In cautarea zapezilor de alta data

De cateva saptamani bune aveam pe desktop, la birou, o imagine idilica de iarna care nu facea decat sa imi atzatze dorul pentru zapezile de alta data si, implicit, de munte. Asa ca ieri am plecat in cautarea lor, sus prin Bucegi, intr-o plimbarica de duminica, avand de partea noastra un cer de un albastru infinit si un soare foarte generos.

Planul fusese sa ajungem la Omu de la Babele (BG+poteca de iarna de pe deasupra Cerdacului Obarsiei), insa acesta s-a schimbat putin, caci vantul din acea dimineata nu a permis telecabinei sa circule decat abia de la ora 10, iar ultima avea sa plece de la Babele, la ora 15:45. Vara, traseul de la Babele la Omu e de 2 1/2 h - 3h , dar iarna difera in functie de zapada si de alte conditii meteo. Chiar si cu timpii de vara am cam fi fost la limita sau mai mult ca sigur am fi depasit ora ultimei plecari a telecabinei, asa ca ne-am rezumat la o simpla plimbarica pana sub Cerdac, bucurandu-ne de zapada gasita si admirand departarile si toate varfurile de jur imprejur, inclusiv Omu.

Cu ocazia asta am testat si noile noastre achizitii: pantalonii mei de iarna de la Decathlon (luati de la raionul de ski - ma declar foarte multumita de ei - se anuntau cam min -18 grade [Feels like - cu vant cu tot]), ochelarii de ski/iarna (de la Craimont - capacitate optica 2 - initial nu am fost prea incantata, ca se tot abureau si ingheta condensul pe lentila, dar e posibil sa nici nu ii fi tinut eu prea bine pe ochi; ramane sa ii mai incerc), supra-manusile (tot Craimont - ex-ce-len-te!) si piesa de rezistenta a lui Florin - coltarii pe care tot visa sa ii probeze (am gasit o portiune cu zapada inghetata si petice de gheata numai buna de "exersat").



Cu fiecare tura spontana realizez cat de simplu e sa evadezi din viata de rutina, chiar si pentru cateva ore, in mijlocul naturii, in cautarea celui mai de pret aspect al existentei noastre efemere: fericirea.

Date tehnice: Telecabina din Busteni costa 32 lei dus/intors de persoana. La Babele nu functiona wc (costa 3 lei pt non-clienti). Trenurile pe Valea Prahovei sunt o gramada. Noi am luat IR de 07.10 si ne-am intors cu cel de 17:34, care a avut o mica intarziere, insa nu ne-a deranjat prea tare. Auzisem de o ciorba de fasole buna, in coaja de paine, la Hanul Ancutei din Busteni si visam si la o bucatica de ceapa, langa. Ne-am multumit cu alte bunataturi, caci renumita ciorba se terminase. Recomand acest local (preturile mi s-au parut decente, portile hiper suficiente).

P.S. Mai multe imagini din imparatia mult asteptatei ierni, aici.

Arta de a darui

Ca tot se apropie sarbatorile de iarna, pe care in ultimii ani le-am petrecut pe drumuri, profitand de mica vacanta pentru a-i vizita pe ai nostri, incepe usor sa ma cuprinda un soi de melancolie combinata cu o bucurie de-a dreptul copilaroasa.

Melancolie, pentru ca mereu am avut sufletul impartit in doua, am vrut sa ii am pe toti si pe toate intr-un singur loc, ceea ce stiu ca e imposibil, mi-am dorit sa ma aflu in doua locuri in acelasi timp, o utopie, sunt constienta; asa ca atunci cand sufletul nu poate sa discearna, apelez la ratiune si incerc sa fac "ceea ce e mai bine". Asta nu inseamna ca nu imi e dor de un Craciun clasic, in micul meu "barlog", cu un bradut non - eco impodobit in fel si chip, cu miros de cetina, de portocale si scortisoara, cu sclipiri tainice de lumanerele in fapt de seara, si un colind in surdina. Sau, poate, in cazul asta mi-as dori sa fiu in varf de munte, croindu-mi drum in bocancii cei grei, prin nametii de zapada, stiind ca undeva ma asteapta un foc in soba, care sa incalzeasca ceea ce focul din sufletul cuiva nu reuseste oricat s-ar stradui. Sa fie vorba oare de natura noastra, de faptul ca suntem facuti din "material" si "imaterial", de unde si dorinta mea spre lucruri diferite... poate acesta e si raspunsul la una din intrebarile mele existentiale.  

Bucurie, caci se apropie sarbatoarea mea preferata si cum Craciun e peste tot, in special in sufletele noastre, chiar daca vom face si vom primi sau nu cadouri materiale, din varii motive, ca avem sau nu brad, ca Mosu' a fost mai pragmatic anul acesta sau ca pur si simplu nu mai suntem copii, nu am cum sa nu am sufletul inundat de o bucurie imensa. Se apropie ocazia (chiar daca si in restul anului poti "crea" tot felul de ocazii) de a darui ceva, din suflet, celui drag. Nu, stiu ca Mos Craciun nu mai vine pe hornul casei sau nu mai intra pe gaura cheii ca atunci cand eram mititica. Acum Mosu' are alt chip, poate mai multe, uneori e plin de imaginatie, alteori duce lipsa de idei ori de materie prima. Dar mereu imi transmite darurile cele mai de pret, sanatate si liniste sufleteasca, daruri lipsite de materialitate, dar avand cu atat mai mult o greutate mai mare in ochii mei. Dar nu pot minti si nu ma pot minti ca nu imi apar licariri sugubete in ochi atunci cand primesc un cadou, cat de mic.

Cand eram mica, in egocentrismul meu de copil, de sora mai mica, nu stiam decat sa primesc daruri, nu sa si fac. Si apoi muream de curiozitate sa aflu ce se afla si in alte cadouri, bucurandu-ma la unison cu cei ce le-au primit. Gratie surioarei mele mai mari am reusit sa descopar frumusetea de a darui, de a-i face si pe altii fericiti, la fel cum ma simteam si eu. Nu pot uita cosuletul impletit din vitrina unui magazin de cartier, pe care am reusit sa il achizitionam pentru mama, in Ajun de Craciun, cu foarte multa truda, fiind pe vremea cand posibilitatile erau destul de limitate, iar obiectele din vitrine neputand fi date decat "pe sub mana" sau pe ochi frumosi si sinceri de copil.

Caci a sti sa daruiesti e o adevarata arta. Nu trebuie sa cheltuiesti o avere. Un dar trebuie sa fie ceva simbolic. Sa reprezinte o farama din cel caruia i-l vei oferi sau din tine, din ceea ce simti. Cu atat ii va fi bucuria mai mare. Si ce poate fi mai placut decat sa vezi cum creste acea sclipire din ochii celui drag atunci cand descopera mica surpriza?!

Mi-a venit ideea acestor randuri dupa ce am privit o fotografie de acum cateva saptamani, cand am simtit prima oara pe anul acesta zapada sub picioare si palme si am surprins cateva globulete naturale, translucide, atarnate pe o crenguta de brad.

Vacanta la Roma

"Socoteste fiecare zi o viata." (Seneca)

E noapte-afara. Nu stiu daca alarma telefonului sau ceasul meu biologic a fost cel care mi-a dat desteptarea. Si ah, ce as mai fi dormit! Ma uit pe geam si ii invidiez pe cei care inca sunt departe, pe aripile viselor. Ici si colo cate o lumina ii tradeaza pe putinii insomniaci. Fug repede in bucatarie, cu ochii inca mijiti de somn, pun de o cafea si un ceai, scot sandvisurile din frigider, verific sa am lucrurile esentiale pregatite pentru drum si mai fur cateva minute de ragaz, insa cu ochii larg deschisi, caci altfel risc sa adorm la loc. Stiam ca oricum racoarea de afara ma va trezi. Ma asteptam sa imi fie mai greu in acea dimineata. Insa gandul ca ma asteapta o mini-vacanta in inima Italiei, imi fura si somn si senzatie de frig si imi pune in miscare toate motorasele. Abia astept sa decolez! Nu am mai zburat cu avionul de anul trecut, de la Viena, si imi era tare dor. Cu Cristi si Livia ne intalnim direct la Baneasa, pe la 4 si ceva. Mai aveam ceva de pus in bagajul comun de cala...

***

Amintiri, impresii de-a valma

Ca niciodata, m-am documentat foarte putin despre ce urma sa vad in Roma. Cu doar 3 zile inainte de plecare am rasfoit cateva pagini web cu obiective turistice si informatii utile, in limita timpului disponibil. Am luat totusi cu mine o harta a orasului si un ghid turistic pe care le-am folosit destul de putin, avand internet wireless in apartamentul in care ne-am cazat. Bagajul l-am facut in reprize, tot asa, pe ultima suta de metri. Prognoza meteo arata temperaturi primavaratice, cu mici sanse de ploaie. Asa ca am incercat sa ne amintim cam cum era la 18 grade si sa punem mai multe tricouri decat bluze cu maneca lunga in rucsac, dar sa nu uitam gecile de ploaie si o umbrela. Foarte utili pentru un bagaj cat mai restrans papucii de hotel pe care i-am gasit la doar 5 lei in Carrefour Orhideea, dupa lungi cautari.

Avionul a decolat cu o mica intarziere de vreo 15 minute, "din cauza conditiilor meteo din Bucuresti" - dupa cum ne-a anuntat insotitorul de zbor de la bordul Wizzair - fiind nevoiti sa degivreze aripile aeronavei. Cu toate acestea a recuperat si a aterizat la ora preconizata, adica 7.10. Si iata-ne pe 1 decembrie, in ciuda spiritului nostru profund patriotic, pe meleaguri straine, in cautarea noului printre ruine si monumente de o grandoare nemaivazuta pana acum de ochii nostri.

Daca ma intreaba cineva cum mi s-a parut Roma un cuvant imi vine instantaneu in minte: colorata!!!

Pe langa nenumaratele obiective turistice, mai mult sau mai putin cunoscute, imi doream sa "gust" din toate bizareriile Romei. Si pot spune ca am avut parte de cate putin din fiecare: italieni certareti - dovada vie ca viata bate filmul - nu conta cu cine se certau si unde avea loc cearta, ingredientele de baza erau aceleasi: tonul excesiv de ridicat (in sensul ca tipau efectiv) si gesticularea foarte expresiva, pe strada, in magazine, in cafenele, un "el" cu o "ea", 2 politisti cu cativa musterii care pesemne tocmai incalcasera legea, clienti cu vanzatori. Nu am vazut niciun caine pe strazi. In schimb o gramada de pisicute undeva in parcul de langa gura de metrou Vittorio Emmanuelle, ba chiar o frumusete tuciurie printre zidurile Colosseumului. Iar trecerile de pietoni iti ofereau picatura de adrenalina de care la noi nu te poti "bucura": m-am gandit ca poate la ei sunt alte reguli de circulatie, caci se parea ca trebuia tu, ca pieton, sa le dai soferilor prioritate chiar daca te aflai deja pe trecere, si in niciun caz invers.

Am intalnit multi romani, fie printre turisti, la fel ca noi, fie stabiliti de mult amar de vreme acolo, capatand deja un accent italian, dar care te recunosteau imediat ca fiind de-al lor, fiind toti bucurosi sa te vada.

Fata de noi, italienii mi s-au parut mult mai relaxati, mai lipsiti de inhibitii. Foarte volubili, veseli, firesti. Erau ei insisi. Se vedea chiar si in modul in care aveau masinile parcate: la doar cativa centimetri distanta una fata de cealalta, in ciuda zgarieturilor, a farurilor ciobite sau a numerelor strambate. Ori erau meseriasi in ale parcarii, ori nu se stresau prea tare chiar daca mai loveau masinile pe ici, pe colea. De fapt, chiar auzisem o astfel de busitura la un moment dat, cand ne plimbam pe o straduta foarte ingusta, pe care o dubita se chinuia sa intre. E mult spus se chinuia - din 2-3 miscari, incluzand busitura, a reusit si si-a continuat drumul fara sa se sinchiseasca de zidul cu care tocmai facuse cunostinta.

Aflandu-ne in centrul istoric al Romei, unde majoritatea obiectivelor turistice erau de altfel concentrate, numarul turistilor era si el foarte mare si foarte diversificat: japonezi, romani, spanioli, portughezi, englezi, francezi.... dar si bangladesh-ieni care erau foarte prompti in ofertele lor, in functie de vreme si vremuri: noaptea apareau cu tot felul de jucarii luminoase, pe timp de ploaie rasareau de te miri unde cu un set impresionant de umbrele.

E greu sa compari Bucurestiul, centrul sau istoric, cu cel din alte capitale ale lumii. Din pacate, acesta este un adevar trist. Nu doar ruinele pastrate atatea sute si mii de ani, picturile de o frumusete deosebita, maretia lor coplesitoare la propriu si la figurat, cat si casele vechi in culori pastelate, toate pastrand aceleasi norme ale arhitecturii urbane. Te gandesti ca pe vremea respectiva oamenii nu aveau la indemana atata stiinta si atatea lucruri utile descoperite si totusi au reusit sa ridice niste monumente care au dainuit atata vreme si inca vor mai dainui. Ce sa mai zicem noi de blocurile de dupa anii '90 care la vreun cutremur serios se vor face zob.

Cui nu ii place aglomeratia, galagia, probabil ca nu i-ar placea in Roma. E atat de vie! Imi placeau diminetile cand mergeam in chicineta, deschideam geamul spre curtea interioara, de unde razbateau zgomotele specifice oricarei dimineti, cu ciocanit de vase, apa trasa din vreo baie, zarva din sanul vreunei faimilii de italieni sau televizorul dat putin prea tare de vreo batranica, savurandu-mi cafeaua intr-o cana pe care mi-o alesesem din prima zi, pentru sloganul ei atat de cunoscut: Carpe diem! In prima dimineata am fost mult prea matinala pentru italieni, asa ca nu eram decat eu si o buha care nu imi dau seama cum se aciuiase prin curte si care imi tinea companie de dincolo de geam, prin intunericul care inca invaluia imprejurimile.

Apartamentul era foarte bine amplasat, pe Via Mecenata, la nici 10 minute de mers pe jos pana la Colosseum, cu trecere printr-un parc, si tot cam la 10 minute de gura de metrou Vittorio Emmanuelle (a 14-a statie de metrou, pe magistrala A, de la Anagnina (capatul de metrou din sudul Romei, dinspre aeroportul Ciampino). In zona aveam cateva pizzerii si gelaterii, chiar si cateva supermarketuri, dintre care unul - Conad - cu preturi destul de decente si foarte bine aprovizionat.

Inca din prima zi am cumparat un Roma Pass, pe langa care am primit si o harta cu obiectivele turistice locale, la pretul de 25 EUR, cu care o persoana putea circula timp de 3 zile (72h din momentul primei utilizari) gratuit pe orice mijloc de transport in comun urban, avea dreptul la 2 intrari gratuite la 2 obiective turistice si inca alte cateva reduceri. Altfel, o calatorie cu metroul ar costa 1 EUR, iar o calatorie cu autobuzul extraurban (de ex, cel cu care am venit de la Aeroport Ciampino la prima statie de metrou, Anagnina), 1.2 EUR - bani pe care i-am dat si in prima zi si in ultima zi, deorece Roma Pass  l-am gasit abia la un stand de ziare din apropierea Colosseumului, iar noi am stat 4 zile, de joi pana duminica.

Planurile de vizitat si de colindat pe stradutele Romei le-am facut oarecum ad-hoc, in functie de prognozele meteo: am preferat in primele zile, cand se anunta mai mult soare, sa vizitam monumentele in aer liber, lasand pentru partea mai putin insorita a mini-vacantei, vizitele "inside".

Ziua 1

Inca din prima zi am inceput cu multimea de vestigii arheologice de la Colosseum pana la Forumul Roman si Colina Palatina, aflate in diverse stadii de pastrare, incluzand Curia, Templul lui Saturn, Templul lui Antoniu si Faustina, Basilica Julia, Casa Virginelor Vestale. Acesta a fost primul "set" de obiective turistice unde am folosit Roma Pass, fara de care ne-ar fi costat 15 EUR intrarea la Colosseum si 6.5 EUR intrarea la Forumul Roman.

Undeva spre finalul vizitei, sus pe Colina Palatina, am avut parte de o bine meritata pauza, in frumoasele gradini cu portocali, Horti Sallustiani, de unde puteai admira departarile orasului.

Cum foamea imi dadea tarcoale si devenea din ce in ce mai insinuanta, a trebuit sa scot 4 euro din buzunar pentru un sandvis, undeva langa Columna lui Traian. Primul "italian" cu care aveam sa vorbesc si de la care am cumparat un sandvis extra picant s-a nimerit sa fie un romanas din Ialomita, stabilit in Italia de mai bine de 8 ani. Nu mi-a oferit discount la sandvis, dar macar mi l-a incalzit bine.

Spre seara, obositi dupa atata colindat si infometati, am incercat sa gasim un supermarket de unde sa ne luam cate ceva de mancare. In drumul nostru am descoperit o pizzerie gen fast-food unde am aflat ca cea mai cautata pizza de catre italieni este de altfel si cea mai simpla, Margherita (care are doar sos de rosii si mozzarella). Toate felurile lor de pizza au 1 -2 ingrediente si mult ulei, nu ca ale noastre care au pe putin 3-4 ingrediente si mult sos de rosii : pizza cu cartofi, pizza cu wursti sau sunca si mozzarella, pizza cu broccoli sau zucchini si mozzarela, pizza cu un soi de ciuperci (porcini) si mozzarela , etc etc.

Concluziile le-am tras cu totii in chicineta, la o felie de pizza si un pahar de vin rosu, sec, facand planuri pentru inca o noua zi de colindat. Eram atat de obositi incat nu ne-a prins ora 22, treji.

Ziua 2

Prima jumatate din a doua zi am rezervat-o Vaticanului, cu a sa Basilica di St Pietro, in care ne-am cocotat pana sus, in Cupola, pentru a avea o vedere de ansamblu asupra Romei, alegand scarile in locul liftului. Apoi am continuat cu cele 13 muzee si am incheiat cu Capela Sixtina, in care nu doar ca era interzis sa faci poze, dar nu aveai voie nici sa vorbesti. Erau amuzanti gardienii care incercau din greu sa tempereze multimea de vizitatori printr-un simplu "Ssssst!!" si "No photo, no camera!!" atunci cand cate un blitz incalca normele bunului simt. Din tot ce am vizitat am ramas impresionata de numarul mare de trepte din Basilica si de culoarul care se ingusta si se inclina pe masura ce te apropiai de Cupola, de Muzeul Cartografic, de Camera Conceptiei Imaculate si de picturile cu efect 3D ale lui Michellangelo, din Capela Sixtina. Efectiv iti ramanea gatul intepenit tot uitandu-te in tavan si incercand sa iti dai seama daca ceea ce vedeai e o sculptura sau o pictura in relief.

Fiind un alt stat, Roma Pass nu a mai fost valabil si la Vatican, pastrandu-l pentru un alt obiectiv turistic. La intrare treci prin detectoare de metale si e bine sa nu ai la tine vreun briceag. Eu aveam unul mititel, uitat in mini trusa medicala pe care am carat-o dupa mine, insa nu mi l-au oprit. E bine sa ajungi pana in ora 10 cand incepe sa se aglomereze serios. Cand am iesit, undeva dupa ora 14, coada de la intrare era deja de cativa zeci de metri.

Dupa-amiaza ne-am oprit intr-una din pietele micute si aglomerate sa savuram, dupa preferinte, o portie de paste quatro formaggi, o pizza Diavola ori o salata, fiecare dreasa cu un pahar de vin rosu, sec sau o Peronni Nastro Azzurro, in acordurile unui soi de mandoline pusa in valoare de un batranel garbovit de atatia ani si poate griji. Ca oricare alta terasa, si a noastra avea masute in miniatura, la care aveai impresia ca nici cafeaua nu ai loc sa o bei, daramite sa si mananci. Insa, cu putina imaginatie, s-a rezolvat. A propos de terase, la majoritatea - daca nu chiar la toate - piccolitele isi salutau potentialii clienti si ii invitau sa se aseze la una din mesele lor, intr-un stil atat de dezinvolt, specific italienilor. De altfel, orice trecator prin fata terasei lor era si un potential client.

Ar mai fi fost in plan si Castelul Sant'Angelo in aceeasi zi, insa picioarele noastre erau mult prea obosite si se visau in papuci, neincorsetate de sireturile pantofilor. In plus era cam tarziu si exista riscul sa ni se inchida portile in nas. Abia mai tarziu am aflat ca de fapt in aceasta perioada, pana spre sfarsitul lui februarie, Castelul isi pastreaza portile deschise pana seara pe la orele 19.

Totusi, inainte de a ne retrage spre casa, am trecut putin prin Piazza Navone, in care gheretele cu tot felul de suveniruri, dulciuri, castane coapte, globulete, mici vrajitoare din carpe, purtatoare de noroc, ori Pinocchio mititei din lemn, gelaterii peste gelaterii, imprastiau in jur un aer de sarbatoare. Doar soarele si temperatura care pe mine m-a tinut la maneca scurta era in contrast cu ideea mea de decembrie, de iarna.

Cum Pantheonul era la doar o aruncatura de bat, undeva langa Piazza della Rotonda si inca mai era timp pana la ora inchiderii (majoritatea obiectivelor turistice isi inchid portile cu o ora inaintea apusului), am facut un mic tur de onoare si prin acest vechi templu pagan, cu al sau dom impresionant si acel Oculus - singura sursa de lumina din Pantheon - care acum are statut de biserica. Aici, intrarea a fost gratuita.

Erau amuzanti romanii imbracati in straiele epocii lor, care te invitau sa faci poze impreuna cu ei si pe care ii gaseai in multe locuri -  si la Colosseum, si in fata Pantheonului si mai tarziu in Piazza di Spania.

In drum spre "casa" am trecut prin piata cu renumita Fontana di Trevi, unde am aruncat cel mai mic banut pe care il aveam, dar mi-am pus cea mai mare dorinta :)).

Seara, dupa cateva ore de odihna, am iesit sa vedem luminile Colosseumului, stiind ca luminile noptii ii confera un farmec aparte.

Dupa o zi atat de plina eram convinsi ca vom dormi neintorsi! Mai putin Florinake care a trebuit sa faca de veghe din cauza unei nesuferite de tuse care nu ii dadea pace. Stiam ca a doua zi va trebui sa cautam o farmacie si sa verificam astfel si pretul medicamentelor din Italia. Astfel ca pe un Ibuprofen, o Vitamina C si un sirop care s-a dovedit de-a dreptul miraculos, am dat nici mai mult nici mai putin de 20 EUR. Eh, dar cand e vorba de sanatate, nu mai conteaza!

Ziua 3

A treia zi a fost una mai "light", demarand cu o plimbarica prin Piazza di Spagna si o vizita in Biserica franceza din capatul renumitelor trepte spaniole, Trinita dei Monti.

Aveam o restanta din ziua precedenta, asa ca ne-am indreptat pasii spre Piazza Adriana si renumitul Castel Sant'Angelo de pe malul Tibrului, plin de atata istorie tulburatoare si de legenda ingerului care a salvat Roma de ciuma. Se pare ca ar exista un coridor secret (Passetto di Borgo) care ar face legatura intre Castel si Vatican, castelul fiind folosit in trecutul indepartat si pe post de refugiu, de catre Papa. Acesta a fost cel de-al doilea obiectiv turistic la care Roma Pass ne-a asigurat intrarea gratuita.

De pe terasa se poate admira Roma in toate cele patru zari, avand niste harti care te pot ghida in cazul in care si lumina e in favoarea ochiului si iti dezvaluie privelisti pana hat departe, dincolo de Vatican ori Colosseum.

Dupa-amiaza am coborat spre sudul capitalei, pana la Termele lui Caracalla, unde am intrat cu doar 3 EUR, folosind Roma Pass pentru reducere. Daca la Vatican am admirat Garda Elvetiana, aici am putut admira un motanel lenes si prietenos care probabil pazea minunatia antica.

Ah, m-au mai impresionat pinii tunsi intr-un stil original si care le punea in valoare maretia, pini pe care ii intalneai prin toate parcurile orasului, probabil si pe marginea marilor bulevarde.

Aici, la Terme am avut parte de prima ploaie care insa nu a durat mai mult de jumatate de ora. Erau chiar interesante reprizele de ploaie care aduceau mai mult cu ploile noastre de vara, auzindu-se chiar si cate un tunet cand si cand.

Undeva in apropiere ar mai fi fost si Via Appia cu renumitele Catacombe, insa le-am lasat pentru o alta data in viitor - nu degeaba am aruncat eurocentul in Fantana.

Ce inseamna sa nu te documentezi suficient?! Am avut parte si de o mica "teapa" cand am vrut sa intram sa mancam intr-un restaurant, undeva dupa ora 15, cand de fapt toate bucatariile se inchisesera. Asa ca ne-am multumit cu pizza de la fast-foodul din apropierea casei.

Fiind ultima seara in Roma nu am rezistat, in ciuda oboselii si a ploii care tot ameninta, sa mai facem o plimbare sub clar de luna, pana la Fontana di Trevi. Se pare ca bucatariile se deschisesera caci de peste tot mirosea frumos a pizza si paste, stradutele inguste fiind impanzite de turisti sau localnici asezati la masute ori alegandu-si cate un suvenir din multimea de magazinele doldora cu tot felul de minunatii. La mare cautare erau si gelateriile, in piata de la Fontana di Trevi fiind pe putin vreo trei, din care si noi ne-am ales cu cate o inghetata imensa, cat sa inghete si sufletul in noi!

Ultima zi se anunta mai ploioasa. Daca pana atunci ma tot trezisem la ore foarte matinale (sa fi fost poate si diferenta de fus orar de vina) - adica pe la ora 5, ora Italiei, in ultima zi am furat inca vreo 2 ore jumate de somn si am ales sa savuram timpul ramas in tihna, doar in 2, plimbandu-ne pe aleile parcului de langa casa, admirand inca o data Colosseumul si savurand un Cappucino sau un Lemon Soda intr-o cafenea din zona, unde asa, ca pentru final, am asistat la inca o cearta colorata, dintre un "el" si o "ea", care s-a lasat chiar si cu pahare sparte.

Si cum tot ce e frumos se termina repede, la fel s-a intamplat si cu mini vacanta noastra in "Cetatea Eterna". Ce va urma? Poate ceva mai exotic ...om trai si om vedea!

Albumul foto poate fi gasit aici.

Ciucas de noiembrie

Nu mai vazusem Ciucasul de cateva luni si deja ni se facuse dor de el. De fapt, nu il vazusem niciodata toamna. Si weekendul acesta era cam ultima ocazie din acest an (pentru noi). Se anunta o vreme perfecta. Si inca doi prieteni amatori de o plimbarica in natura. A fost o tura sub semnul improvizatiei, a planurilor facute ad-hoc, in functie de dispozitia noastra, a tuturor. A fost o iesire care m-a uns pe suflet!

De data aceasta prefer sa las imaginile sa vorbeasca. A fost printre putinele dati cand nu am vrut sa atingem vreun varf, ci pur si simplu sa ne bucuram de natura si de tot ce ne oferea ea.

Un apus formidabil undeva sub Ciucas, o coborare la frontale, o portie de clatite cu afine cum doar Dl Bucurescu stie sa faca, un rasarit inflacarat si o scurta tura solitara ... ingredientele unui weekend care sa il completeze pe cel trecut, incheiat parca mult prea repede.



Zvon de iarna

Aseara, intorcandu-ne din Ciucas, am trecut prin satele de pe DN 1A, care in faptul serii, asa cufundate in ceata densa, cu fuioare de fum iesind din cosuri, sau din vreo gramada de frunze stranse in fata portilor, aveau un farmec aparte. Imi dadeau un sentiment de "acasa". Sentiment pe care il am oridecateori ajung in vreun satuc de munte, care imi aminteste de satul bunicilor si automat de copilarie. Nu stiu de ce asociem de multe ori iarna cu copilaria. Poate din cauza placerii pe care o simtim atunci cand venim de la frig, cu nasurile inghetate, si ne lipim de soba in cautarea caldurii. Si acolo, atunci cand eram mai mititei regaseam mai mult decat caldura sobei, regaseam caldura emanata de cei care ne-au calauzit primii pasi. Poate de aceea...

Mi-am amintit de sentimentul trait aseara, care m-a indemnat la visare tot drumul pana acasa, azi, cand am aflat ca e o sarbatoare mare in calendarul crestin-ortodox. Nu sunt genul de om credincios care se inchina in vazul tuturor, de cate ori trece prin fata vreunei biserici, sau cel care merge in fiecare duminica la slujbe. Credinta trebuie sa o simti, nu sa o dovedesti. O poti dovedi, insa indirect, nu neaparat prin gesturi care uneori pot parea atat de superficiale. Fiecare simtim diferit. Pentru ca suntem diferiti. Poate singurul meu gest vadit e acela de a respecta sarbatorile si tot ce tine de traditiile si obiceiurile noastre, pastrate din vremuri stravechi. Azi, se spune, copiii pun crengute de mar in vase cu apa, care le vor folosi acestora, de Anul Nou, drept sorcove. De la ele vin si sintagmele atat de des intalnite prin colindele de sarbatori, "florile dalbe", "margaritar", "flori de mar"...

Noiembrie iar

Covor de frunze -

Verde in inima mea,

Noiembrie iar.

P.S. Un weekend de poveste in Tara Barsei, acum, in prag de iarna, in care am gustat cate putin din placerile vietii: Brasovul - orasul pe care visam de mult timp sa il vizitez si de care nu ai cum sa nu te indragostesti, cu ale sale stradute si alei care te imbie la promenada, cu case vechi dar atat de bine intretinute, cu potecile tainice care urca sus, deasupra lui, pe Tampa, cu Bella Musica in fapt de seara, cu langosi deliciosi, facuti atunci pe loc, cu linistea pe care doar in satucurile Sloveniei o mai intalnisem... Iar ca bonus, o duminica insorita, undeva la granita dintre toamna si iarna, sus pe Postavaru si apoi prin padurile si potecile ce coboara pe Spinarea Calului, pe Banda Galbena, pana jos, in Predeal.

Jurnal de bord – pe plaiuri buzoiene, la sfarsit de octombrie

Focul Viu. Meledic

Asa cum am desconspirat mai devreme, planuisem acest weekend cu mai bine de jumatate de luna in urma, nestiind ca vremea in final nu avea sa tina cu noi prea tare, asa cum ne cam pacalisera prognozele. Bine macar ca nu a plouat decat foarte putin, sus pe munte. In rest, nori, ceata, cate o raza foarte foarte timida, cand si cand, ce sa mai, o vreme autentica de toamna. Cu toate acestea, bucuria de a porni iarasi la drum si entuziasmul nostru de a descoperi locuri noi au inclinat balanta, iar culorile pastelate de pe dealurile si muntii Buzaului de nord-est au compensat lipsa soarelui.

Astfel, sambata pe la orele 8 dimineata am parasit Bucurestiul inca adormit (deh, norii cenusii te cam trageau la somn), cu directia est, nord–est, incadrandu-ne pe E85 pana la Buzau. De aici, am intrat pe centura orasului, ca mai apoi sa iesim spre stanga, spre Maracineni, in DJ 203K, trecand pret de vreo 54 km prin o gramada de sate buzoiene, insirate pe Valea Slanicului pana sus in Lopatari, comuna in care se afla si satul Terca, cunoscut pentru fenomenul interesant de pe dealurile de deasupra sa, Focul Viu.

 Itinerariul Buzau-Meledic-Focul Viu-Paclele Mari-Varlaam

In drumul nostru spre Terca (ruta marcata cu bleu) am facut o scurta escala la Platoul carstic de la Meledic, unde am putut admira blocurile imense de sare si pestera aflata la nici 100 m de sosea.

Am fost uimita de cate troite am putut vedea in aceasta zona a Buzaului, in special in comuna Lopatari. Erau cred din 10 in 10 case sau chiar mai dese, dand un farmec aparte acestor sate parca uitate de negura timpului si de nepasarea autoritatilor, din pacate. Sate simple, cu gospodarii modeste, pe care le puteam zari de dincolo de gardurile de lemn acoperite de colbul de pe drumul neasfaltat. De la capatul satului Lopatari si pana in ultimul sat, Terca, drumul este unul autentic de tara, doar vreo cativa metri pastrand o urma de asfalt vechi, fiind insa practicabil, cu putina rabdare si cu o masina cu garda mai inalta. Noi am fost cu un Ford Mondeo si numai soferul poate spune ce o fi fost pe alocuri in sufletul lui.

Drumul de la capatul satului Lopatari pana sus la Focul Viu, deasupra satului Terca, se poate face si per pedes, in mai putin de 2h. Noi am lasat masina chiar la iesire din Terca, in apropierea unui podet peste raul Slanic, dincolo de care se inaltau dealurile care ascundeau minunea naturii pentru care strabatusem si noi atata amar de drum. Aveam de gand sa vedem mai multe locuri in aceeasi zi si timpul trebuia dramuit.

Intelesesem ca ar fi un indicator imediat ce treci podetul. Noi insa am ales sa trecem raul undeva mai sus de el, facand putina echilibristica pe vreo 2-3 bolovani. Apoi am intrat pe un drum de tractor, care dupa vreo 30 minute ne-a scos la Focul Viu.

“Traseul” ar incepe de fapt undeva in dreapta acestui drum forestier, trecand printr-o padurice, apoi prin cateva livezi ale oamenilor.

Noi am urcat pe drumul forestier pana am zarit in dreapta o poteca ce parea sa duca la o cabanuta in constructie.

La un moment dat, poteca se bifurca, iar spre dreapta puteam zari bucata de pamant de cam 3 m² , unde cateva limbi de foc incalzeau atmosfera de jur imprejur.

Pe drum am gasit si cateva tufe de catina si le-am gustat curioasa de renumele lor de fructe tamaduitoare. Nu pot spune ca am fost foarte incantata, dar, daca sunt sanatoase, de ce nu?!

Iar sus, chiar langa Foc, o brandusa de toamna, prima vazuta pe anul acesta.

Cativa copaci din apropiere pareau si ei ca au luat foc.

La intoarcere am ales varianta “oficiala” a traseului, coborand prin livezile oamenilor, dand binete unui cioban care pazea cateva vite in zona si starnind curiozitatea catorva localnici care lucrau de zor.

Pe drum am mai facut o oprire scurta sa admiram Piatra Alba de la Manzalesti ("Grunji").

Aici am gasit o gramada de informatii utile despre imprejurimile buzoiene. Mai sunt o gramada de locuri de vizitat in Buzau, pe care inca nu am reusit sa le vedem, cum ar fi Lacul Mociaru, chiliile din satele de la poalele Ivanetului si multe altele.

 

Vulcanii Noroiosi sau Paclele Mari si Paclele Mici

Urmatorul nostru obiectiv erau Vulcanii Noroiosi, urmand sa alegem pe care dintre ei sa ii vedem, la fata locului. Pentru a ajunge cu masina intreaga si nevatamata de la Focul Viu la Vulcani, cuminte este sa te intorci pe acelasi drum pana la Sapoca si apoi sa iei drumul Vaii Buzaului, pe malul sau stang geografic, prin Plescoi pana la Berca, unde drumul spre Pacle (nu spre satul omonim, ci spre obiectivul turistic cu acelasi nume) se bifurca spre dreapta, dar abia dupa ce ai trecut de intersectia in care e scris pe un ecran electronic “Vulcanii Noroiosi” (marcat cu galben pe harta). Noi am gresit si am intrat initial pe drumul care continua in dreapta chiar din interesectie, urmand indicatorul pentru “Pacle”. De fapt, drumul spre Vulcani se bifurca putin mai sus de acea intersectie. Fusesem cu cativa ani in urma la Paclele Mici, insa venisem din directia opusa si oricum unele momente se sterg complet din memorie (motiv pentru care am si considerat ca ar fi util, nu doar placut, sa-mi notez undeva impresiile din drumetii...).

Astfel ca la vreo 1 h si ceva de la parasirea Tercai, aveam sa ajungem la o noua bifurcatie de drumuri, unul care ducea spre stanga, la Paclele Mici (la 2 km distanta) si un altul – pe care ne-am incadrat si noi – care ducea spre Paclele Mari (la doar 1 km distanta).

Am fost placut impresionata de cat de bine este intretinuta rezervatia si de pretul mai mult decat simbolic de la intrare: 2 lei parcarea, in acest pret intrand si folosirea toaletei amenajate in zona si intrarea propriu-zisa in rezervatie. Exista chiar si un magazinel-barulet “La Hangar” unde iti poti potoli setea/foamea cu un suc, un snack. Eu am preferat un Pepsi (2.5 lei cutia de 330 ml).

Poteca pavata cu dale de piatra iti poarta pasii pana sus pe deal, la Vulcani. De aici, daca privesti putin spre nord-vest, poti zari dealul pe care se afla Paclele Mici si acoperisul verde al unei pensiuni din zona.

Peisajul de la Paclele Mari e foarte asemanator cu cel de la Paclele Mici, avand un aer usor selenar, lipsit de culoare, dar atat de interesant prin conurile acelea de mini-vulcani si prin crapaturile din pamant. Totul pare ca o macheta la o scara mai mare a unor vulcani adevarati. Si majoritatea sunt “activi”, mai zarindu-se cate o dara de “lava” curgand usor la vale.

Fiind un mediu dificil, nu prea se intalneste nicio planta, cu exceptia uneia extremofile, asa-zisa planta de saratura, pitica si cu niste fructe micute si negre, care aduc putin cu cele de catina si care s-ar numi gardurarita (Nitraria schoberi).

Dupa ce ne-am incheiat periplul, am simtit cum stomacele noastre incepusera sa isi ceara drepturile. Seara se apropia si noi mai aveam cale lunga pana in Varlaam, in satul in care urma sa ne cazam. Citisem prin jurnale ca undeva in Magura ar fi un han numai bun de poposit si domolit foamea, avand mancare gustoasa si preturi decente. Nu stiu daca am nimerit la hanul cu pricina, insa complexul din apropierea drumului care duce spre Manastirea Ciolanu, la iesire din sat Magura, frumos asezat in varf de deal, a fost pentru noi alegerea perfecta. Am savurat in liniste bunataturile servite cu atata profesionalism, admirand Valea Buzaului care se intindea in departare, sub ochii nostri. Eu as recomanda pastrama de oaie cu mamaliguta si muraturi asortate, stinse cu un pahar de vin rosu, demisec.

Abia dupa orele 19, cand intunericul pusese deja stapanire pe Valea Bascai Rosiliei, am ajuns la destinatie, la pensiunea Varlaam, asezata exact in dreptul drumului care duce la Cantonul Cernatu, de unde aveam si noi a doua zi sa pornim in traseu, spre culmile mult visatului Penteleu.

Dupa ce ne-am cazat, am coborat in sala de mese sa servim un ceai, un lapte cald sau rece, dupa preferinte si niste clatite cu dulceata cu mure sau visine si sa incingem un septic pe perechi. Ne-am amuzat vreo ora si dupa ce unii din noi am luat bataie ca hotii de cai, ne-am retras spre camerele noastre, in acordurile lui Margineanu...

Pana la urma, renumele de Pelesul de la poalele Penteleului i se trage probabil de la arhitectura cladirii, nicidecum de la conditiile care au cam lasat de dorit pe ici pe colo. Sau mai nou la Peles se asculta Margineanu?

Vf Penteleu – pe BR

Dupa un mic dejun incropit cu ce ne adusesem fiecare de pe acasa si o cana mare de ceai / ness cald, gratie mini-fierbatorului carat dupa mine, am pornit din nou la drum.

Stiind o singura sursa sigura de apa, cea de sub Vf Penteleu, am preferat sa caram mai multa apa dupa noi, pentru a nu avea vreo surpriza pe drum. De fapt aveam sa descoperim ca mai tot drumul e intesat de paraiase, asa cum apareau si pe harta, unul din ele fiind chiar frumos captat la o rascruce de drumuri (unde din drumul nostru se desprinde spre dreapta un alt drum spre Vana Veche).

Cel de mai sus, de la Fantana lui Pamfil era, exact asa cum citisem, secat.

Din sat pana la Canton Cernatu sunt vreo 7-8 km care pot fi parcursi si cu masina, daca timpul e limitat, salvand astfel cam 1 1/2 h de mers pe jos.

De la Canton Cernatu, traseul BR incepe sa urce spre Varful Penteleu, cand pe drumul forestier Cernatu, cand scurtand pe potecile bine conturate de prin paduri. Indicatorul de pe stalpul din intersectia de la canton te induce putin in eroare, aratandu-ti ca directie de mers drumul forestier. Traseul marcat insa incepe de undeva de la vreo 100 m mai devreme de canton. Oricum, poteca ce urca prin padure, la inceput destul de sustinut, iese la un moment dat in acelasi drum forestier Cernatu. 

Pana la urma nu stiu totusi care varianta ar fi mai convenabila, ca timp si efort, avand in vedere ca drumul forestier ocoleste putin, iar poteca urca pieptis in prima portiune, ca mai apoi sa se domoleasca. Ambele variante sunt frumos de parcurs, drumul forestier continuand o portiune pe malul inalt al Bascai, dandu-ti posibilitatea sa te bucuri de susurul apei, iar poteca din padure dandu-ti senzatia ca te afli in inima salbaticiei, desi tu esti atat de aproape de drumul forestier. Posibil totusi sa se faca mult mai putin pe poteca din padure. Noi am facut pe forestier cam o ora pana in locul in care poteca din padure iese in acest drum. La coborare am ales, evident, poteca prin padure si am facut cam 15-20 minute.

Din pacate nici in aceasta zi vremea nu dadea semne sa se indrepte, iar ceata sus pe culmile Penteleului parea destul de densa. Se anuntau si niste ploi scurte, dar care nu ne speriau si nu ne puteau face sa dam tocmai acum inapoi. Pe alocuri, drumul devenea din ce in ce mai innamolit, amintindu-mi putin de forestierul din Maneciu, din prima mea tura cu carpatisti.

Insa culorile toamnei din copaci si verdele Bascai pe care o mai zaream cand si cand in vale ne sustineau moralul ridicat.

Traseul este foarte bine marcat, folosind harta doar putin la inceput, la intrarea pe drumul forestier Cernatu, cand nu mai eram siguri daca alesesem varianta buna sau nu, insa dupa denumire acesta trebuia sa fie. Drumul forestier Cernatu se continua in dreapta, lasand in fata un alt drum care insoteste cursul Bascai si care, dupa harta, pare sa ajunga la Gura Basculitei si la canton Tisa. In acel moment ne-am amintit de Siriu si de cum ne incurcasem la un moment dat, alegand drumul gresit. De data aceasta insa aveam sa fim pe drumul cel bun, marcajele avand sa ne confirme acest lucru in curand.

La un moment dat, in ceata care devenea din ce in ce mai deasa, dand peisajului un aspect atat de interesant, de mistic, am zarit 3 siluete care pana sa ne dumerim au si disparut in padure. Erau 3 ciute, mai speriate ca noi. Cand am ajuns in dreptul lor, le-am zarit pe dupa copaci, uitandu-se curioase spre noi pret de cateva secunde, dupa care iarasi au disparut in negura padurii.

Eram atat de incantata! Au fost insa singurele animale salbatice vazute in tot traseul, cu exceptia unei gainuse de munte pe care am vazut-o la intoarcere, printre copaci. Pe tot parcursul traseului am putut vedea urme de copitate, dar nici urma de urs, chit ca zona nu e frecventata de turisti. Noi nu ne-am intalnit cu absolut nimeni nici la dus nici la intors. Sper doar sa nu fi avut aceeasi soarta cu a acelor ursi care sunt mutati in alte masive, pentru "repopulare", ei fiind de fapt mutati din rezervatii ocrotite de lege pentru a putea fi vanati sub o perfecta acoperire in zone care nu sunt considerate rezervatii.

Dupa vreo 3 ore de mers cand pe drumul forestier, cand pe scurtaturile din padure, am iesit din zona cu padure in cea cu pasuni “grase”, in poiana cu Stana Cernatu, acum parasita si cufundata si ea in ceata. Nu ma prea pricep eu la stane, dar aceasta parea bine intretinuta.

Dupa un popas de vreo 15 minute in care am ciugulit ceva, am plecat mai departe. Drumul de la stana Cernatu pana sus in Saua cu acelasi nume urca sustinut, printre malurile de pamant inalte de un metru si ceva, pe care inca se mai puteau zari afine ratacite si buchetele de merisoare.

Citisem ca de la stana la statia meteo s-ar face vreo 40 minute. De fapt, in vreo jumatate de ora am ajuns in dreptul cladirii cabanei meteo care parea o adevarata naluca asa invaluita in ceata. Fusesem cat pe ce sa o ratam, atat de deasa putea fi ceata la acea ora.

Eram nerabdatoare sa vad faimoasa bancuta cu aer atat de idilic. In ciuda lipsei de vizibilitate, a frigului si ploii care incepuse sa picure usor, locul isi pastra un farmec aparte.

Dupa ce am dat ocol la cabana meteo, am gasit usa alba deschisa si stiind ca oamenii sunt de treaba, am intrat pentru a cere permisiunea sa ne adapostim nitel. Prima care ne-a intampinat a fost una din cele 2 pisicute, tovarase de nadejde ale domnului meteorolog de serviciu, care a iesit la un moment dat dintr-o incapere poftindu-ne sa luam loc si scuzandu-se ca el mai are si alte treburi, dar ca daca dorim un ceai, un mar, cu placere ne serveste. I-am multumit si am zis ca poate la intoarcere nu il vom refuza.

Am strans din dinti si am iesit iar in frig (pe alocuri se mai vedeau inca petece de zapada de la ultima ninsoare de acum cateva saptamani). Auzisem ca ar mai fi 20-30 minute pana in varf. Am fost tentata sa renunt stiind ca nu prea aveam ce face pe o astfel de vreme, neputand vedea nici macar pana in cea mai apropiata vale. Dar nu mi-as fi iertat-o daca as fi facut-o, la cat de mult visasem acest moment. Si iata ca manati de vant si frig si ceata am reusit sa ajungem la cei 1772 m din vf Penteleu in mai putin de 20 minute si in nici 5 minute, dupa poza clasica de grup, am si facut cale intoarsa, simtind frigul si umezeala cum patrunde pana la oase. Inca nu ne acomodasem cu o astfel de temperatura. Era prima in aceasta toamna si o resimteam destul de binisor. Visam la un ceai fierbinte si o bluza de corp uscata. M-am multumit doar cu bluza, ceaiul avand sa il beau mai tarziu, acasa.

In drum spre cabana meteo am trecut si pe langa Izvorul protejat de intemperii cu o usita din lemn. Dar nu am mai umplut bidoanele caci ne mai ramasese suficienta din cea carata de jos, din sat.

Am intrat pentru vreo 10 minute sa ne incalzim, sa rontaim un mar parfumat si sa schimbam cateva vorbe cu dl meteorolog (caci spre rusinea mea am si uitat cum il cheama – am o problema cu retinutul numelor atunci cand fac cunostinta cu cineva). Mi s-a parut de-a dreptul fascinant, desi sunt convinsa ca nu e tocmai asa cum pare a fi, modul lor de trai din varf de munte, izolati de lume, dar atat de departe de acea boala a vremurilor, stresul. La fiecare 2 saptamani de lucru continuu, 12 h / zi, inclusiv sambata si duminica, coboara in oras si stau alte 2 saptamani acasa. I-am povestit ca am vazut 3 ciute, dar atat. Ne-a spus si dansul ca de 5 ani de cand lucra in Penteleu nu vazuse decat urme de urs si doar cateva ciute si cerbi. Avea un calm si un ritm parca usor atemporal care nu facea decat sa iti inspire liniste. Ne-a indemnat sa mai venim si alta data, dar atunci cand cerul e senin sa putem sta peste noapte si vedea luminile din vale. Eu ma gandeam la cele de pe cer ca mi-ar placea sa le pot vedea vreodata de acolo, de sus...

Condusi de pisicute ne-am luat ramas bun si am purces din nou la drum, stiind ca in mai putin de 3h aveam sa ajungem la masina, multumiti ca nu ne dadusem batuti in fata vitregiei naturii. In nici mai mult nici mai putin de 2h am fost inapoi, incluzand inca vreo 2 popasuri scurte de admirat natura.

La intoarcere am trecut pe la pensiune sa ne luam bagajele si sa ne facem cate un dus, la care am renuntat imediat, apa calda lipsind cu desavarsire. Eh, ne-am multumit si cu cea rece pentru o minima igiena sau chiar si pentru un dus, pentru cei mai curajosi. Aveam sa iesim in lume, sa mancam iarasi la un han si codul bunelor maniere nu ne lasa sa plecam la drum oricum.

Ne-am luat ramas bun, cu un simplu "Au revoir" sau dupa altii "Adieu" si am plecat spre casele noastre, stiind ca ne asteapta un drum de vreo 4-5 ore, cu o oprire la vulcanizare pentru a mai umfla putin una din rotile masinii si o alta la un restaurant-pensiune din Nehoiasu pentru a lua cina. Ah ce as mai fi tras un pui de somn dupa aceea, doar ca nu prea pot dormi cand sunt pe drum, fie ca e masina, tren ori avion. Nu am incercat pe vapor...

Am ajuns acasa bucuroasa si linistita pentru o perioada nedeterminata de timp, pana cand dorul de duca nu imi va da pace din nou. Oare unde mi-ar placea sa merg in noiembrie? Hm...

Albumul foto complet poate fi gasit aici.