Sfarsit de octombrie pe Zaganu-Gropsoare

Incercam sa imi amintesc daca e vreun moment al anului in care sa nu fi ajuns in Ciucas; cred ca in ianuarie nu am fost totusi niciodata. Mi-au devenit foarte dragi acesti munti, poate si pentru ca i-am vizitat de atatea ori, fie ca simplu trecator, drumet, in incercarea de a invata ski de tura, cu bicicleta pe drumuri forestiere sau la semi-maratonul din aceasta toamna, de la Cheia, de pe Valea Stanii.

Weekendul acesta, cand urma sa trecem la ora de iarna si cand urma sa aflam duminica dimineata ca un cutremur de aci, de peste munte, din zona Siriu, zguduise nitel capitala si cateva orase la vreo cateva sute de km de noi, am ales o tura clasica, cu innoptat in Cheia, iar sambata am urmat traseul semi-maratonului de la X3Ciucas, cu plecare insa din DN1a, din zona pensiunii Nicos. La 9:05 treceam de indicatorul din apropierea soselei, la intrarea in padure, de unde incepe traseul spre stana Zaganu si culmea Zaganu-Gropsoare, peste Culmea Buzaianu (marcaj CR/BA-cel care se lasa in dreapta, la un moment dat, spre Valea Stanii). Culorile toamnei trebuiau sa fie aproape de apogeu, dar furtuna de acum cateva zile imprastiase mai toate frunzele pe jos, destul de multi copaci erau franti, iar zadele aveau crengutele rupte si aruncate la cativa zeci de metri distanta de trunchiuri. Cica ar fi batut vantul cu vreo 150 km/h pe crestele Ciucasului. Nu ma mira, acest munte nu se dezminte. Poate de asta il si iubesc.

Cum Florinake era sa dea nas in nas cu un mistret acum vreo luna, am zis sa ne facem putin simtita prezenta. In curand nu a mai fost nevoie caci am ajuns din urma un grup de drumeti. Am schimbat cateva vorbe, voiosi ca nu eram chiar singurei, insa apoi i-am depasit, stiind ca traseul nostru avea sa fie nitel mai lung. Cochetam cu ideea de a urca si pe Vf Ciucas, insa era un flirt superficial, urma sa ne decidem cand ajungeam pe la mijlocul traseului. Prin padure nu simteam inca efectul vantului. Prognoza ne pregatise moral de temperaturi spre 0 grade si rafale de 35-40 km/h. Partial adeverita, pentru ca vantul a fost mai milos, insa soarele destul de zgarcit. Zapada de acum cateva zile se topise aproape complet, insa pamantul inca mai mustea. Imi era dor sa stau intinsa pe iarba si sa ma bucur de albastrul cerului si de linistea naturii. Au trecut insa acele zile. De acum natura ne ofera alt spectacol, alte bucurii. Zadele aratau ca niste lumanari. Pe partea asta a muntelui erau singurele pete de culoare care contrastau destul de fotogenic cu brazii.

Putin mai sus de stana Zaganu am dat de o urma de urs, un fagure de albine salbatice, probabil. Unul din baietii cu care ne intalnisem mai jos, in padure, chiar ne povestea ca intr-o iesire anterioara vazuse, cam prin aceeasi zona, ursoaica cu puiul sau, fara sa fi fost agresiva insa.

A urmat urcusul sustinut printre copaci, vreo 2 sei si zona stancoasa care imi place tare mult, cea dinaintea urcusului final spre Zaganu. Cu Grohotisul si lantul muntos dinspre vest, pe de o parte si cu Tataru, Siriu si restul Orientalilor pe de alta, efortul ne era rasplatit. Sorbeam cu nesat din frumusetea care ma incojura si tot nu ma puteam satura.

Pe ultima portiune bolovanoasa de dinainte de Zaganu aud brusc in spatele meu un animal care sufla din greu. Am tras o sperietura si un chiot pe masura, imaginatia mea fiind mult mai rapida ca ratiunea. Nu, nu era urs, nici ciobanesc, ci un catelandru aparut din senin, care s-a imprietenit rapid cu noi; si uite-asa s-a ales el cu vreo 3 chiftele, chifla si kitty kat pe post de desert, niscaiva zapada ca mai era ceva pe sus, sa isi potoleasca setea si sa se racoreasca, una-doua tavalindu-se prin ea. Si cum il hranisem si ne jucasem cu el, a hotarat sa ii fim stapani pana pe Gropsoare: a scancit putin agitat cand am dat de o mica balega de urs cu merisoare, pe poteca ce duce spre podul de Arama, tot uitandu-se in sus, spre vf Zaganu dupa un potential dusman. Parea destul de proaspata urma. Apoi ne-a aparat vitejeste oridecateori se apropia vreun drumet, latrandu-l cu foc. In final au aparut alti stapani cu ceva bun in desaga si uite asa, interesul poarta fesul, si noul nostru prieten ne-a abandonat.

Dupa 3 ore de la plecare eram pe Gropsoare luand pranzul cam pe fuga, fiind destul de frig si umezeala pe jos. Ne-am continuat drumul spre La Rascruce, coborand pe Culmea Chirusca, spre Cabana Ciucas. Cum ne hotarasem sa lasam varful Ciucas pe altadata, la iesirea din padure am facut un mic popas pe iarba, pe unul din putinele petice uscate.

Nu am mai trecut pe la cabana Ciucas, am continuat drumul pana la Fantana din Valea Berii, de unde am completat cate o sticla pentru a ne ajunge pana in Cheia. Urma urcusul prin padure, pana la Muntele Rosu si apoi coborarea pe PA, tot prin padure (pentru ca ne fusese atata dor de padure...), pana in poiana minunata de unde se vede creasta Zaganului asa frumos. In total au fost vreo 7.5 h cu tot cu popasuri.

A doua zi gandul mi-a zburat la carpatistii care urmau sa urce in Grohotis. Mi-ar fi placut sa ii insotesc, insa am zis sa nu exagerez anul asta, desi fractura pare sa se fi refacut cu brio (eeeeh, nimic grav, o clipa de neatentie si puf, gips o luna, fara calcat in piciorul afectat, injectii impotriva trombozei-asta e protocolul, calcat progresiv in piciorul ranit cam o luna, kineto si fizio (multumesc Aditei mele mult!) pret de cateva luni si, yeees, in concediul de vara deja eram in Calimani si printre Pietrele Doamnei din Rarau si mai apoi la un mic concurs de biciclete la poalele Ciucasului). Mai simt, cand si cand, mici zvacniri, la schimbari de vreme. Au trecut 7 luni si cateva drumetii cumintele incepand cu august. De la anul imi promit sa ma revansez! 

Cu pasi repezi spre Iezer-Papusa

Se apropia weekendul si imi era tare dor de munte. Nu am stat prea mult pe ganduri si mare mi-a fost bucuria ca si Florin mi-a impartasit aceleasi simtaminte. In Iezer-Papusa nu mai ajunsesem de vreo 2 ani si, fiind munti mai inalti, stiam ca primavara era inca la inceput acolo, asta insemnand branduse, ape involburate, dar si ceva zapada la peste 1800 m. Era weekendul de dinainte de mini-vacanta de 1 Mai, asa ca am gasit lejer cazare, de data aceasta la cabana Voina. Am tot facut si desfacut bagaje in ultimii ani asa ca m-am cam invatat ce sa pun intr-unul micut de 2 zile, mai ales cand nu ai grija cazarii si a mancarii, bucatele de la restaurantul cabanei Voina fiind deja testate si validate. Si cand entuziasmul e la cote maxime, e chiar o placere sa faci bagajul. Nici de dormit nu imi venea parca sa dorm prea mult, atat de nerabdatoare eram sa ajung in mijlocul naturii, din nou.

Am pornit de acasa la prima ora si dupa ce ne-am cazat si am mancat ceva frugal, am pornit in traseu la o ora destul de rezonabila, zic eu, in jur de 10. Ne astepta o zi perfect senina, cu temperaturi numai bune de hoinarit (cam 10 grade pe sus) si un traseu suficient de solicitant cat sa dormim apoi bustean.

Am urcat pe BA+TG, pe Vf Papusa, gandindu-ne sa continuam pana sub Vf Batrana si apoi sa coboram pe Plaiul lui Patru (BR+CR). Ca sa nu iesim din standarde, nici de data asta planul de acasa nu s-a potrivit cu cel din teren: era zapada instabila in zona Spintecaturii Papusii si de acolo haaat departe pe toata creasta Iezerului, iar trupa de salvamontisti cu care ne-am tot intersectat de-a lungul zilei ne-au recomandat sa ne intoarcem cuminte pe unde am venit. Ar mai fi fost si varianta prin Vf Gainatu Mare (BR) care ne-ar fi scos direct la Voina. Acum nah, vroiau si ei sa bea la sfarsitul zilei o bere linistiti, nu cu grija unor nebuni pe care i-a mancat undeva sa se aventureze aiurea. Muntele nu pleaca nicaieri, zice o vorba din batrani, iar sezonul abia a inceput. Si in plus, nu era pacat de asa o vreme sa alergam pe traseu? De cand imi doream sa savurez deplin fiecare clipa, sa ma bucur pe indelete de mirosul ierbii, de vant, de cerul infinit de albastru si de crestele mandre ale muntilor atat de dragi. Zis si facut! Cu tot cu pauze ne-a luat cam 8.5 h dus-intors, cu o diferenta de nivel de cca 1500 m.

Singurul animal intalnit a fost Haiduc, partenerul de nadejde al unuia dintre salvamontisti, un catelandru de 4 ani simpatic foc si foarte jucaus. Era si pentru el o zi de relas.

Am primit si un botez pe drumul dintre Voina si Cuca unde zapada din munti a revarsat apele si inundat o portiune de cativa metri buni de forestier. Asa ca am fost nevoiti sa ne descaltam si la dus si la intors si sa ne racorim (inghetam de-a dreptul!) in apa cristalina. Culmea, chiar daca te dor destul de tare picioarele in apa inghetata, senzatia de dupa e foarte placuta. Daca ar fi fost arsita afara, ar fi fost chiar misto.

Traseul mi s-a parut foarte bine marcat, indicatorul de la cabana Voina arata 4-5 h pana pe Vf Papusa, noi am reusit un 3.5 h cu vreo 2 popasuri mai lungi decat unele clasice, de hidratare. Apoi, odata ajunsi, am incetinit ritmul si am inceput sa savuram fiecare moment. Ce buna e mancarea sus pe munte! Si cat de placut e sa poti sa faci popas fara sa ti se faca frig sau cald, stii, temperatura aceea perfecta. As fi vrut sa stau acolo pana la adanci batraneti. Dar, aveam peste o saptamana sa imi dau seama ca din pacate am nevoie de asigurare de sanatate si deh... asta implica niste lucruri :))).

La intoarcere am umplut 2 sticlute cu apa de la izvorul de sub saua Gradisteanu, marcat cu o cruce din piatra. Mai mult de dragul de a lua apa de pe munte. In timpul verii e posibil sa fie mai mic debitul, dar acum a fost suficient.

Am scris jurnalul putin alandala, nu e tocmai un raport de tura. Tocmai pentru ca mi s-a parut pentru cateva ore ca timpul s-a oprit in loc si totul plutea, fara o ordine cronologica. Cred ca asta inseamna sa fii fericit, sa te bucuri de micile placeri ale vietii, de momentul prezent, sa nu traiesti in trecut sau viitor. Sa iti faca placere compania persoanei de langa tine, sa iei lucrurile asa cum sunt, cu bune si rele. Natura e fantastica, cata energie iti poate da puritatea ei! De cand visam un dolce far niente :)!