Dor de mare - amintiri de la Gura Portitei

"Iubirea este o alegere" (Gary Chapman)

Ganduri si Impresii de pe Valea Alba

Acesta nu va fi un jurnal sau un raport de tura propriu-zis. M-am gandit sa adun laolalta cateva impresii pe care mi le-am facut in urma parcurgerii uneia din cele mai spectaculoase vai alpine de la noi, Valea Alba din Mtii Bucegi.

Detaliu harta Mtii Bucegi - http://www.carpati.org/

 Cotata la grad de dificultate 1A, Valea Alba e considerata, alaturi de Valea Morarului, printre cele mai “usoare” vai alpine din Carpatii nostri. Privind la rece, Valea Alba nu este dificila, in sensul de periculoasa, ci destul de solicitanta. Cel putin vara. Are cateva pasaje dificile, usor expuse, si fiind in general pasaje de catarare libera, de escaladare a unor bolovani mai mari sau mai mici, portiuni cu grohotis marunt, dar scurte, in special spre finalul vaii, unii bolovani mai spalati care nu prea au prize (imi aduc aminte decat vreo 2-3), dar care pot fi ocoliti, e bine sa nu iti pierzi concentrarea. Nu e ca si cum ai merge pe o poteca bine conturata. Poate tocmai asta-i farmecul unei astfel de vai alpine, nemarcate: ca trebuie aproape in permanenta sa te gandesti pe unde e mai bine sa abordezi traseul. Fiind destul de batuta de cunoscatori, in unele zone s-au format chiar un fel de potecute. Noi am parcurs-o in vreo 4 ore jumatate, plecand la 10:35 din zona "La Verdeata" si ajungand in poienita de deasupra vaii, la vreo 14:55, punand la socoteala si regruparile "majore" de la cele doua saritori.

Imi doream sa ajung pe Valea Alba de ceva timp. Nu as putea spune exact de cand. Prima oara auzisem de ea de la Florin, care o coborase in timpul Scolii de vara de alpinism, cu clubul craiovean, acum vreo 15 ani si cand avusesera o adevarata peripetie pe acolo. Apoi, in ultima vreme, tot auzeam de Valea Alba. Anul trecut, pe cand eu mergeam la intalnirea carpatistilor de pe Cheile Tisitei, Florin avea o a doua intalnire cu Valea Alba. Anul acesta trebuia sa ajung in alta tura, prin Muntii Nemirei, insa conjunctura a facut sa schimb macazul si sa ajung si eu pe Valea Alba, unde nu speram sa ajung prea curand. Sunt de principiul ca un traseu e ideal sa il faci mai intai vara, pentru a cunoaste terenul; abia apoi iarna sau in perioadele in care exista zapada si e necesar echipament adecvat (coltari, piolet). Imi doream sa ajung vara asta pe Valea Alba. Fusese un gand hoinar pe la inceputul primaverii; dar l-am dat uitarii. Asa ca vineri, cand Florin mi-a zis hai pe Valea Alba, nu mi-a luat mai mult de o fractiune de secunda sa spun DA! Desi imi era teama, aveam emotii, le-am tinut pt mine cat am putut de mult. Imi doream mult sa ajung si eu acolo; sa sparg gheata si in directia aceasta, ca sa spun asa.

Ii corupsesem si pe Cosmin si Luana, asa ca sambata dimineata ne revedeam cu totii in IR de 6:15, in drum spre Busteni. Pe la 8.20 trecusem deja de Caminul Alpin si intram in traseul TR care urca prin padure, mai lin la inceput si mai veritiginos apoi, pret de vreo 1.30/2h. O portiune, pana la cunoscutul trunchi de copac plin cu iasca, traseul care duce la Valea Alba si cel care duce spre Costila sunt comune. De la intersectie, noi am luat-o usor spre stanga (cel care merge la Costila continuand inspre dreapta), in vreo 45 min ajungand la baza Vaii Albe, in zona cunoscuta sub numele de “La Verdeata”. Chiar inainte de poienita “La Verdeata” exista o poteca tare draguta, usor expusa, dar nicidecum periculoasa. O cunoscusem prin aprilie cand am avut o tentativa de a ne juca cu coltarii si pioletul la baza vaii, dar cand am prins un viscol de ai fi zis ca esti in toiul iernii.

Dupa o pauza prelungita de hidratare, strans sireturile la bocanci, batoane de ciocolata si glucoza si o poza de grup, am intrat in traseul propriu-zis. Inima imi batea cu putere. Florin radea de mine ca sunt nerabdatoare sa ajung in traseu. Am strans betele si le-am pus pe rucsaci si in prima portiune am simtit lipsa lor. Apoi am reintrat in ritm si am inceput sa ma bucur de traseu.

Relieful vaii e unul de conglomerate, bolovanii pe care ii escaladam avand o gramada de prize bune, datorita pietrelor desprinse din ei, dandu-ti o senzatie de siguranta. Mi-a mai placut faptul ca traseul nu e propriu-zis expus. Nu ai hau sub tine. Daca pici de pe vreun bolovan, risti sa te lovesti, dar nu cazi zeci de metri. Exista si astfel de pasaje, dar destul de putine si ele pot fi evitate.

Pana sub Saritoarea Carnului mi-a placut traseul cel mai mult. E foarte antrenant. Un lucru bun e si izvorul gasit ceva mai jos, provenit probabil de la limba de zapada, singura inca existenta pe vale. Am pus cate o pastila in apa si am lasat-o sa o bem ultima data, sa fie de backup.

Undeva in dreptul limbii de zapada, care se vedea si de la Verdeata, exista o portiune mai dificila, in sensul ca daca o iei pe langa peretele din dreapta, urci cativa bolovani si ajungi la unul mai spalat pe care apoi trebuie sa il descateri. Se poate insa evita acest pasaj, mergand chiar pe langa limba de zapada, tot pe partea dreapta. Se vede chiar o potecuta. Dar acum, dupa inca o saptamana de caldura, cu siguranta acea limba de zapada s-a mai micsorat.

La Saritoarea Carnului sunt cred vreo 2 variante de ocolit, ambele prin partea dreapta, una pornind mai jos de ea, dar care la un moment dat, din cele povestite de Florin care a nimerit pe acolo anul trecut, da intr-un horn mai greu de trecut; cea de-a doua, de fapt cea cunoscuta, pleaca chiar de sub saritoare, escaladand cativa bolovani mai expusi. Apoi intri intr-o zona inerbata si in curand ajungi la o potecuta care te duce exact deasupra Saritorii Carnului, un frumos loc de popas, de unde tot vazusem fotografii pana atunci.

Eram atat de entuziasmata ca ajunsesem pana aici. Nu banuiam ca de fapt partea cea mai grea mi se va parea de aici incolo sau mai bine zis de la Saritoarea Mare incolo. Oboseala incepuse sa isi spuna cuvantul si entuziasmul se mai diminua, existand pasaje mai anoste. Pana atunci mai vasusem buchetele de floricele, acum erau portiuni pline de grohotis mai mare sau mai marunt, cel marunt fiind foarte enervant. Chiar vorbeam cu Cosmin ca genul acela de grohotis amestecat cu pamant este cel mai neplacut.

La Saritoarea Carnului exista pe stanga o sageata rosie care iti indica o poteca ce te scoate in scurt timp undeva deasupra ei. De aici mai ai de escaladat o ingramadeala de bolovani unde cei cu picioare lungi sunt avantajati. Noi fetele am solicitat o mana de ajutor din partea baietilor. Imi tot povestea Florinake de echilibru dinamic dar de data asta nu tinea; forta gravitationala era mult mai mare decat tehnica si ambitia mea.

Apoi a urmat iarasi o portiune cu grohotis marunt, panta a devenit un pic mai accentuata, ingreunandu-ne inaintarea si facandu-ne sa ne oprim mai des. Am ajuns in zona de unde se desprinde Brana Vaii Albe si pe care intrase un grup din fata noastra. Aici am facut o ultima regruparea dupa care am continuat, fiecare in ritmul sau, pana am ajuns deasupra vaii, in poienitele de unde se poate admira in tihna releul Costila si toata valea de jur imprejur. De la Saritoarea Mare facusem cam 45 minute.

A urmat un bine-meritat popas de aproape o ora, in care ne-am rasfatat papilele gustative cu ce am gasit prin rucsaci si ne-am relaxat picioarele in iarba moale.

Era deja tarziu si cum planul de acasa nu coincide tot timpul cu cel de pe munte, am hotarat sa nu mai coboram pe Jepii Mari, cum era intentia la inceput, ci sa ne incercam norocul la telecabina de la Babele. Maare greseala! Dupa 2 ½ h de asteptat la coada care nu se mai termina, timp in care am asistat la un show ieftin al unei familii care s-a bagat in fata la un mare tupeu (avantajul celor care urca cu copii de cateva luni si au si cateva beri la bord), am ajuns in Busteni, la nici 4 minute inainte de a pleca ultimul nostru tren spre casa (19.31). Am convenit la o varianta de urgenta, care ne-a scos mai ieftin decat ne-ar fi scos o noapte de cazare, si anume taxi Busteni-Sinaia (25 lei/4 pers) si apoi prins trenul care a avut intarziere 10 minute (spre bucuria noastra). Ar mai fi fost o sansa, in cazul in care il pierdeam, cu Intercity de 21:06 (aceasta varianta finala fiind si ideea pt care venisem in Sinaia, acel tren neoprind si in Busteni).

A urmat un drum placut si scurt, caci povestile si concluziile au curs non-stop. Ne amuzam ca nici de data asta nu am avut noroc cu Casa Ancutei, la care planuisem sa mancam o ciorba de fasole in paine, inca din martie, cand fusesem impreuna in Baiului si cand, tot asa, coborasem in gara pe ultima suta de metri.

Acestea au fost cateva amintiri alb-negru de pe frumoasa Vale Alba a Bucegilor. Amintirile color le-am pastrat aici.

Iezer-Papusa, la inceput de iulie - RT

In Iezer-Papusa nu mai fusesem pana acum. Citisem o multime de jurnale, despre ture de vara si de iarna, stiam ca este un masiv abordabil insa ca trebuie sa te pregatesti sufleteste pentru un traseu de anduranta daca vrei sa vezi cat mai mult din el si in timp scurt.

Ideea ne-a venit cu cateva zile inainte de a pleca efectiv la drum. Initial ne gandisem la un circuit in Ciucas cu campat la Izvorul Hotului, insa, cum nu gasisem prea multe informatii, ne-am reorientat. Vroiam ceva inedit, un munte prin care nu mai fusesem pana acum. Grohotisul ma mai atragea insa nu am reusit sa conving lumea, iar colegul cu care vorbisem de o iesire in acest munte nu era disponibil pentru acest weekend.

Ce-ar fi sa mergem in Iezer-Papusa? Zis si facut! Am inceput sa ma documentez serios, sa stabilesc un traseu, sa citesc despre sursele de apa langa care am putea campa, sa studiez bine harta masivului. Stiam ca odata ajunsi in teren, unele aspecte vor diferi de imaginea pe care ti-o creezi citind sau vizualizand fotografii ori harti. Speram ca vremea sa tina cu noi, desi unele site-uri meteo anuntau posibile ploi, in special dupa-amiaza. Imi era asa de dor de munte ca speram sa pot muta norii cu optimismul meu.

Harta Iezer-Papusa. Traseele noastre din prima zi (bleu - BA+BR) si a doua zi (galben - PA)

Dupa vreo 3 ore de la iesirea din Bucuresti, am ajuns la cabana Voina, in a carei parcare am lasat masina. Ne-am echipat, am verificat apa pe care o luasem cu noi (cate 3 l), stiind ca ar fi 2 surse de apa pe traseu, pana in locul unde speram sa ajungem sa campam, Caldarea Iezerului. Ne gandisem si la variante de retragere sau de campare in caz ca vremea se strica brusc sau ca ne lasau puterile. Dupa calculele noastre, dupa istoriile catorva persoane care mai facusera acest traseu, insa cu foarte mult timp in urma, stiind cum ne miscam fiecare, preconizam ca vom face undeva in jur de 10-11 ore pana in Caldarea Iezerului.

Am ales BA pentru a iesi in creasta, cu trecere pe la cabana Cuca, de unde ne gandeam sa mai culegem cateva informatii.

Intre Voina si Cuca sunt din cate am inteles vreo 4,5 km, pe care noi i-am parcurs in cam o ora. Dupa ce am trecut de cateva poienite in care gratarele incepusera deja sa sfaraie, am ajuns la o intersectie de drumuri forestiere, noi continuand pe cel din dreapta care urca usor. Undeva pe un bolovan de pe marginea din stanga a drumului am gasit si sageata care ne spunea ca suntem pe drumul cel bun.

Valea mi s-a parut tare pitoreasca, cu raul serpuind in dreapta noastra si cu peretii imbracati in conifere care ofera umbra drumetului, atat cat mai sunt, in zona facandu-se multe defrisari. Se pare ca vor sa capteze si apa, caci o gramada de tevi imense asteptau pe malul raului sa li se gaseasca intrebuintare.

Soarele incepuse sa dogoreasca insa in curand am ajuns la un izvor captat pe marginea din stanga a drumului, unde ne-am racorit nitel si am completat bidoanele cu apa.

La cabana Cuca era putina lume care tocmai iesise la o cafeluta afara, cabanierul cu inca doi oameni lucrau in curte, era o atmosfera tare placuta. I-am salutat si i-am rugat sa ne dea cateva detalii despre traseu, surse de apa, stane, marcaj... unul din baieti ne-a spus sa incercam, daca putem, sa ajungem la Refugiul Iezer, e mult mai sigur si e pacat daca tot e ziua lunga. Iei, sigur, exact asta ne doream si noi, dar nu stiam daca preconizarile noastre erau tocmai realiste. Urma sa fie si luna aproape plina, iar de intunecat se intuneca oricum dupa ora 21.30, asa ca de la ora 11 aveam o gramada de timp sa tot ajungem la Iezer, doar sa ne tina picioarele. Am multumit pentru informatii si ne-am urat spor la treaba reciproc, continuandu-ne drumul.

La nici 5 minute mai sus de cabana, traseul nostru BA incepe sa urce prin padure, pe o poteca ce serpuieste foarte vizibil, ajutandu-ne sa castigam rapid in altitudine. Traseul pana la iesire din padure e mai mult decat bine marcat. Apoi, marcajele devin mai rare dar orientare nu iti pune probleme.

In ultimele iesiri am observat ca nu mi-a mai fost teama de animale salbatice. Am momente cand sunt in alerta, insa nu este acea frica care iti ingheata sangele in vine oridecateori auzi cate un zgomot indescifrabil prin padure. Imi pare rau ca mi-am pierdut fluierasul la care tineam mult, insa Florin mi l-a imprumutat pe al lui, el luandu-si unul confectionat chiar de el.

Dupa vreo 35 minute de urcus sustinut cu pauze scurte cat sa ne reglam respiratia, am iesit din padure, unde am facut un popas mai consistent pt rehidratare, pt crema de soare si cateva dulciuri pt a ne reimprospata fortele.Mi-am scos si noua achizitie, palariuta de la Decathlon pe care o tot admirasem la colegi din ture anterioare si pe care mi-o doream si eu. In final am fost foarte multumita de ea. Nu e doar sic, e si foarte utila, avand borurile destul de largi, aerisiri si un siret care se poate strange sau largi, fara a fi incomod.

A urmat un urcus care a scurs si ultima picatura de apa din noi, pe o culme inierbata, pe langa o fost stana, ajungand dupa vreo 45 minute in dreptul unei strungi improvizate si a unui izvor firav, unde ne-am intersectat cu doi domni simpatici din Campulung, care ne-au servit cu un sirop delicios de trandafiri. Unul din ei ne-a intrebat ce greutate au rucsacii; al lui Florin avea vreo 15 kile, al meu ceva mai putin. M-a amuzat unul din ei care a spus ca daca ar tb sa care atata greutate pe acolo, s-ar bate singur :)). Nu mai auzisem expresia asta...

Imi place mult sa mergem in grup restrans. Insa oridecateori ne intalnim cu oameni in traseu inima mea se bucura. E atat de placut sa schimbi o vorba chiar si cu persoane pe care nu le vei mai vedea vreodata in viata. Astfel de intalniri iti dau sentimentul ca nu esti singur si vulnerabil in imensitatea muntelui.

Dupa ce am schimbat cateva vorbe am continuat drumul. In vreo ora jumate urma sa ajungem si pe Vf Papusa, nu inainte de a fi filati de niste caini ciobanesti mult prea fideli turmei lor si mult prea paranoici. Cum te opreai nitel sa iti tragi sufletul, cum incepeau sa te latre si sa alerge spre tine, ca si cum ai fi avut vreun gand necurat. Iar ciobanul, de o calmitate de-a dreptul enervanta, le mai striga cand si cand sa se calmeze. In sfarsit, am iesit din raza lor vizuala si olfactiva si ne-am putut bucura de peisajul care ni se dezvaluia: creasta alba a Pietrei Craiului sau caldarile masivului Iezer-Papusa care aduceau usor cu cele ale Retezatului. De altfel, Iezer-Papusa mi s-a parut o combinatie interesanta intre Mtii Baiului si Mtii Retezat, cu culmea domoala si caldarile glaciare de o parte si de alta, in care licarea cate un firicel de izvor sau ochi de lac.

Am facut un popas de masa. Aveam nevoie de ceva proteine, caci dulciurile isi fac ele efect repede, insa tot la fel de repede trece, iar efortul imi consumase o gramada de energie. Am schimbat si tricoul cu o bluza cu maneca lunga si am pus geaca pentru a ma incalzi nitel. Senzatia de frig era accentuata si de oboseala. Era deja ora 15.30 si am hotarat sa ne continuam drumul, pentru a incerca sa ajungem in Caldarea Iezerului inainte de lasarea intunericului, pe cat posibil.

Eram curioasa in ce consta Spintecatura Papusii. Denumirea ma facea sa cred ca e o portiune ceva mai dificila de traseu, insa am observat ca nu era nici pe departe asa. Se coboara in serpentine relativ line intr-o sa (coborare ce mi-a adus un pic aminte de cea de pe Curmatura Bucurei inspre Lacul Bucura, din Retezat), de unde Florin a coborat in caldarea din dreapta (cred ca era Caldarea Barbu) pentru a realimenta cu apa. Am umplut toate bidoanele in ideea ca e posibil sa nu dam de Izvorul din Plaiul lui Patru (ceea ce s-a si intamplat, de altfel) si am pornit mai departe, urcand sustinut ultima portiune stancoasa din traseu prin care aveam sa trecem pana sub Vf Rosu.

Ma asteptam sa fie mai multa lume pe traseu, insa in afara celor doi domni si a celor 2 ciobani cu care ne-am intalnit, am simtit ca intreg muntele era doar al nostru. Distingeam undeva in fata noastra un grup care pareau sa aiba un avans de vreo ora si care in final au coborat probabil la Refugiu.

Efortul depus pana acum se merita cu varf si indesat. Dupa Spintecatura, drumul continua lin pe culmea domoala, dandu-ti posibilitatea sa te bucuri mai multe de nemarginirea peisajului.

Undeva in stanga noastra am putut zari lacul Rausor pe langa care trecusem cu masina de dimineata, inainte de a ajunge la cab Voina. In departare se distingea vag bine-cunoscutul trapez Vistea-Moldoveanu. Iar in spate, frumoasa creasta a Pietrei Craiului.

Marcajul BR aparea cand si cand insa noi stiam ca trebuie sa urmam poteca sau creasta. Oricum nu prea aveai unde sa te incurci. O singura portiune ne-a pus cateva semne de intrebare, si anume sub Vf Batrana unde, in loc sa urcam spre varf, am continuat pe poteca din stanga, care trecea pe sub varf si care la un moment dat dadea in traseul TR, cel care cobora pe Plaiul lui Patru, la cab Voina. Noi am tinut insa poteca ce urca usor spre creasta, practic TR care urca pe Vf Batrana. Nu am dat de Izvorul din Plai sau Fantanita din Plai, probabil ca se afla undeva mai jos, cum cobori pe TR. Teoretic, apa trebuia sa ne ajunga pana la locul de campare. Era mai problematic daca decideam sa campam undeva pe creasta, unde nu mai aveam nicio sursa de apa. In extremis, ma gandeam ca ne puteam folosi de limbile de zapada ramase ici si colo, in caz ca ramaneam fara apa si pe care am fi topit-o la spirtiera. Caci da, in aceasta tura luasem cu noi noua achizitie a lui Florinake, spirtiera cu paravant si cele 3 vase usoare de aluminiu. Am alungat astfel de ganduri, tragand de noi sa continuam traseul. Inca mai aveam resurse. Iar soarele inca era sus pe cer.

Incepusera sa se intrevada si ultimele varfuri din traseul nostru, Vf Rosu, cel mai inalt din masiv si Vf Iezeru Mare, dupa care urma sa coboram in caldare.

Undeva sub Vf Rosu ne-am intalnit cu cel de-al doilea cioban care ne-a intrebat daca avem niscaiva tigari. Ne pregatisem cu un pachet in caz ca poate am fi avut nevoie de ceva informatii. Am schimbat cateva vorbe si cu acest nene cu privire sugubeata, le-am facut cate o poza lui si catelusului si am pornit mai departe. Grupul din fata noastra erau undeva pe varful Rosu. Soarele statea sa apuna. Speram ca pana in ora 21 sa trecem de Vf Iezerul Mare.

Ma simteam tot mai obosita insa o declaratie simpla si frumoasa, sub forma unei inimi mari de zapada, mi-a dat iarasi aripi. :) Dupa un urcus destul de sustinut, pe o poteca frumoasa, printre buchetele de rhododendron, am ajuns pe culmile masivului. La 20.15 eram pe Vf Rosu. Ma gandeam ca vom prinde nitel apus pe creasta. Insa lumina era destul de incetosata. Erau interesanti norii care ne tot dadusera tarcoale intreaga zi, insa care ramaneau undeva in vaile de sub noi.

De pe Vf Rosu incepe o portiune mai stancoasa de creasta si mult mai frumoasa. Fiecare parte din traseu a fost frumoasa in felul ei, insa cel mai mult mi-a placut aceasta portiune de creasta, urmata de o poteca invaluita in nori, care ii dadeau un aer usor mistic.

Noi credeam ca traseul BR se continua prin Vf Iezerul Mare, insa poteca ne-a condus prin dreapta lui, scotandu-ne dupa vreo jumatate de ora iarasi in creasta. Florin era putin dezamagit ca nu fusesem efectiv pe Vf Iezerul Mare. Eu nu regretam nimic. Imi placuse mult traseul, insa eram deja obosita si imi doream sa gasim o bucatica buna de pus cortul, langa o sursa de apa. Atat, nimic mai mult.

Stiam ca PA care ne-ar fi condus la Lacul si Refugiul Iezer ar fi coborat din creasta, de la Crucea Ateneului, pe care am si observat-o undeva in departare. Cum insa era deja ora 21 am convenit ca nu are sens sa continuam , mai ales ca se zarea lacul in caldarea de sub noi, asa ca am decis sa incepem sa coboram, smocurile de iarba si bucatile mici de stanca facilitandu-ne inaintarea, oferindu-ne un fel de trepte.

Soarele ne saluta cu ultimele sale raze care colorau peretele Craiului intr-o nuanta roz-galbuie. Luna incepea si ea sa isi intre in drepturi undeva spre creasta Iezerului.

Florin a gasit un loc numai bun de cort, cu iarba moale si la nici 10 m de firul unui izvor, ceva mai sus de Refugiul Iezer. Ce sa mai, aveam bucataria si baia noastra! Si o priveliste superba spre Vf Papusa si Piatra Craiului. Nu imi doream nimic mai mult. Evident ca am fost de acord pe loc sa ramanem acolo.

In jumatate de ora aveam cortul montat, bidoanele pline cu apa si focul pregatit pentru supa mult asteptata. Am aprins frontala cand ne-am apucat sa mancam. Ne dadusem preventiv si cu Autan, patiti deja in Valcan. Cu toate acestea, tantarii imensi pareau imuni la mireasma sprayului, dandu-ne tarcoale in continuu.

Era atat de placut sa stam la concluzii, linistiti si bucurosi ca totul decursese nesperat de bine. In final, tura noastra durase 11 ore de la cab Voina, cu tot cu popasurile mai maricele cand realimentasem in Spintecatura, cand mancasem sus pe Papusa, cand schimbasem cateva vorbe cu oamenii intalniti de-a lungul traseului sau cand ne trasesem sufletul imediat la iesirea in golul alpin.

Am hotarat sa punem tot ce tinea de bucatarie in niste saci si apoi undeva printre bolovanii de deasupra izvorului, in caz de vreo vizita nepoftita.

A urmat un somn pe cinste. M-am trezit insa pe la 4 si ceva , ca de obicei, cu niscaiva treburi pe afara. Cerul era puzderie de luminite. Desi eram doar noi 2 nu imi era deloc teama. M-am gandit ca ursul nu e el fraier sa urce la noi cand avea ce adulmeca mai in vale. Si daca venea, nu avea decat sa dea bolovanii la o parte, ca noi in cort nu aveam cu ce sa il impoftam, nici macar cu o guma de mestecat. Sincer, pe munte cred ca mi-ar fi mai teama de oameni, decat de animale. Ne mai miram ca la mare, pe litoralul romanesc, sunt atatea gunoaie si manele, cand la refugii in munti, la peste 2000 m, gasesti ceva similar, chiar daca in proportii mai mici. Iaca de ce prefer cortul, refugiilor. Prefer aerul curat decat cel imbibat cu alcool. Nu zic, bei o bere, doua, gusti un pahar de palinca, dar nu iti depasesti limitele. Pe alea incerc sa ti le depasesti si tu pe munte, nu in concurs de golit sticle sau pahare.... in fiiiineee.... asta à propos de refugii si de povestile pe care le citesc tot mai des pe net. Slava Domnului nu am prea avut nenorocul sa am de a face cu astfel de persoane, caci m-am ferit cat am putut. M-am bagat la loc in cort si am vrut sa imi pun castile sa ascult putina muzica, insa se pare ca nu incarcasem suficient mp3 playerul, asa ca am incercat sa inchid ochii si sa ma las furata de somn “pe sec”. Nici o sansa. Somnul fugise deja. Ma gandeam din ce parte ar tb sa rasara soarele.... si cum zarile incepeau sa dea semne ca se lumineaza, m-am hotarat sa imi iau aparatul foto, sa ma imbrac cu ce aveam mai gros si sa ies la aer, asteptand mandrul soare sa imi fie fotomodel. Seara, jucaria mea de termometru cu busola arata vreo 10 grade in cort. Dimineata, afara, nu cred sa fi fost sub 5-6 grade.

Dupa vreo ora jumatate de asteptare, cand imi cam pierdusem speranta, primele raze au inceput sa coloreze muntele si sa imi umple sufletul de bucurie.

Am vazut si Crucea Ateneului mai de aproape si am recunoscut Costila dincolo de nori. Se mai distingea o creasta undeva in dreapta si m-am gandit ca ar putea fi Leaota.

Dupa ce am epuizat si ultimele nuante de liliachiu, am intrat inca vreo ora la somn. A doua zi vroiam sa coboram pe un traseu usor asa ca ne permiteam sa plecam ceva mai tarziu si sa ne mai odihnim.

Dupa ora 8 au inceput sa se zareasca oamenii pe creasta, in drum spre Iezerul Mare sau Rosu, probabil. Dupa ce am luat un mic mare dejun, ne-am mai bucurat putin de liniste si de soare, am strans bagajul si am pornit spre Refugiul Iezer.

Vazusem lacul de sus, l-am mai intrezarit inca o data si apoi am continuat printre tufele pitice de rhododendroni si lespezi pana la refugiu, unde ne-am intalnit cu un grup vesel de temerari trecuti de prima tinerete, care urcasera pe PA. Dupa ce am schimbat cateva vorbe si i-am oferit o pastila de stomac unuia din domni, ne-am luat ramas bun si am pornit la vale, pe urmele dansilor.

Nu am mai intrat in refugiu. Eram putin curioasa sa vad cum arata in interior, insa m-a asigurat Florin ca nu am pierdut nimic. Mirosea a fum (??? Inteleg iarna, dar vara de ce sa faci foc in interior) si era destul de mizerabil. Vazusem asta si de jur imprejurul lui...peturi, cutii de bere si cate un ambalaj....ce ziceam mai devreme.

Norii se adunasera deasupra crestei si in aer plutea o mireasma de ploaie, care insa avea sa ne ocoleasca si de data aceasta. M-am uitat la termometru si arata vreo 18 grade. Super!

Traseul PA e considerat cel mai usor, fiind accesibil si iarna. Descrierile spun ca ar dura 3h. Noi am facut 3 ½ h pana la cab Voina. Poate ne-am fi miscat ceva mai rapid si mai cu talent daca nu m-ar fi apucat pe mine toate durerile posibile: de spate (cum mai avusesem o usoara criza de sciatica, nu vroiam sa risc si sa fac vreo miscare gresita tocmai acum), de genunchi drept, de glezna dreapta si de umar drept. Suficiente cat sa ma faca sa ma gandesc de 2 ori pe unde pun piciorul. Asa ca ne-am miscat in ritmul meu, rugandu-l pe Florin sa respectam de data asta regula de a merge in ritmul celui mai “nevoias”:D.

Si acest traseu mi s-a parut interesant, peisajele fiind diverse: cobori printre jnepeni si lespezi, exact ca in Retezat, intre Bucura si Pietrele, pe firul unui paraias, apoi incepe padurea de conifere, cu paraul care devine tot mai iute, spulberand linistea alaturi de trilurile pasarelelor. Urmeaza o portiune cam ciudatica, care trece printr-un zmeuris si printre copaci batrani si cazuti, o zona care parca tocmai fusese bombardata. Aici am cam fost cu ochii in patru dupa vreun blanos ascuns, insa cum zmeura nu prea era, temerile mele s-au risipit rapid. A urmat o potecuta frumoasa, apoi o coborare accentuata, firul unui rau plin de bolovani (m-am gandit ca dupa vreo ploaie zdravana e destul de greu de inaintat pe aici, fiind nevoit sa urci pe malurile abrupte), cateva treceri peste busteni sau direct prin apa si apoi un drum forestier care parea ca nu se mai termina si care in final a durat in jur de o ora.

Abia asteptam sa imi dau bocancii jos si sa imi bag picioarele in apa rece a raului care trecea prin fata cabanei Voina. A urmat un rasfat culinar si o bere non-alcoholica (in cazul in care ar fi tb sa il ajut si eu la condus pe Florinake...dar spre fericirea mea, de data asta, nu a fost nevoie), si un drum de inca 3 ore si ceva pana acasa.

Nu ma asteptam sa ajungem atat de repede vara asta in Iezer-Papusa. Asa cum nu visam sa urc pe Valea Alba anul acesta, la doua saptamani mai tarziu. Am mai descoperit un munte frumos, abordabil, altfel. Imi place sentimentul pe care il traiesc oridecateori reuseste o tura, in special in munti noi. Imi place cand traiesc si vad cu ochii mei ceea ce pana atunci am citit si vazut doar prin poze, harti, jurnale, atunci cand visele prind contur. Sunt momente de fericire care imi doresc sa se repete pana la adanci batraneti.

 Albumul foto l-am pastrat tot aici.