Redescoperind frumusetea Pietrei Mari, iarna - jurnalul

Se zice ca daca de Boboteaza nu e ger (a plouat), va fi o iarna grea. Ninsorile care au cazut in ultima saptamana mi-au intarit convingerea ca exista o farama de adevar in vorbele batranilor.

Ianuarie a venit cu acele zapezi mult asteptate, care dau peisajului un farmec incredibil, de basm, dar care pot fi fatale. De aceea, cand pregatesti o iesire pe munte in conditii de iarna trebuie sa te informezi cat mai bine asupra traseului (starea zapezii, in special), a locului in care urmeaza sa innoptezi, asupra trenurilor sau a altor mijloace de transport, sa iti verifici echipamentul si sa iti pui in bagaj acele maruntisuri care uneori par inutile insa pot deveni indispensabile in anumite situatii (trusa medicala, folie de supravietuire, haine de schimb, bricegut, chibrituri/bricheta, cateva dulciuri pe post de energizante – glucoza e foarte eficienta, apa suficienta sau un primus pentru topit zapada, harta zonei chiar daca stii traseele pe care vei merge). E bine sa te cunosti, sa iti asculti instinctele si ceea ce incearca organismul sa iti comunice in conditii de epuizare si, de asemenea, sa iti cunosti partenerii de drum. Sunt lucruri care la inceput par obositoare, insa treptat iti intra in reflex. De exemplu, la inceputuri, ne lua o gramada pana sa ne decidem ce sa punem in bagaj. Incet, incet am reusit sa cam stim ce ne trebuie si ce e complet inutil. Dar inca mai invatam...

Pentru weekendul 28-29 ianuarie se anunta o vreme frumoasa in Piatra Mare. Mai demult, Cosmin propusese o tura cu urcat din Dambu Morii, dormit la cabana Piatra Mare si coborat in Predeal. Acum vreo luna, cand am decis sa incercam acest traseu, lucrurile stateau complet diferit. Era zapada, insa nimic de speriat. Asa ca am si rezervat locuri la cabana (se stie ca la Piatra Mare e destul de aglomerat si trebuie sa rezervi din timp). S-a mai propus o varianta pentru coborare, si anume pe la Cascada Tamina (eu tineam mortis cu coboratul prin Predeal, imi placea ideea sa coboram in alta parte a masivului si in plus in Predeal aveam mult mai multe trenuri de intoarcere). Insa in weekendul de dinaintea celui in care aveam sa plecam, am inceput sa ne punem semne de intrebare daca nu ar fi cazul sa ne reorientam asupra traseului de intoarcere, intrucat riscul de avalansa se apropia de nivelul maxim, la peste 1800 m alt. Treptat, cand am intrat in codul portocaliu si cabanierul ne-a comunicat ca singurele trasee deschise sunt cele care pornesc din Dambu Morii, adica BG (prin Canionul 7 Scari) si BR (Drumul Familial) si ca de la cabana pana pe varf si probabil si dincolo de el, zapada atingea si 4 m si inca nu se incumetase nimeni sa faca urme, am mai taiat o varianta de pe lista. Astfel ca am decis sa urcam pe BG prin Canion (cu posibilitatea de a-l ocoli pe PR, in caz ca nu ar fi fost practicabil) si sa ne intoarcem pe BR. Mai exista chiar si un traseu de legatura intre cele doua, TA, prin Prapastia Ursilor, iar intrarea dinspre traseul BG este atat de sub Canion, cat si de deasupra lui. Mai mult nu aveam cum sa stim decat la fata locului. Aveam ceva emotii dar nu incat sa dau inapoi. Sunt sanatoase si emotiile, te pun in garda.



Am pornit la drum cu speranta ca varianta 3 va fi cu noroc, ca vom avea totusi ceva urme prin zapada, chit ca fusesera 2 zile de ninsoare abundenta si de viscol puternic, si ca nu vom fi nevoiti sa inotam efectiv prin zapada, pana sus la cabana. Vazusem si albumul lui Ioan care fusese cu o saptamana in urma. Se pare ca intr-adevar, aveam sa regasesc zapezile de alta data, in Piatra Mare.

Am avut un noroc imens: nu doar urme pe ambele trasee, dar si un soare care ne-a incalzit si la propriu si la figurat, facand temperaturile sa urce spre 0 grade in timpul zilei si sa ne sustina moralul, si aproape nici pic de vant. Cu tot cu urme, tot ne mai afundam in zapada, caci pe alocuri cararea era acoperita de zapada din cauza “avalanselor” cazute din copaci. Era de-a dreptul feerica pulberea aceea fina care sclipea in milioane de diamante in razele soarelui. Era “amuzant” cand te prindea sub...

Si de data aceasta am preferat trenul, masinii. Am luat Reggio de 06:27, care a ajuns in Timisu de Jos la ora 10:30, avand doar vreo 20’ intarziere. Din halta Timisu de Jos mai ai de mers, in directia Brasov, pe sosea, inca vreo 1,5 km (cam 20-25 min) pana in Dambu Morii.

Satele acoperite de omat au un farmec aparte. Mai ales dimineata si seara. Peisajul care ni se dezvaluia cu fiecare pas ne inunda sufletele cu bucurie. Inca nu ne gandeam la ce va fi mai sus. Deja intrasem in joc. Aveam suficiente variante de ocolire si ne gandeam ca daca, prin absurd, nu se poate si nu se poate, asta este, ne intoarcem. Trebuia sa fim pregatiti pentru mai multe situatii. Stiam ca nu va fi usor, dar refuzam totusi ideea de abandon.

Dar gata cu atatea griji! Ce-o fi, o fi! Sa ne bucuram de ce ne ofera natura!

Cata zapada, pe poteci, pe langa ele, prin copaci, la noi in cap! Avalansaaaa... mai strigam din cand in cand. Soarele incalzea zapada de pe crengile brazilor si provoca mici avalanse. Particulele de gheata capatau o stralucire indredibila in razele buclucase ale soarelui. De vis!

Pana la Canion am facut cam 1h. Aici am facut un popas de vreo 10’ sa ne echipam cu manusi de fas si geci si sa ne energizam putin. Am pornit in sir indian: baiat, fata, fata, baiat. Adica Florinake, eu, Luana si Cosmin. Trebuia sa fim atenti la turturi si la avalansele care se mai pravaleau cand si cand de pe peretii stancosi si cel mai important, la treptele lipsa din podetele de legatura de pe tot traseul Canionului. Pe scara cea mare (a treia – sunt vreo 11 in total) ca si pe celelalte, de altfel, e de preferat sa urci tinandu-te cu mainile de trepte (care se mai rotesc uneori, dar sunt prinse bine), nu de balustrada, ca sa nu aluneci, iar talpa bocancului e bine sa o pozitionezi cu scobitura pe treapta, din aceleasi motive.

Cu emotiile pozitive si negative de rigoare am parcurs Canionul in cam jumatate de ora. Nici portiunea cu balustrada si sufe de la final nu ne-a pus probleme. Aluneca partial stanca acolo unde nu era acoperita cu zapada, dar cu atentie nu avea ce sa se intample.

Ne-am dezechipat de geci si manusile de fas, am pus rozetele pe betele de trekking si am purces in sus, prin padurea fara sfarsit, care in mod normal ar fi trebuit parcursa in cam 2h, asa cum s-a intamplat si de Rusalii acum 2 ani si in ianuarie anul trecut, cand insa zapada era foarte mica.

Am facut 4h, incercand sa mergem cat mai intins, fara popasuri mari, decat atunci cand chiar erau necesare. La inceput emotiile din Canion m-au cam epuizat si nu puteam sa fac prea multi pasi fara sa ma opresc des. Mi-am dat seama ca e ceva in neregula si m-am oprit, am mancat ceva glucoza si am baut apa. In scurt timp am simtit cum imi revin. Se pare ca trecusem printr-un moment de epuizare, acel prag peste care trec la inceput de traseu, uneori.

Cu cat ne apropiam de seara si de platou se simtea frigul taios. Am pus si supramanusile si am baut niste ceai care din pacate se cam racise, dar era mult mai acceptabil decat apa care era la limita de inghet. Pusesem sticlele de apa in sosete de lana ca sa le protejeze cat mai bine si efectul s-a resimtit.

Ne mai opream cand si cand sa ne tragem sufletul si sa admiram imensitatea alba. La un moment dat am zarit printre crengi, undeva in urma, Brasovul.

Zapada lua tot felul de forme. Cu putina imaginatie te aflai cand printre ingerasi, cand printre castele inghetate cu balcoane romantice, cand printre mici monstruleti. Padurea iti trezeste tot felul de temeri si de bucurii. Dar cand esti alaturi de persoane dragi, temerile sunt spulberate, iar bucuriile sunt intensificate.

Spre finalul traseului ne-am intalnit cu cateva grupulete care coborau. In fata noastra se aflau si cativa tipi cu schiuri de tura. Cred ca e interesant dar destul de greu sa urci pe schiuri de tura. Poate candva, pe viitor, vom incerca si noi.

Luna incepuse sa straluceasca rece si distanta, anuntand lasarea serii. Cum am iesit in platou frigul si-a spus cuvantul. Daca pana atunci urcasem in bluza de corp, acum a trebuit sa scot geaca din rucsac. Era si oboseala care accentua starea de frig.

La 17:16 eram cu totii in fata cabanei. 7h de la gara, aproximativ!

Dupa ce ne-am scuturat de zapada am intrat la caldurica in cabana. Mie tot frig mi se parea. Soba era rece si ma gandeam cu putin teama ca va ramane in continuare asa...pana dimineata. Dar la cateva minute a aparut cabanierul cu un cos pliiin cu lemne si a facut focul. L-am intrebat daca va fi ok peste noapte si a zis ca va fi foarte cald - soba e mare, din teracota si odata ce se incinge emana caldura mult timp. Paturile noastre au fost chiar deasupra sobei. Confortabile. Exista cate 2 paturi dintr-un fel de lana pentru fiecare pat, nu sunt perne, insa eu am folosit vesta si polarul pe post de perna (oricum prefer fara). Singurul inconvenient este faptul ca dormitorul comunica cu sala de mese si cand unii vor sa doarma altii petrec. Dar sa trecem peste...

M-am trezit de cateva ori si iesind afara sa mai iau cate o gura de aer (mi se parea incredibil de inchis aerul – daca era dupa mine deschideam geamul dar mi-era ca imi luam vreo doua vorbe de “dulce” – pe care le auzisem si seara, spuse asa, la modul general, nu pentru cineva anume) m-am mirat sa constat ca nu era frig pe cat m-as fi asteptat. Nu cred sa fi fost mai putin de –13 grade. Brasovul se vedea superb luminat. La fel si cerul puzdit de stele. Ah, trebuie sa ajung la Observator, ca de cand ma tot laud! Ma uitam dupa Casiopeea dar am inghetat pana la urma si am intrat la loc in cabana. Abia asteptam sa se faca lumina sa o luam iar din loc.

Am reusit sa mai dorm putin spre dimineata. M-am trezit pe la 7. Desi era caldurica sub paturi m-am mobilizat si am iesit afara sa prind un pic din rasarit.

Le-am spus pe rand, “Buna dimineata”, Ciucasului si Penteleului, Brasovului care acum parea ca doarme, toate luminile fiind stinse si celor 2 dulai deghizati in oite. Era o atmosfera inghetata, dar minunata. Frigul si vanticelul care abia adia erau pe post de dus. Te trezeau instantaneu. Dar o cafeluta si un ceai tot erau binevenite. Asa ca am intrat si am comandat pentru toti 4 cate o cana fierbinte.

Mi-a placut mult cabanuta. E micuta si intima. Doar ca e riscant sa nimeresti cu pesoane cu care nu esti pe aceeasi lungime de unda sau care mai uita de unele bune maniere. Eram atat de ofticata ca imi faceam scenarii ce voi scrie pe carpati. Dar m-am calmat intre timp si mi-am dat seama ca nu ajuta la nimic sa fac scandal. Nu ar schimba cu nimic ceea ce acei 7 ani nu au reusit sa slefuiasca. Si daca unii care au mai mult de 30 de ani nu realizeaza ca totul are niste limite, apoi sa fie sanatosi! Dar sa pleci cu bere pe traseu, sa te trezesti cu bere si apoi sa continui in acelasi ritm si la intoarcere mi se pare total deplasat. Pacat ca pareau ca pot mai mult decat pareau la prima impresie – ca oameni, zic. Whatever!

Trenul de intoarcere era la ora 16:45. Asa ca nu ne-am grabit. Chiar daca plecam la ora 11 era timp suficient, chiar si pentru un mic rasfat culinar la Hanul Dambu Morii.

Pe prima portiune de traseu am inaintat mai greu, zapada fiind mare chiar si pe asa-zisa poteca. Chit ca la un moment dat o parte din urme se lasau undeva in stanga, prin padure, putand fi o scurtatura sau putand fi o varianta “neoficiala” de a ajunge in celalalt traseu, eu una am preferat traseul cunoscut. In poienita care desparte prima portiune de padure de restul padurii din traseu zapada era neintinata de vreo urma in afara de sentuletul care serpuia in fata noastra. Stiam ca odata intrati in padure zapada de pe poteca va fi mai batatorita si fiind pe coborare, nu in plan drept, se va merge mult mai repede. Ne-am intersectat cu o gramada de oameni care urcau la cabana si carora le-am multumit in gand pentru urmele facute.

Cat de diferit era totul fata de acum un an de zile cand imi aminteam poteca atat de larga! Am recunoscut intersectia cu Drumul Tiganilor. Apoi, in scurt timp am ajuns la bancuta binecunoscuta de unde traseul se bifurca, continuand in dreapta, in stanga lasandu-se cel de legatura cu traseul BG, prin Prapastia Ursilor.

Dupa cateva viraje, cand stanga, cand dreapta, fiind o adevarata placere sa cobori prin zapada atat de afanata, cu un cer incredibil de albastru deasupra noastra si copaci coplesiti si ei de atata alb, am ajuns pe valea paraului care dupa vreo 15’ ne-a scos din padure, in poienita din capatul satului Dambu Morii.

Vremea superba scosese afara o multime de oameni veseli, mari si mici, sa se bucure de zapada si de soare! Fiecare in felul sau.

Mai aveam vreo 2 ore jumatate pana la tren asa ca am trecut pe la Hanu Dambu Morii, asa cum ne promisesem.

Drumul spre tren a fost la fix dupa masa. Am mai salutat o data Piatra Mare cu vesnica promisiune de a reveni.

Pe cand eram in mijlocul zapezilor ma gandeam ca iata, am primit ceea ce mi-am dorit si ca ma declar multumita pe acest an. Acum parca m-am cam razgandit si as mai vrea... dar toate la timpul lor. Pe curand!

P.S. Albumul foto complet se afla aici.

Prin zapezile de alta data, in Piatra Mare

Ciucas, la Rasarit - vedere de la Cabana Piatra Mare - 29.01.2012

Dupa ce plecasem in cautarea lor acum vreo luna, prin Bucegi si Baiului, le-am redescoperit in Piatra Mare: erau chiar zapezile de alta data, uitate parca in negura timpului. Am avut noroc de o vreme dementiala, senin, nu mai putin de -11 grade (si asta abia seara tarziu) si urme prin zapada. Nu a fost floare la ureche, insa efortul depus la urcusul dupa Canion a meritat cu varf si indesat. In prima zi au fost vreo 7h pe BG, prin Canionul 7 Scari, pana la Cabana Piatra Mare, iar a doua zi vreo 2 1/2 h pe BR, pe Drumul Familial. Nu imi pare rau ca nu am ajuns si pe varf - era zapada de pe putin 3-4 m, fara pic de urme. Cred ca abia la primavara se va incumeta cineva sa urce spre varf. Sau mai stii... Pana la un nou jurnal, cateva amintiri in imagini din povestea noastra de weekend, aici.

Gerar urban

Fulgi de nea in zbor,
Viscol troienind poteci -
Ianuarie.

Suier pe la geam,
Alb si liniste in jur -
Oras in noapte.

Fuioare de-omat,
Fular, fes si bocanci -
Dimineata iar.

Cod portocaliu,
Sclipiri in ochi de copil -
Zvon vesel din parc.

Ieri, azi si maine
Timp cu-aripi de zapada -
Clipe intense.

Scurta plimbare in Baiului - Piscul Cainelui

Il bateam de mult la cap pe Florin sa mergem prin Baiului. Ne gandisem la un traseu (Sinaia - Piscul Cainelui - Vf Baiul Mare - Vf Cumpatu - Piciorul Cumpatului - Stana Mare - Sinaia), insa nu eram convinsi ca viscolul anuntat pentru sambata, 14 ianuarie, ne-ar fi tocmai un aliat de nadejde, iar pentru duminica se prognoza o vreme mult mai inchisa. Totusi, nu am dat inapoi, stiind ca nu am avea nimic de pierdut: cel mult am face o plimbarica relaxanta prin zapada, intr-o zi in care oricum nu aveam nimic de facut pe acasa. Ne-am dat seama insa mult prea tarziu, abia dupa ce am ajuns inapoi acasa, ca normal ar fi fost sa pornim in traseu in sens invers, adica avand vantul in spate (care batea cam din directia N-V), dar chiar si asa nu am fi stiut exact pe unde ar fi trebuit sa intram in traseu, portiunea respectiva fiind nemarcata (exista doar un marcaj forestier), iar iarna poteca pe care coborasem in mai, de la "culesul" de narcise, ar fi fost cam greu de dibuit.

Am luat IR de 06:15, ajungand in Sinaia la 07:54. Traseul nostru porneste la vreo 5 minute S-E de gara Sinaia, dupa ce se traverseaza un pod, in stanga, urcand pret de vreo 30 minute pana la fosta Cabana Piscul Negru, unde acum este o proprietate privata.

Comentariile Mihaelei la descrierea traseului de pe carpati.org ne-au fost foarte folositoare, caci intr-adevar descrierea era putin invechita, traseul pana sub Vf Piscul Cainelui fiind complet marcat (PA), marcajul rarindu-se abia dupa ce ajungi in culme si iesi din padure (dupa aproximativ 2h de la parasirea drumului forestier, de langa noua proprietate privata).

Urcusul prin padure a fost sustinut, insa linistea de jur imprejur, spulberata doar de cate un suier de vant care prevestea viscolul care ne astepta sub varf, sau de ciripitul vesel al pasarelelor, a compensat efortul depus.

Cerul era de un albastru incredibil, doar cativa nori se puteau intrezari undeva spre N-V, spre Baiul Mare si Cumpatu, dar si inspre Bucegi.

Pe masura ce ne apropiam de stana (care de fapt erau niste grajduri si niste anexe, stana principala fiind undeva mult in dreapta traseului), viscolul se intetea, facandu-ne sa ne punem si cagula si supra-manusile.

Am inceput sa urcam spre varf, inaintand destul de greu din cauza vantului care batea cu peste 90 km / h. Se pare ca de data aceasta prognozele nu dadusera gres. Daca de la iesirea din padure pana la stana zapada era destul de afanata, facand piciorul sa se afunde pana la genunchi, pe culme ea incepea sa devina din ce in ce mai spulberata si inghetata, dand muntelui un aspect aparte.

Piscul Cainelui imi aducea aminte de Clabucetul Taurului, cu cele 2-3 "cocoase" peste care trebuie sa treci ca sa ajungi in varful propriu-zis. Dupa prima insa ne-am dat seama ca plimbarea noastra nu mai era deloc amuzanta si nu mai gaseam nicio placere in a inainta si incerca de a tine piept viscolului care mai avea putin si ne punea jos sau in cel mai rau caz de arunca de pe culme in valea din dreapta noastra. Daca lasai batul de trekking liber ti-l lua pe sus, efectiv. Viscolul acesta mi-a amintit de cel patit in tura din Clabucetul Maneciului, doar ca atunci vremea fusese mult mai inchisa. Acum macar aveam soare si o zapada superba.

Ne-am hotarat sa facem cale intoarsa, cu o mare - mare parere de rau. Inca o data realizam ca planul de acasa nu semana nici pe departe cu cel de pe munte, unde ai parte de mult imprevizibil. Abia cand am trecut de anexele stanei si am inceput sa ne apropiem de padure, viscolul s-a domolit, punand si mai multa sare pe rana. Cerul senin, incredibil, linistea de jur imprejur parca ne imboldea sa ne intoarcem, insa ceasul era deja prea tarziu si nu avea niciun sens. Ne-am uitat inca o data spre varf, cu promisiunea ca vom reveni sa facem ceea ce nu reusisem acum, poate si mai mult, si am observat cateva mogaldete coborand rapid dinspre Piscul Cainelui. Se pare ca erau baietii din tura de pe carpati de care citisem ca ar fi vrut sa faca acelasi traseu : ei fusesera insa mult mai destepti, incepand tura din sens invers, adica dinspre Cumpatu. Bravo lor!

Ne-am consolat cu gandul ca am facut o plimbare reusita, pret de 7h, in inima unor munti care desi sunt atat de putin cunoscuti si pusi in umbra de fratii lor, Bucegii, se dovedesc a fi atat de frumosi, mai ales iarna, cand zapada ii invaluie in mantia sa de un alb imaculat, facandu-i insa destul de greu de cucerit.



La intoarcere am facut mai multe popasuri, nevenindu-ne sa parasim acele locuri atat de frumoase. Am dat chiar peste o bancuta care imi amintea de cea din Penteleu si unde vara e o adevarata placere sa stai si sa iei micul dejun sau sa bei un ceai sau o cafeluta.

Albumul foto complet se afla, ca de obicei, aici.

Prin Muntii Cernei si Mehedinti, la inceput de an

Nu mai fusesem prin Baile Herculane din studentie. Mai trecusem o data prin statiune, acum vreo 3 ani si totul imi paruse complet schimbat, modernizat. Cu toate acestea, exista o discrepanta intre pensiunile ridicate in ultimii ani si cladirile istorice in continua degradare.

Vazusem tura postata de Mugurel pe carpati.org insa, din aceleasi motive tehnice pentru care nu putusem ajunge nici in tura din Valcan din decembrie si care stiam ca imi vor cam pune betze in roate si de data aceasta, am zis "pas", mai ales ca tot ezitand, tura se inchisese. De chef de plimbareala prin munti, eventual prin zapada, nu duceam lipsa. Apoi am vorbit cu Cristina si am aflat ca ar mai fi totusi niscaiva locuri si ca sigur Mugurel ar fi de acord sa mergem si noi doi. Zis si facut. Ne-am inscris oficial la tura si ne-am ocupat de restul "formalitatilor": cerere de invoire la serviciu, bagaj, bilete. Am preferat un tren care pleca vineri la 15:45 si ajungea pe la 21:11 in Herculane, celui de noapte, avand in vedere ca a doua zi, la ora 8, trebuia sa intram in traseu, iar o noapte nedormita, dupa o saptamana de munca, nu era tocmai ideala.

La tura urma sa participam vreo 17 oameni stransi de prin o gramada de parti ale tarii: Bucuresti, Ploiesti, Craiova, Tg-Jiu, Petrosani, Resita - oameni cu firi diferite, dar cu aceeasi pasiune in comun: muntele si  drumetiile.

Ca o paranteza, mi se pare un lucru mare sa organizezi o tura in stilul carpati.org, sa te ocupi de o gramada de detalii, sa incerci sa tii unit un grup din care poate nu cunosti nici macar o treime. E ceva ce putini oameni il pot face si pentru asta am toata admiratia.

In cele 2 zile, Mugurel ne-a plimbat pe crestele Domogledului, pasind cu sfiala la inceput pe Poteca Pisicii - care insa nu si-a aratat gherutele (poate si din cauza catelusei curajoase care ne-a insotit tot drumul, in ciuda puilor din burta), prin pesteri, prin poieni, paduri si chei de ale caror denumiri nu citisem decat putin pe net, neexistand prea multe descrieri cunoscute ale Muntilor Cernei si Mehedinti, asa cum din pacate se intampla si cu alti munti de pe la noi.

Ar fi un ghid turistic, cel al Dlui Marius Terchila ("Valea Cernei. Trasee turistice in Muntii Mehedinti si in Muntii Cernei ") si inca o monografie de care am aflat abia la fata locului - "Drumetind prin Muntii Banatului", pe care vreau sa le caut pt colectia mea pretioasa. Info utile pot fi gasite si aici. Oricum aveam incredere deplina in organizator, iar un pic de suspens, de surpriza nu stricau sa existe si in aceasta tura, sa fie sarea si piperul din intreaga poveste.

Fiecare traseu a avut farmecul sau, insa cel din prima zi a fost pe departe no 1 din aceasta tura. Incercam sa imi imaginez inainte de a porni la drum cam cum va fi, insa intreg traseul s-a dovedit a fi complet diferit fata de cum mi-l inchipuisem eu. Mult mai spectaculos!

Dupa un urcus pe CA, care ne amintea de Drumul Serpentinelor din Brasov, inspre Tampa, dar mult mai lung si mai sustinut, am ajuns la Crucea Alba, un excelent punct de belvedere spre restul Muntilor Cernei si Mehedinti.

Apoi am continuat pana la Grota lui Serban, unde am facut o scurta incursiune la frontale.

Am continuat drumul pe BG, prin padure, apropiindu-ne cu fiecare pas de misterioasa Poteca a Pisicii. Eram tare curioasa sa vad aceasta poteca, de care citisem ca ar fi singura portiune mai expusa din traseu si care, in conditii de gheata sau polei nu ar fi tocmai recomandabil de parcurs. Si a aparut. Si odata cu ea s-au deschis si orizonturile de jur imprejur, permitandu-ne sa admiram departarile pana dincolo de firul argintiu al Dunarii, spre muntii Serbiei, ori de piscurile inzapezite ale Muntilor Cernei si Almajului. Am avut noroc si de putin soare, care s-a itit de dupa nori exact cand am iesit si noi din padure. Creasta Domogledului, cu cele doua varfuri - Domogledul Mic (1099 m) si Domogledul Mare (1105 m) - are o frumusete aparte mai ales asa cum am cunoscut-o noi, imbracata intr-o mantie fina, brodata cu floricele inghetate si pudrate in alb si argintiu. Am admirat Pinii Negri de Banat, un adevarat simbol al Muntilor Cernei si Mehedinti de care tot citisem prin jurnale si pe care ii admirasem doar prin fotografiile altor drumeti.

Dupa ce am trecut de cele doua varfuri ale masivului Domogled, am inceput sa coboram, reintrand in padure, pana in Poiana Musuroane, unde am facut un bine-meritat popas cu degustat de bunataturi: unii cu sandvisuri, altii cu biscuiti, ciocolata si mere, altii cu cafeluta si ceai, preparate ad-hoc.

Ultima bucata de traseu a trecut prin Cheile Jeralau, o vale larga si seaca, dar plina de frunze moarte care ascundeau mici capcane din bolovani si cioturi de lemn, pe care din neatentie te mai puteai impiedica - ceea ce normal ca mi s-a intamplat si mie (nu prea exista tura din care sa nu ma intorc cu cate o vanataie - vorba lui Florinake, ar tb sa imi tatuez fiecare negritura ca sa imi ramana ca amintire si dupa ce se vindeca :)).

Seara ne-am rasfatat la "Magic" cu bunataturi calde, altii la o baie in apele termale, ceva mai tarziu, iar altii punand tara la cale pentru a doua zi, mai in gluma, mai in serios, incercand sa incropeasca un traseu dupa descrierile pline de poezie ale Dlui Terchila.

A doua zi ne-am inscris in Circuitul Foisoarelor - un traseu care pe masura ce il descopeream realizam ca il mai facusem, partial, cu muuulti ani in urma, prin scoala generala. Cel putin portiunea cu Grota cu Aburi si primul punct de belvedere, de unde se putea intrezari si Crucea Alba din traseul precedent. Cu toate acestea, de Izvorul Munk nu imi mai aminteam. Ehei, sunt mai bine de 20 de ani de atunci.

Dupa ce am ajuns in Platoul Coronini, am inceput sa urcam prin paduri de foioase, cu popasuri scurte la fiecare Foisor din traseu (Verde, Galben, Rosu), pana in Poiana cu Peri (768 m), de unde am putut admira Muntii Banatului in departari.

Timpul a fost cam limitat de trenul de intoarcere, asa ca am inceput sa coboram mai intai pe BR si apoi pe PG, pe Cracul Arendasul, o coborare care ne-a cam pus genunchii la incercare.

A fost o plimbare placuta, ca de duminica, de circa 5 h, in care am imbinat efortul depus la urcus, cu placerea de a te afla in inima naturii.

Si in aceasta zi vremea fusese generoasa cu noi, incepand sa se strice abia la plecare, cand ne-am luat ramas bun unii de la altii, pornind fiecare spre casele sale, majoritatea intorcandu-ne cu IR de 16:52 in care am continuat povestile, ne-am amuzat si am picotit pret de alte 5 ore, pana acasa, in Bucuresti.

"Dovada" celor spuse poate fi gasita aici.