Ziua de sambata, 21 mai, a fost destinata muntelui. Si asta inca de pe 10 mai cand luasem hotararea sa ma inscriu la tura lui Cosmin din Mtii Baiului, Valea Rea, indiferent de unele aspecte: mergeam singura sau nu, ploua sau nu, ne strangeam mai multi de 40 sau nu. J Oricum exista un precedent si deja nu ma mai speria nr mare de participanti. Chiar vedeam unele avantaje, cum ar fi mini-popasurile pt instantanee foto sau ritmul meu de mers total dezorganizat, care se compensau daca porneai undeva in prima jumatate a grupului.
Traseul avea sa fie unul mediu, care sa dureze cam 7 ore daca nu te mai abateai si pe Varful Baiul Mare (pe care puteai ajunge si de pe culme in aproximativ jumatate de ora).
 |
| Detaliu din harta Mtilor Baiului (M. Ielenicz) - Circuit Sinaia - Valea Rea - Vf Cumpatu - Stana Mare - Plaiul Tufa - Sinaia |
Intre timp, Florin s-a decis sa vina si el, iar vremea dadea semne sa nu fie prea ursuza cu noi. Chiar daca vineri, inaintea plecarii, meteoblue si alte site-uri meteo ne-au avertizat ca sansele de ploaie in intervalul 12:00-21:00 erau destul de mari, noi eram mult prea hotarati sa mai dam inapoi: sandvisurile erau la frigider, rucsacii, betele de trekking si bocancii pusi in hol si alarma de la telefon setata pentru a doua zi dimineata, la ora 05:00. Numai bine pentru a prinde acceleratul de 07:10 si a ajunge la timp in gara Sinaia, unde aveam sa revedem si sa facem cunostinta cu alti iubitori ai muntelui.
Cu excursia aceasta am realizat ca pentru Valea Prahovei cea mai buna varianta de transport este trenul. Mai ales acum cand vagoanele sunt mai noi si mai curate, nu se mai fumeaza, nu exista ambuteiaje ca in traficul de pe DN1. Desi la vara, cand vor fi poate si peste 40 grade, lucrurile se vor schimba ... dar pana atunci...
E sambata dimineata si sub razele blande ale soarelui si racoarea specifica muntelui, ne indreptam pasii spre grupul mare de pe peronul 1 al garii Sinaia. I-am identificat rapid pe Cosmin, Siriso, Rares, Illona, in scurt timp a aparut si Oby si am facut cunostinta cu restul grupului, neretinand din pacate foarte multe nume. Eram totusi aproape 50 de oameni! J Se pare ca am spart un record. Urma sa fie si aceasta tura o premiera pentru mine din mai multe puncte de vedere: nu doar prima tura a lui Cosmin la care participam, dar si un prilej bun de trolait pe cararile nemarcate din Mtii Baiului si de admirat narcisele la ele acasa, asa cum tot visam de vreo 2 saptamani incoace.
Dupa prima regrupare de pe peron, am purces la drum, traversand calea ferata, trecand printre niste baraci cu muncitori care la ora aceea matinala se uitau putin mirati spre grupul nostru care nu se mai termina si care urma sa ia cu asalt valea cea mai rea a Baiului si sa cucereasca culmea care speram sa fie plina de narcise.
Dupa ce am traversat podul peste raul Prahova, am mers in paralel cu el pe un drum forestier nitel cam inamolit, pana la prima bifurcatie, de unde drumul nostru a continuat inspre dreapta, intrand deja pe Valea Rea. In curand ne-a izbit un iz puternic de ingrasamant natural, care venea de la niste vechi grajduri de cai pe langa care am trecut destul de rapid, cu respiratia tinuta (tactica mea pe care o aplic si in parc cand trec pe langa toaletele publice :D). Nu m-am abtinut totusi sa nu imortalizez momentul, caci animalele acelea erau chiar frumoase. A propos, m-a cam intristat stirea din Delta cu acei cai salbatici. Dar se pare ca au scapat teferi in final. Oamenii devin mai salbatici decat bietele animale uneori...
Drumul nostru a continuat agale pe langa rauletul care clipocea parca vesel in lumina diminetii. La un moment dat am ajuns la un baraj de acumulare unde apa capatase o culoare turcoaz mai rar intalnita la noi.
Inca mai simt aerul acela puternic de munte si inca mai am intiparite pe retina culorile minunate ale floricelelor de la marginea padurii care se inalta pe peretele din dreapta drumului nostru.
Erau floricele de Nu-Ma-Uita si unele rosiatice, asemanatoare cu Ciubotica Cucului.
Si iata si avantajul de a merge in grupuri mari: posibilitatea de a „fura” fractiuni de secunda pentru instantaneele foto facute mai mult sau mai putin din mers...
In scurt timp din urma ne-au ajuns sau i-am depasit noi, nu mai tin minte exact, un grup restrans de turisti din care domnul mai in varsta mi-a starnit toata admiratia: mi-as dori sa fiu si eu la varsta dansului in aceeasi forma fizica. Nu facea popasuri si mergea constant dar hotarat. Bravo dumnealui!
La un podet peste care drumul nostru cotea usor spre stanga, am facut un prim popas pentru hidratare si schimbat obiective J. M-am jucat putin cu aparatul. Eram asa de incantata ca venisem si eram in mijlocul naturii.
Imi place sa surprind in imagini drumul care serpuieste printre copaci... ... Si intreaga natura care se trezeste la viata cu primele raze ale soarelui si sub binecuvantarea picaturilor de roua (desi era deja trecut de 11).
Dupa aproximativ o ora de cand parasisem gara am ajuns la o padurice tanara de fag prin care ploaia a vrut sa ne dea binete si sa ne impinga putin de la spate. I-am dat si noi binete dar nu am bagat-o prea mult in seama. Erau doar cateva picaturi binevenite care nu faceau decat sa ne racoreasca nitelus.
A urmat un alt popas de energizare si hidratare dupa care am continuat traseul, intrand in scurt timp in zona de grohotis prin care un firicel de apa incerca de zor sa isi faca drum. Poate va mirati ca intr-un interval asa de scurt facusem deja 2 popasuri, insa tocmai asta fusese ideea turei: una de relaxare, cu opriri, admirat natura, nu de trail running. De exact asa ceva aveam nevoie si dispozitie in acea sambata superba de mai.
Nu mare mi-a fost mirarea sa vad cativa oameni (probabil localnici care vroiau sa scoata si ei un ban „cinstit”) cu bratele pline de narcise! Una din fetele din grup i-a si apostrofat nitel, dar fara succes. Se pare ca, dupa spusele lor, narcisele chiar ar reinflori mai cu spor daca sunt culese. I-auzi?! Dar cat ar rezista ele in vaze? Cu siguranta mult mai putin decat ar face-o in pamant, acolo unde au cunoscut prima oara lumina soarelui. J
Cu fiecare bolovan ne apropiam si mai tare de finalul Vaii Rele si de baza culmii Baiului si a Cumpatului care aveau sa ni se dezvaluie in toata grandoarea lor.
Am ajuns in sfarsit si la poienita cu narcise care erau mult mai putine decat ma asteptam, dar la fel de frumoase si gingase cum le stiam.
Si printre ele, o gramada de alte floricele si gaze de tot felul: un fel de irisi violeti, ciubotica cucului...
... spanz ....
... iar mai sus chiar si vestitoarele primaverii, viorele si branduse.
Urcusul care a urmat a fost unul destul de sustinut, care mi-a cam testat anduranta. Chiar eram curioasa daca voi mai face febra musculara dupa joggingul din we trecut dupa care ma alesesem cu o febra de toata frumusetea. Dar ma pregatisem pentru orice eventualitate cu aspirina (pe care am si luat-o mai tarziu si m-a scapat de o febra prea mare :D). Era interesant ca nu exista poteca si panta era destul de inclinata.
Pe alocuri ma mai opream pentru a-mi trage sufletul dar si pentru a fura cate un instantaneu foto.
La un moment dat mi-a sunat telefonul, dar fiind concentrata la „traseu” am refuzat sa raspund. Dupa cele 20 min cand am catadicsit sa verific apelul ratat, putea sa fie un pic cam tarziu. Dar am avut noroc. Fusese Florin care vroia sa ma avertizeze ca pe undeva printre smocurile de iarba salasluieste un pui de vipera . Ei doi se salutasera din mers. Cu mine insa si cu toti ceilalti din grup a fost discreta micuta.
Dupa mai bine de o ora si bodoganelile de rigoare pe care mi le-am spus rapid in gand ca de obicei cand epuizarea incepe sa isi spuna cuvantul, am ajuns pe culme, cu un zambet larg pe fata. Privelistea merita tot efortul depus in ultima ora sau mai bine. Se vedeau toti muntii vecini de jur imprejur: Bucegii spre vest, Mtii Neamtului inspre nord-est si undeva mai departe Postavarul, Piatra Mare si iubitul meu Ciucas, pe care in ultima vreme l-am cam tradat.
Daca barbatii sunt poligami din fire, eu una nu pot fi fidela unuia si aceluiasi...munte :D Ma indragostesc rapid de fiecare munte pe care il descopar. Fiecare are farmecul sau aparte. Baiului imi plac pentru culmile domoale si privelistile superbe pe care ti le ofera de acolo, de sus. Iar iarba aceea galbui-maronie da atat de bine in poze! Face contrast frumos cu albastrul cerului. Ce sa mai, urcusul sustinut mi-a crescut inca o data respectul pentru muntii cu inaltimi mai modeste si mai putin stancoase.
Singurul meu regret din aceasta tura e ca nu am ajuns pe Vf Baiului. Dar la acel moment mi s-a parut suficient. Poate alta data, pe o alta varianta (cum ar fi dinspre Piscul Cainelui... ).
Si parca i-am invidiat putin pe baietii care au ramas undeva pe sus cu cortul J. Am aflat mai apoi ca au ajuns in final si in Mtii Neamtului. Bravo lor!
Vantul incepuse sa se inteteasca si norii se apropiau hotarati spre noi. Cu toate astea, acum nu i-am perceput ca o amenintare. Era destul de cald si dupa ce mi-am schimbat tricoul super transpirat m-am simtit de-a dreptul confortabil. Se pare ca deja ploua deasupra Vaii Rele, dar pe noi ploaia inca ne ocolea.
Am mancat sandvisul pastrat pentru Varful Cumpatul, am facut poze la discretie jucandu-ma cu efectele filtrului de polarizare si incercand sa iau cat mai mult din frumusetea Baiului cu mine acasa. Dupa poza de grup (in care abia – abia am intrat cu totii J) am pornit la vale, pe piciorul cel mai din stanga al Cumpatului, eu mai oprindu-ma din cand in cand pentru cate o mini-sedinta foto ba cu Bucegii, ba cu diversele floricele intalnite in drum.
Cu aproximativ 200 m inainte de a ajunge la Stana Mare de la liziera padurii, ploaia nu a mai avut rabdare si s-a napustit asupra noastra cu pietre mici-mici si stropi maaari. Prin sapca si gluga de la geaca insa nu le simteam. Eram ferita. Mai putin pantalonii peste care nu mai apucasem sa imbrac suprapantalonii si care, in cele 3 –4 min cat a durat coborarea pana la stana, s-au udat leoarca. Am adapostit repede aparatul in geaca si am marit pasul.
Am intrat in stana si am ramas acolo pret de mai bine de jumatate de ora, timp in care unii am facut poze, altii au motzait, glumit sau admirat pur si simplu natura, pierzand pentru putin notiunea timpului.
Cand in sfarsit ploaia s-a mai potolit, am parasit stana care ne fusese de real ajutor si ne-am continuat drumul undeva in stanga ei, pierzandu-ne usor usor in inima padurii, pe poteca inamolita si prin ceata care invaluia misterios copacii, fara sa le dea insa vreun aer infricosator.
Tot facand poze am realizat ca m-am razletit putin de gasca, dar am profitat de acele momente pentru a –mi crea pt putin senzatia ca sunt singura si ca toata padurea si natura sunt doar ale mele. Verdele acela crud si intens imi dadeau o stare de bine pe care de mult nu o mai simtisem. In curand m-au ajuns din urma si alti colegi de tura si dupa aproximativ o ora de coborat sau alunecat la vale, prin namol, frunze sau pe muschiul copacilor (ca varianta ocolitoare) am ajuns la un drum forestier unde restul trupei ne asteptau pt o noua si ultima regrupare.
Drumul avea sa ne scoata in scurt timp in cartierul Cumpatu din Sinaia, unde niste caini suparati ne-au intampinat foarte galagios.
Dar noi i-am tratat cu indiferenta si ne-am vazut in continuare de ale noastre (adica de deznamolit bocancii prin toate baltile care ne ieseau in cale). Pana in gara am mers pe marginea drumului national, cat mai lipiti de parapet ca nu cumva vreo masina sa ne agate in viteza. Am vrut sa umplem un bidon cu apa de la o cismea de undeva de pe partea dreapta a drumului, insa Robert ne-a avertizat ca nu ar fi totusi o idee buna, avand in vedere ca erau niste case undeva mai sus de unde se deversau poate una alta.
In gara ne-am luat bilete pt acceleratul de 19:10 cu gandul sa mai zabovim nitelus prin Sinaia, ca era sambata seara si nu aveam motive sa ajungem prea rapid acasa. Eram doar amandoi acolo J Gand la gand cu noi a fost si o parte din gasculita. Asa ca , dupa ce ne-am luat ramas bun de la Cosmin si restul trupei, am decis sa tragem concluziile de final de tura undeva la o terasa, delectandu-ne cu o pizza si o bere rece. Ca doar le meritam!
Si ca ziua sa se incheie frumos, drumul cu trenul a fost unul de relaxare, visare si filosofeala despre nemuirea sufletului, in compania simpaticei doamne Isa, care s-a hotarat in ultimul moment sa vina cu trenul nostru.
A fost o tura pe cinste, cu oameni frumosi cu care imi doresc sa ma mai intalnesc pe carari de munte. Singurul incovenient (in ciuda micilor controverse) pe care eu l-am resimtit a fost namolul. In rest, m-am simtit excelent. Cand iti doresti din tot sufletul ceva, parca intreg Universul conlucreaza in favoarea ta. Chiar si ploaia parca a tinut cu noi, ocolindu-ne mai mereu, in ciuda prognozelor amenintatoare. In rest, mi-a placut stilul lejer si usor nonconformist al lui Cosmin, poate si din cauza firii mele mai independente. In plus, inainte de a pleca mi-a placut sa ma documentez nitel, chit ca stiam ca nu e un traseu dificil: am citit cateva descrieri de prin jurnale, am incercat sa descifrez Google Earth 3D sau am schitat imaginar traseul pe hartile mai vechi sau mai noi gasite pe net. Am achizitionat chiar si una de hartie (avand in vedere obsesia mea pentru colectia de harti :D), dar la scara cam mare (cea cu Carpatii de Curbura). Pacat ca nu s-a mai reeditat harta lui Mihai Ielenicz din Muntii Nostri, care oricum nu se prea mai gaseste nici la anticariate. Sunt atatia munti de la noi care nu sunt cartografiati si in care traseele nu sunt marcate sau sunt marcate precar. Mi se par deosebite initiativele de a remarca traseele, cum e cea care se va organiza in curand in Mtii Buzaului (mai ales ca ei sunt pe lista mea urmatoare de TO DO) J.
Pana la noi escapade in natura, sa avem parte de cat mai mult soare si voie buna!
P.S.: Albumul foto complet se afla aici.
