Wednesday, February 6, 2013

Istanbul - amintiri dintr-un oras magic


“Istanbul, a universal beauty where poet and archeologist, diplomat and merchant, princess and sailor, northerner and westerner screams with same admiration. The whole world thinks that this city is the most beautiful place on earth” (Edmondo de Amicis)




Pregatiri

Mai demult mi-am propus ca macar o data pe an sa ies din tara, sa vad si alte locuri si civilizatii. Cel putin deocamdata, pentru a putea face mai multe lucruri intre timp si a nu resimti financiar prea acut astfel de excursii. Initial vrusesem sa mergem in Ciucas de Revelion, insa deja nu mai erau locuri, asa ca am decis sa ii facem o vizita inainte de Craciun, cand zapada se va fi asternut serios si nici aglomeratie nu trebuia sa fie. Planurile au ramas putin in suspens pana la nunta unui coleg, prin octombrie, cand Livia a venit plina de entuziasm cu ideea unui altfel de Revelion. Primul nostru gand zburase catre tari calde, cum ar fi Maroc, insa cum o astfel de excursie trebuie planuita mai temeinic si mai din timp, date fiind preturile cam mari pentru bugetul nostru actual, ne-am reorientat spre un vis mai vechi – Istanbul. Chiar imi achizitionasem pe parcursul anului un ghid turistic si o harta a orasului, pe care ca niciodata nu am reusit sa le rasfoiesc, ajungand in ajunul plecarii cu “tema” nefacuta. Stiam cateva chestii esentiale si intr-un fel vroiam sa descopar cele mai multe lucruri la fata locului. Auzisem ca era un oras care merita vizitat si ca nu voi regreta, nu degeaba Napoleon ar fi spus odinioara ca “daca Pamantul ar fi fost un singur stat, Istanbulul ar fi fost capitala sa”. Dar nu credeam ca ma voi indragosti de el…




Date tehnice

Perioada: 30.12.2012 – 04.01.2013

Cost transport: 170 EUR / pers / dus-intors (Tarom)

Cazare: 250 EUR / cuplu / 5 nopti / apartament - apartament aflat la un parter mai inalt, cu 2 dormitoare, 1 baie, living cu tv, chicineta, net wireless – l-am categorisit, de comun acord, la un 2,5 stele, cel mai mare atu al sau fiind locatia : cartier Beyoğlu, zona Taksim, la 10 minute de mers pe jos de Piata Taksim (capat linie pentru Havataş – unul din autobuzele care fac legatura intre aeroport Atatürk si oras, la pret de 10 lt), de renumita strada Istiklal cu multimea de magazine si vechea linie de tramvai (Tramvaiul Nostalgic) si, respectiv, de Bosfor si cea mai apropiata statie de tramvai, Fındıklı sau 1 statie de tramvai de capatul de linie, Kabataş, unde se afla de altfel si unul din porturile de pe Bosfor, de unde se puteau lua vaporase fie pentru a traversa Bosforul pana in partea asiatica a Istanbulului (care circula la fiecare 10/15 min, de dimineata pana seara), fie pentru a face o croaziera care includea principalele obiective turistice de pe malurile Bosforului si care dura cam 6h, fie pentru a ajunge in Insulele Printului, fie pentru un mic tur al Bosforului de vreo 1.5 h si nu in ultimul rand in apropierea maretului palat Dolmabahçe, atat de fermecator amplasat pe malul apei). In apropierea casei se gasea un supermarket gen Mega Image (Dia %) cu preturi decente si un restaurant cochet, intim, cu preturi rezonabile si mancare delicioasa (http://www.cafekazanci.com/), la care am fost insa o singura data, caci ora pranzului ne prindea in diverse locuri, iar dimineata si seara ciuguleam acasa, din cele luate din supermarket.

Pret calatorie pe mijloacele de transport in comun (inclusiv la vapoarele – “rate” care te traversau Bosforul in partea asiatica a orasului): 3 lt sau 1.89 lt cu Istanbul card – pe care l-am “inchiriat” de la ghiseul de bilete din piata Taksim, a doua zi. Costa 6 lt, e un portofel electronic pe care il incarci de la ghiseele de bilete sau de la anumite chioscuri de ziare (unul existand chiar in statia de langa noi, Fındıklı). Cele 6 lt impreuna cu restul ramas pe card ti se vor returna, la plecare, la orice ghiseu de bilete care vinde si astfel de carduri (noi l-am lasat tot in piata Taksim). Iata mai jos o schita a retelei de transport in comun, atat de bine pusa la punct.


Singura zi in care au fost inchise toate obiectivele turistice si micile restaurante de cartier: 1 ianuarie, zi in care supermarketul Dia % a fost deschis de la ora 12:00, in conditiile in care pe 30 decembrie fusese deschis pana la ora 22:00. Chiar si in noaptea de Revelion am mai gasit unele magazine de cartier deschise.

Toaletele publice sunt curate, moderne si contracost – 1 lt. In unele (cea din Marele Bazar) se poate intra si cu cardul Istanbul. Ca si in alte orase, in cadrul obiectivelor turistice sau in aeroport ele sunt gratuite.


Impresii, impresii

As putea numi Istanbulul orasul pisicilor. Nu le-am numarat dar mi s-au parut foarte multe. Macar sunt inofensive. Si dragute. Unele cam cersetoare, ca orice maidaneza care se respecta. Dar foarte prietenoase. Pe straduta noastra era chiar un fel de orfelinat pentru pisici de unde lumea le putea adopta.

Sau l-as mai numi orasul scarilor. Fiind amplasat pe mai multe coline (Istanbulului I se mai spune Orasul celor 7 Coline), multe stradute coboara spre Bosfor, unele cu sens unic, altele in trepte, multe trepte, dar majoritatea inguste si abrupte. Ca sa treci de pe o strada pe alta e posibil sa cobori sau sa urci echivalentul a 2-3 etaje. Ne amuzam si miram in acelasi timp de dibacia soferilor, fie ca aveau motorete, scutere, masini de teren ori dubite pentru aprovizionare. La plecare nu a mai fost la fel de amuzant, ca a venit randul nostru sa ne dovedim rezistenta la carat bagaje si facut slalom printre ei.

E un oras cu o multime de fete, ciudat si totusi fermecator, plin de contraste, galagios si totusi linistitor. In ciuda aspectului modern pe care il au arterele principale, reteaua de transport, marile magazine, centrul turistic plin de culoare, strazile secundare din inima cartierelor pastreaza specificul autohton. Simplitatea unor locuri si aspectul invechit imi aminteau cu nostalgie de atmosfera de la noi de acum mai bine de 20 de ani, inclusiv maslinele negre, mici pe care le-am gasit in Bazarul Egiptean (de condimente). 

M-a impresionat harnicia oamenilor, faptul ca era un continuu du-te vino. Mi-au atras atentia vanzatorii din diverse pravalii sau cafenele care isi spalau ferestrele sau pavajul din fata localurilor cu apa si detergent, in fiecare dimineata. Apa siroind pe marginea stradutelor, pe santurile special construite, iti dadeau impresia pentru moment ca te afli in suburbia orasului, nu in apropierea centrului sau turistic. Singurul miros neplacut era cel produs de gazul de esapament al nenumaratelor vehicule. Nu am vazut decat o singura persoana care cersea. Iar masina de gunoi venea de cateva ori pe zi. O alta ciudatenie mi s-au parut gesturile usor efeminate, afectuase, dintre barbati. Ceea ce la noi ar parea gay, la ei cred ca e ceva firesc, spre exemplu, ca se tineau de cot. De altfel, zilele trecute am vazut chiar la tv, un documentar despre un alt popor oriental unde astfel de gesturi intre barbati sunt oarecum normale. La fel cum modul in care doi indragostiti isi etaleaza sentimentele in public la noi poate parea la ei ceva indecent. Desi dintre popoarele musulmane, turcii sunt printre cei mai “moderni”. Pana la urma, poate niciunele nici altele nu sunt tocmai morale in public insa obisnuinta si-a spus cuvantul la fiecare in parte.


Diminetile aveau o muzica aparte: se auzeau pescarusii dinspre Bosfor, iar la anumite ore, vocea muadhdhin-ilor care chemau la rugaciune, cea mai importanta, prima din cele cinci. Am remarcat ca se lumina mai devreme decat la noi. Dupa amiaza vantul se intetea si devenea ceva mai frig; cele 9-10 grade se resimteau la cam 3-4 grade, asa ca in niciuna din zile nu mi-au lipsit caciula si manusile din rucsac. Desi perioada e recunoscuta pentru cantitati insemnate de precipitatii, am avut noroc sa nu ne ploua deloc. De nins, nici atat. La vreo cateva zile dupa ce ne-am intors am vazut la tv ca a nins in Istanbul cum nu mai ninsese de foarte multa vreme la ei. Ba mai mult, am aflat de cele 2 avioane lovite de trasnet, care aterizasera tot in Istanbul… Nu mi-a fost niciodata teama sa zbor cu avionul, decat la intoarcere acum, caci a fost primul meu zbor de noapte si am zburat mai mult prin nori. Si asta si pentru ca am beneficiat de loc la geam, cum imi dorisem si m-am zgait non-stop prin el. Chit ca am probleme la aterizare cu urechea stanga incat trebuie sa iau antinevralgic sa imi treaca, placerea de a decola si de a fi acolo sus printre nori sau deasupra lor compenseaza cu varf si indesat… Nu am vazut eu pe munte pana acum fenomenul Gloria, dar l-am vazut din avion! Acel nimb multicolor in jurul proiectiei avionului in nori, care devenea mai mic sau mai mare, pe masura ce inaintam.

Asa cum iti e greu sa raspunzi la intrebarea ce ai vazut la el cand te-ai indragostit, mi-ar fi greu sa raspund ce m-a atras mai mult la acest loc de pe pamant: forfota si agitatia, cantecul muadhdhin-ilor, culorile pashminelor, rosul aprins al apusului de peste Bosfor, din spatele minaretelor, multimea de pescari de pe podul Galata sau de pe malul asiatic al Bosforului, obiceiul localnicilor de a bea ceai din acele paharute delicate de dimineata pana seara (alcoolul fiind interzis in public), mirosul narghilelei sau al cafelei, galceava din Marele Bazar si negociatul ridicat la rang de arta chiar, mirosul castanelor coapte de la fiecare colt de strada, pisicutele cu care am impartit in vreo doua dimineti micul dejun, istoria plina de curiozitati si de maretie, razele de soare de pe apele Bosforului, zarite din curtea impunatorului Dolmabahçe, nectarul de rodii, simplitatea si modestia din atitudinea oamenilor.


Savoarea mancarii

Una din atractiile Istanbuluiui, a poporului turc, de fapt, este gastronomia. Mancarurile sunt de-a dreptul delicioase si variate, fie ca incerci mancarurile cu carne de miel – preparate astfel incat sa nu se simta izul acela puternic - Doner kebap, Sis kebap, chiftelute turcesti, etc – ori alte preparate orientale ca supa de linte, meze (un aperitiv bogat cu tot felul de salate), ezme (o zacusca iute), iaurtul cu sare si uneori si cu menta (Ayran / Haydari), baclavaua, ceaiul negru sau cafeaua turceasca, freshul de portocale sau rodii. Si cate si mai cate minunatii – unul din motivele pentru care m-as intoarce. Pana una alta am descoperit cateva magazine si restaurante cu speciific turcesc si la noi (http://www.cevabun.ro/harta-magazinelor-cu-specialitati-din-bucuresti/). Si nenumarate retete culinare pe net (http://bucataria-turceasca.ro/).



La pas prin Istanbul

Prima zi a fost una de acomodare. Dupa un zbor placut, dar scurt (cca 1h), am pasit pe pamant turcesc cu senzatia ca inca eram acasa, nu printre straini, cu exceptia limbii vorbite in jurul meu si a catorva femei cu capul acoperit. In alte 45’ ajungeam in piata Taksim cu Havataş-ul luat din fata aeroportului (unde avea sa ne lase si la intoarcere, intrarea pt zona “Plecari” fiind in acelasi loc, doar ca pentru Plecari ai parte de un control suplimentar, inainte de check-in, cand a trebuit sa ne si descaltam). Din momentul in care am inceput sa coboram si sa cotim pe stradutele inguste si abrupte, ma indepartam de zona familiara descoperind o alta lume. Peisajul era cam dezolant, trecand pe langa un santier din cauza caruia si a ploii marunte pavajul era usor inamolit si alunecos. Speram ca nu e chiar peste tot la fel. Parea ca suntem undeva la marginea orasului, nu in apropierea centrului sau. Pisici la tot pasul. Oameni grabiti urcand si coborand ametitor stradutele, comercianti, turisti cu bagaje care tocmai veneau, ca si noi, ori erau pe picior de plecare. Miros de mancare gatita, caci se apropia ora pranzului. Am ajuns si la apartamentul pe care il inchiriasem, unde ne-a intampinat o fata amabila cu care insa nu am putut schimba prea multe vorbe, nedescurcandu-se cu engleza (iar noi cu turca, nici atat). Am reusit sa o convingem sa ne lase un al doilea rand de chei. Chei care erau valabile doar pentru una din yalelele usii. Apartamentul era exact ca in poze, cu living spatios si luminos, baie curata, dormitoare nu prea atragatoare, dand intr-o curte mica si infundata, care se termina brusc cu un perete inalt si cu niste sarme incalcite, plasate strategic pentru a descuraja vreun potential curios, apartamentul aflandu-se la un parter mai inalt. Incepeam sa sesizez diferente intre noi si ei la tot pasul. Lucruri care noua ni se pareau curioase, pentru ei fiind poate firesti. De exemplu, intr-unul din dormitoare era o ditamai gaura in geamul usii de la balcon – prin care, evident, intra frigul. Ne-am gandit ca, probabil, acolo fusese prevazut un ventilator. Asa ca am sacrificat unul din puii de perna din living pentru a “redecora” usa de balcon. Sau printre vase nu am gasit decat o cana de dimensiuni normale. Restul erau pahare, mai mari sau mai mici si vreo 2-3 cescute. Aveam sa imi dau seama de ce, in curand: la ei, ceaiul se serveste in pahare mici, iar cafeaua seamana cu expresso, mica, tare si foooarte dulce (cel putin pentru gustul meu), in niciun caz amestecata cu lapte.


Dupa ce ne-am schimbat am iesit in recunoastere, in speranta ca vom avea timp sa si vizitam ceva. Cel mai apropiat obiectiv turistic era Palatul Dolmabahçe de pe malul Bosforului, la vreo jumatate de ora de mers pe jos (in apropierea capatului de linie de tramvai Kabataş). Coada imensa si ora inaintata ne-au cam descurajat asa ca am lasat vizitarea lui pentru alta data. In zilele care au urmat aveam sa ne dam seama inca odata (asa cum se intamplase si la Roma) ca ideal e sa vizitezi marile obiective turistice la prima ora a programului (adica 9-10). Ne-am multumit cu cate un covrig cu susan rece care nu a fost pe placul tuturor. Al meu insa, da. Eram hotarata sa spun da si sa imi placa orice. Sa incerc cat mai multe lucruri specifice Turciei. Mi se pare anapoda sa ajung intr-o tara cu o cultura gastronomica vestita si sa imi iau mancare cu specific international, nu local. Un covrig era 1 lt, la fel cat costa o apa la 0.5 l.


Astfel, in orele care ne mai ramasesera pana la lasatul serii am luat la picior strazile din cartier. Cum ne innamolisem zdravan in prima parte a zilei si cum femeile nu pot beneficia de acest tratament, caci barbatii nu au voie sa atinga femeile altor barbati, vreo 2 lustragii au luat la ochi pantofii baietilor nostri si i-au convins sa se lase pe mainile lor. A fost amuzant la inceput, mai putin la final cand naivitatea baietilor a costat cam scump – mai peste tot in Istanbul trebuie sa negociezi, niciodata sa nu dai cat ti se cere, decat daca exista pretul afisat pe produs. Am urcat din nou in Piata Taksim, de unde ne-am luat cate un Doner Kebap cu carne de miel (6lt unul mare – care nu era chiar atat de mare pe cat erau pofta si foamea noastra) si fresh de rodii (3 lt – pe langa 1 lt cel de portocale). Apoi ne-am pierdut in marea aglomeratie de pe strada Istiklal, nestiind in ce parte, spre ce vitrine sa ne uitam mai intai. Un fel de Lipscani imens, de vreo 10 ori mai lung (poate exagerez nitel). Din aceasta strada se poate ajunge usor spre Muzeul Inocentei (pe care nu am mai avut timp sa il vizitam, insa vreau sa citesc cartea lui Orphan Pamuk, cea care a fost sursa de inspiratie) sau la Turnul Galata, pe care l-am lasat tot pentru o alta zi, tot din cauza cozii imense, dar si a frigului care incepuse sa se lase si a oboselii. In incercarea de a gasi drumul spre casa ne-am mai pierdut vreo ora pe stradutele intortocheate , dosnice, care imi dadeau impresia ca ma aflu undeva intr-o zona rurala: un caine care latra din spatele unui gard de o parte a strazii, cativa localnici care taiau lemne si pregateau focul la scara imobilului, pe partea cealalta . Se cam lasase intunericul si zona nu parea una foarte sigura. Si e bine stiut ca imaginatia devine foarte bogata in prezenta nesigurantei si a necunoscutului. Asa ca am marit pasul pana am ajuns la Bosfor de unde bulevardul ne-a scos in apropierea casei. Dupa o scurta sedinta de shopping la Dia % de unde ne-am aprovizionat cu bunataturi (ceai, cafea, zacusca iute, branza, ayran, paine, unt, gem, cateva fructe si legume si o sticla de vin – care ce-I drept nu e de mare faima), am urcat stradutele pana la noul nostru camin.


Eram franti, dar bucurosi ca luasem pulsul orasului. Eu eram de-a dreptul incantata. Putin ofticata dupa incidentul cu curatatul pantofilor dar mi-am zis ca mai tarziu va fi una din acele peripetii pe care inevitabil le ai si care dau savoare oricarei calatorii.


A doua zi am rezervat-o vizitarii Palatului Topkapı si Moscheii Albastre, care se afla in Piata Sultanahmet, la vreo 7 statii de tramvai de capatul magistralei T1, Kabataş.

Am inceput cu Topkapı, unde am luat un bilet combo pentru a vizita si Haremul din incinta sa, la pretul total de 40 lt (vizitate separat ar fi fost 50 lt in total). Palatul nu este unul inalt, ci mai degraba intins, in specificul stil oriental, un ansamblu de cladiri in care se putea intra din cele patru curti ale sale. Tot aici se afla si Muzeul de Arheologie, un alt obiectiv turistic pe care nu am reusit sa il vizitez. Daca ar fi sa ma intorc ar mai fi o gramada de lucruri de vazut, asa ca nu as avea cum sa ma plictisesc. M-a impresionat colectia de bijuterii, de pietre nestemate, toate obiectele inclusiv tronurile sultanilor impodobite cu o gramada de geme, diamantul pazit el singur de un gardian (care s-a dovedit foarte “fioros” cand un turist a incercat sa scoata aparatul si sa ii faca o poza ), am descoperit sabia lui Stefan cel Mare in sala trofeelor de razboi, sau diverse obiecte religioase – inclusiv Toiagul lui Moise, am citit despre viata cadanelor in vechiul palat al sultanilor si cate si mai cate pe care nu am reusit sa le retin, insa daca le recitesc sau revad mi le amintesc cu drag. Palatul construit prin sec XV, dupa cucerirea Constantinopolului, a gazduit timp de vreo 4 secole mai toti sultanii Imperiului Otoman. Aici am aflat mai multe despre Harem cel care inseamna tabu sau interzis si care reprezenta aria privata in care locuia familia sultanului, incluzand nu doar o multime de camere si bai turcesti, dar si un spital sau moschei.


Moscheea Albastra, cea mai mare din Istanbul, singura moschee din Turcia care are sase minarete, cea care a iscat un mare scandal la vremea cand a fost inaltata (rivaliza cu cea mai sfanta moschee din lume, de la Mecca, fiindca avea tot sase minarete) se afla in apropiere, vis-à-vis de Sfanta Sofia. Ca in orice moschee, accesul este permis in afara orelor de rugaciune, este gratuit si ai obligatia sa te descalti, iar femeile sa aiba capul acoperit. M-au impresionat picturile care impodobeau peretii interiori ai moscheii, albastrul intens si picturile in miniatura de pe placile de faianta, dar si … mirosul de sosete inevitabil.


Pranzul l-am luat intr-un mic local cochet, unde am comandat un fel de shaorma la farfurie, tot cu carne de miel (ceva mai scumpa, 19 lt), iar eu mi-am luat si o zacusca picanta care imi lasa gura apa (8 lt). Si nelipsita cafea turceasca (8 lt). Iar Florin, nelipsitul ayran (3 lt). Am incercat sa mancam in locuri frecventate pe cat posibil de localnici, nu de turisti, din doua motive evidente – pretul si calitatea mancarii.

Inainte de a merge spre casa am intrat in Bazarul Egiptean (de condimente) unde am asistat la un fenomen nemaiintalnit – o aglomeratie si o harmalaie infernala, nu aveai timp, loc, rabdare sa zabovesti prea mult in fata vreunei tarabe caci erai luat efectiv pe sus de valul multimii. Spre final, cand lucrurile s-au mai calmat, am degustat cateva masline mici si zbarcite dar foarte gustoase si cateva firicele de branza de oaie, din care ne-am si cumparat cate un pic, pentru a le savura in tihna, acasa, la “masa” noastra de Revelion.



Noul An ne-a gasit pe malul Bosforului, in asteptarea unui foc de artificii grandios, insa nu am avut parte decat de un joc de lumini care impodobea marele pod de peste Bosfor (Fatih Sultan Mehmet) si cateva focuri de artificii modeste. Acasa am improvizat cateva platouri cu aperitive si am ciocnit un pahar cu vin rosé, mancand bobite de rodii si dorindu-mi ca anul ce tocmai sosea sa imi aduca cat mai multe destinatii inedite (dupa spectacolul de balet pe gheata de la Sala Palatului, St Petersburg a urcat in topul preferintelor). Am adormit devreme, caci nu vroiam sa pierdem urmatoarea zi in pat.



1 ianuarie 2013. M-a trezit un mieunat. Adormisem in sufragerie si pisicuta care se cocotase pe pervazul de la geam simtise probabil ca e cineva in camera si e rost de mancare. Asa ca am impartit cateva feliute de sunca cu ea si am lasat-o sa intre nitel in camera.

Pornirea a fost mai grea, stiind ca oricum toate obiectivele turistice aveau usile inchise. Asa ca spre orele pranzului am iesit si noi din casa, indreptandu-ne spre Bosfor. Se anuntau putini nori si vant la pupa. Pe masura ce ne apropiam, gandul de a aluneca alene pe valurile sale suna tot mai incitant. Dupa ce l-am ametit cu intrebarile pe domnul simpatic de la ghiseu, am ales un mini-tur al Bosforului, de 1,5 h, la pretul de 12,5 tl, pe care l-am luat din portul Kabataş. Pe vapor am servit cafea sau ceai, dupa preferinte, oricare fiind la pretul simbolic de 1lt. Am stat mai mult pe punte pentru a putea admira peisajul. Am trecut pe sub imensul pod de peste Bosfor (Fatih Sultan Mehmet), cel pe care trece si drumul european E80, lasand in urma Palatul Dolmabahçe si vechea cetate Rumelihisarı, pentru a trece apoi aproape pe nesimtite in apele Asiei, admirand cetatea Anadoluhisarı sau Turnul lui Leandru care se profila frumos in zare.


Masa de dupa-amiaza am servit-o la un restaurant mai elegant din Piata Taksim, cu mancare foarte buna si servire impecabila, iar preturile pe masura (supa linte = 9 lt, chiftele cu kebab cu iaurt = 29 lt, iar cafeaua turceasca servita cu un shot de lichior si un pahar cu apa, alaturi = 4.5 lt). Dupa o ultima plimbare pe Istiklal Caddesi, care de data aceasta ne intampina cu traditionala urare MUTLU YILLAR si care era foarte aglomerata, si dupa o noua incercare de a vizita Turnul Galata, ne-am intors spre casa incheind o zi plina de relaxare.


Ziua a doua din noul an mi s-a parut cea mai frumoasa din aceasta vacanta. A fost o zi plina, in care am reusit sa vedem cele mai multe si interesante locuri. Dimineata am inceput-o cu vizitarea somptuosului Palat Dolmabahçe, cu al sau Harem (bilet combo la 40 lt, altfel 50 lt in total), de unde am pastrat ca suvenir o carte cu toti cei 36 sultani din istoria Imperiului Otoman – 15 lt si un semn de carte cu design oriental, cu un ciucure liliachiu, la 2.5 lt). Mi-am amintit cum in Viena toate iesisirile de la obiectivele turistice treceau strategic prin magazinele de suveniruri; aici insa nu. Fotografiatul este strict interzis in interior, trebuie sa pasesti in limitele unui covor (rosu in mare parte, culoarea specifica Imperiului Otoman – care de altfel se regaseste si in drapelul turc, simbolizand bataliile sangeroase din istoria Turciei), chiar daca incalti niste papucei de plastic la intrare si sa nu atingi niciun exponat. Am avut ghizi in engleza (inclusi in pret si obligatorii), unul pentru palat si altul pentru harem. Prima ghida avea accent turc foarte pronuntat si nu am inteles prea mult din cele povestite. In schimb ghida din harem ne-a vorbit foarte frumos. Ne-am amuzat cand am aflat ca mama sultanului avea camera intre cea a sultanului si cele ale sotiilor, ea fiind cea care coordona in mare parte vietile acestora (ce ti-e si cu unele "socrosenii"!). Luxul intalnit in palat e de-a dreptul coplesitor, fiind folosite o multime de materiale scumpe (foite de aur, cristal, argint, etc) pentru a decora interiorul palatului, a carui arhitectura imbina stilurile baroc, roccoco sau neoclasic cu cel traditional otoman. Considerat Versailles-ul Estului, palatul adaposteste cel mai mare candelabru de cristal de Boemia din lume, iar sala de ceremonii are o inaltime impresionanta, in parte datorandu-se picturilor tridimensionale de pe tavan care produc iluzia de spatiu. Locatia este demna de un conducator de stat, fiind o adevarata placere sa zabovesti pe una din bancutele din curtea sa, privind valurile Bosforului. In camera in care s-a stins din viata fondatorul republicii turce, Mustafa Kemal Atatürk, ceasul a fost fixat la ora 9:05 pentru a simboliza trecerea acestuia in nefiinta din anul 1938, fiind foarte venerat de poporul turc. O alta atractie este Turnul cu ceas din curtea Palatului care a fost fabricat de celebrul Jean Paul Garnier si care are de o parte si de alta semnatura (Tughra) celui de-al 34 –lea sultan, Abdul Hamid II (unul din fiii fondatorului palatului, Abdülmecid I).


Dupa aproape doua ore de istorie, ne-am indreptat pasii spre Sultanahmet, pentru a vizita Sfanta Sofia (15 lt) si Basilica Cisterna de peste drum de aceasta (10 lt), ambele impresionand prin originalitate. Fiind considerata una din cele opt minuni ale lumii antice tarzii, Aya (Hagia) Sofia (“Sfanta Intelepciune”) a avut diferite statute de-a lungul vremii (biserica crestina – moschee – muzeu). Razele de lumina care intra prin vitraliile de la baza imensei cupole si cele opt cercuri caligrafice cu numele unor personalitati din istoria Islamului (Allah, Muhammad, primii patru califi si cei doi nepoti ai lui Muhammad) dau un aer mistic interiorului. Gratie lipsei mele de atentie distributiva am reusit si de data aceasta sa ma pierd de grupul meu, concentrandu-ma mai mult pe ceea ce vedeam in jur.


Basilica Cisterna (cea mai mare din sutele de cisterne construite sub oras) a fost prevazuta pentru a alimenta cu apa palatul sultanului si cladirile din jur, mai spunandu-i-se si Palatul Scufundat. Coloanele subterane, scufundate in apa in care se zaresc o multime de pesti, impreuna cu cele doua capete ale Meduzei de la baza lor, cu lumina difuza si muzica ambientala te fac sa crezi ca ai pasit intr-o alta dimensiune.


Pranzul l-am luat de data aceasta la Cafeneaua Kazanci, de care citisem pe net. Mi-am delectat pupilele gustative cu supa de linte si un fel de lasagna cu carne de miel si, evident, cafea turceasca.

Se apropia seara si desi oboseala incepea sa isi spuna cuvantul, iar vantul incepuse sa intre prin pardesiul meu primavaratec si cum era ultima seara a lui Florin la Istanbul, am hotarat sa trecem Bosforul si sa punem piciorul pe pamant asiatic asa cum isi dorea el si cum ma facuse si pe mine sa imi doresc. Asa ca am luat una din salupele cu aer de “naveta” care ne-a traversat exact in momentul in care soarele apunea dincolo de Cornul de Aur si de minaretele moscheilor. Eram atat de bucurosi ca nimerisem cursa de la acea ora. Daca ar fi fost mai devreme sau mai tarziu nu mai prindeam acest moment unic al zilei si poate unic in viata. Malul asiatic era chiar si la ora aceea de seara plina de pescari, preturile de la chioscuri pareau o idee mai mici decat cele din partea europeana (poate si pentru faptul ca partea asiatica nu e atat de frecventata de turisti). Ne-am adapostit de frigul care se lasase de-a binelea, intr-un mic restaurant unde am servit hamsii prajite cu lamaie si am baut un ceai negru fierbinte. Nu imi doream nimic mai mult!



Urmatoarea zi m-am trezit devreme, cu grija plecarii lui Florin, dar si pentru a ma pregati sufleteste de o jumatate de zi mai altfel de cumparaturi in Marele Bazar, despre care auzisem atatea minunatii. Marele Bazar se afla la inca doua statii de tramvai fata de Sultanahmet (statia Beyazit), asa ca am pornit devreme pentru a nu prinde marea aglomeratie de dupa orele pranzului. La un moment dat m-am despartit de Cristi si Livia stiind ca vom da unii de altii, in vreun fel. M-am lasat dusa de val, oprindu-ma, exact cum imi place mie, la toate pravaliile cu obiecte confectionate manual, cu o multime de culori, teancuri de saluri care mai de care mai atragatoare (“pashmina”), am intrat in jocul negociatului care e adus aici la rang de arta, gustand astfel o gramada de Turkish delight /Lockum (rahat) – cel mai gustos mi s-a parut cel cu aroma de trandafir sau rodii si bucatele de fistic. Tot ce stiam era ca mai toti comerciantii vor cere un pret ireal de mare (mai mult decat dublu), asa ca in functie de sarm si de puterea de convingere tu, ca si cumparator, trebuia sa il scoti la un pret cat mai apropiat de cel real. Unele obiecte sunt mult mai ieftine in magazinele de pe langa Marele Bazar (cum ar fi ibricul de cupru pentru cafea pe care am dat 5 lt in loc de 10 lt cat cereau – ca pret fix – in bazar). Regula era ca daca nu exista pretul afisat, se poate negocia. Iar cum eu ador sa negociez, ma simteam in elementul meu. Asa ca cele 5-6 ore au trecut ca vantul si ca gandul.


Am iesit sa mancam cate ceva la o terasa (singurul loc in care ni s-a trecut bacsisul pe nota de plata – drept urmare nu am mai lasat niciun alt bacsis), dupa care am mers sa vizitam Moscheea Suleymaniye din spatele bazarului (construita in timpul lui Soliman I Magnificul). Cum era in apropierea orei de rugaciune, am zarit barbati care indeplineau ritualul de a-si spala picioarele, mainile si fata inainte de a intra in moschee. Interiorul acesteia m-a impresionat mai mult decat cel al Moscheii Albastre.


Seara am ciugulit ce mai aveam prin frigider, pregatind sandvisuri pentru ultima zi, cand avionul nostru avea sa decoleze spre seara. Mi-am facut bagajul pentru a avea a doua zi “libera”. Se spune ca cifra 3 e cu noroc. Asa ca dimineata am reusit sa urcam in Turnul Galata si sa admiram imprejurimile, in ciuda cetii care inca nu se ridicase nici la ora 11. In Turn se urca cu un lift destul de mic (probabil din cauza asta se si formau cozi imense), neexistand alta varianta, iar intrarea costa 13 lt. Inaltat prin secolul XIV, a servit drept turn de observatie, inchisoare ori hambar naval. Acum, la etajele sale superioare se afla un restaurant si o cafenea unde se organizeaza seri cu specific turcesc.


* Multe preturi afisate pe internet sau in ghidul meu turistic (editie 2005) sunt neactualizate, asa ca e posibil sa ai mici surprize la fata locului.


Orele au trecut repede, facandu-ma sa regret momentul plecarii. Mi-am promis ca voi reveni la un moment dat, pentru a ma mai plimba pe stradutele pline de farmec si pisici, pe malul Marii Marmara pe car am vazut-o in treacat doar, din Havatas, sa ajung in Insulele Printului sau sa ma cred o Alice in Tara Minunilor in Parcul Miniaturc si neaparat sa mai mananc o portie de hamsii prajite sau sa savurez o baclava dulce si insiropata. Pana una alta ma voi multumi cu sarailiile din cofetariile noastre, de altfel delicioase. In noua piata de langa Galeriile Titan am descoperit 2 magazine turcesti, unul cu carne (chiftelute sau kebap gata pregatit, doar de pus pe gratar) si unul cu mirodenii, fructe uscate sau confiate (ciresele amare sunt bestiale) si rahat turcesc.