In Ciucas, dupa rododendroni

Muntele Rosu a devenit vestit pentru bujorii de munte sau rododendronii care obisnuiesc sa infloreasca in prima jumatate a lunii iunie si care, daca nu ar fi culesi de impatimitii dulceturilor si siropurilor de rododendron, ar putea bucura privirea multor trecatori, mult mai mult timp. Noroc ca ei se gasesc mai peste tot in masivul Ciucas: pe culmea Gropsoarele-Zaganu, pe culmea Chirusca sau spre varful Ciucas, printre gentiene, irisi, flori de colt sau alte flori multicolore a caror denumire nu o cunosc inca.

Aveam sa ne bucuram si noi de ei acum, in weekendul care tocmai s-a incheiat. Pusesem tara la cale cu vreo luna in urma, pentru a marca frumos cele 30 de primaveri ale stim noi cui! :) Aveam sa gustam din frumusetea Ciucasului cum nu o mai facusem de mult. Mi-era teama ca asa cum ochii care nu se vad se uita, asa il voi uita si eu pe el. Dar mi-am dat seama ca dragostea pentru munte e mult mai statornica, mai profunda. Muntele nu are cum sa te dezamageasca, poate doar invers, daca nu ii respecti legile nescrise!

Vremea a fost de partea noastra, in ciuda prognozelor contradictorii in care incep sa nu mai am incredere sau de care sa nu ma mai las asa usor influentata. Oricum, atata timp cat nu sunt cu tunete si fulgere si nu te prind undeva in creasta, lipsit de adapost si vulnerabil, ploile de vara sunt de-a dreptul placute. Asa a fost si unicul nor care s-a scuturat putin deasupra noastra, la coborare din saua Chirusca, racorindu-ne putin, in prima zi. In rest, ne-au mai dat tarcoale norii cand si cand, dar ne-au lasat in pace. Au vazut probabil ca eram mult prea hotarati sa ajungem acolo unde ne propusesem si nimic nu ne mai putea sta in cale.

De data aceasta aveam sa fim o trupa mult mai ... numeroasa si mai vesela decat de obicei: noi 2, Luana si Cosmin, Gabi si Mihai. Chiar daca ne luasem fluierele cu noi, nu mai aveam sa le folosim pentru a ne face simtita prezenta prin paduri, asa cum o facusem cu o saptamana in urma, in Siriu. Oricum, Ciucasul este mult mai putin impadurit decat Siriul.

Se pare ca acest masiv are un farmec aparte, caci reuseste an de an sa cucereasca tot mai multi iubitori ai muntelui. Poate tocmai pentru faptul ca, asa cum zice Florin, iti ofera satisfacii mari cu eforturi mici (n.b. dar nu foarte mici!). Pe mine reuseste sa ma surprinda de fiecare data. Si ma face sa ma simt intr-un fel atat de placut, ca acasa. Asa cum reusea, odinioara, Retezatul...

Pentru acest weekend ne gandisem la doua trasee frumoase, chiar daca, in mare parte, erau unele clasice:

- Sambata: urcare dinspre complexul Muntele Rosu, pe Muntele Rosu, la admirat de rododendroni, urcare in zona "La Rascruce" (TR), continuare pe culmea Gropsoarele - Zaganu, intoarcere in zona "La Rascruce" (CR), coborare spre saua Gropsoarele, pe culmea Chirusca pana la cabana Ciucas (CR) si intoarcere prin Valea Berii la cabana Muntele Rosu (BG), unde ne si cazasem, de altfel. A propos, am ramas placut surprinsa, in ciuda zvonurilor de tot felul, de modul in care am fost primiti si de curatenia pe care am gasit-o in camere (chestiuni elementare pe care ar fi firesc sa le regasesti peste tot, ca turist). Si de data aceasta, mare lucru, au lipsit manelele!

- Duminica (daca ne mai tineau picioarele): complexul Muntele Rosu - Valea Berii - Cab Ciucas (BG) - Vf Ciucas (BR) si intoarcere pe acelasi traseu (chiar daca aflasem ca mai exista o varianta de intoarcere cu plecare de pe Vf Ciucas si ocolire a formatiunilor stancoase pe undeva prin spatele lor, pe o brana inierbata - o varianta mai lejera, dar putin mai lunga decat cea clasica, din cate am inteles de la simpaticii domni cu aeroplan :).


Eram atat de nerabdatoare sa plecam iar la drum, la munte, mai ales ca vremea urma sa fie mult mai frumoasa decat in Siriu, incat inca de joi incepusem sa ma trezesc foarte matinal. Mi-am luat garda vineri sa fiu libera dimineata si sa imi pot pregati bagajul in ritmul meu, iar seara sa ma culc mai devreme. Am vrut dimineata sa mai scriu ceva la jurnalul din Siriu, dar nu am reusit, gandul imi era acum la Ciucas. Aveam sa il termin luni, asa cum imi promisesem. Nu prea ma pot tine eu de planuri. Mai bine nu le mai fac. Bagajul mi l-am terminat. Dar seara tot undeva spre 12 noaptea m-am bagat la somn. Sambata dimineata, culmea, am fost foarte fresh. E clar, dorul de Ciucas imi dadea toata acea energie. Si sentimentul ca totul va fi minunat!

Traseul de sambata a fost cel mai lung si pentru mine cel mai ravnit (pentru Zaganu, pe care nu il mai vazusem de un an, din august 2010 si pentru muntele Chirusca, pe unde nu mai fusesem pana atunci).

Am purces la drum pe la 09:30 dupa ce ne-am cazat. Ne-am gandit ca tot circuitul va dura in jur de 9 - 10 ore, in functie de popasuri si de ritmul fiecaruia de mers. "Panta prostului" - vorba lui Cosmin - a fost primul hop pe care l-am trecut in cam jumatate de ora de la plecare. A botezat-o astfel pentru ca ii amintea de adevarata panta a prostului de deasupra cabanei Gura Diham. In orice caz, a fost un fel de antrenament pentru restul traseului. Un urcus pieptis care cam scoate sarurile si mineralele din tine si dupa care un prim popas de hidratare si poze la minut s-a dovedit a fi mai mult decat necesar. Nu prea sunt pro bauturi energizante sau izotonice, desi in cantitati mici, probabil ca ar fi totusi utile, dar prefer ca cel putin in prima parte a traseului, mai solicitanta, sa am la mine apa minerala si nu apa simpla de la chiuveta.

Cel putin nu era exagerat de cald. Era chiar placut. Ne tot uitam spre Muntele Rosu, poate poate puteam zari vreun petec rosiatic printre tufele de afin. Dar nimic pentru moment. Ne temeam sa nu fi ajuns totusi prea tarziu iar rododendronii nostri sa fi trecut complet. Chiar si asa, erau si alte aspecte care ne puteau bucura: privelistile de jur imprejur si placerea de a fi pur si simplu in mijlocul naturii, departe de poluarea din Bucuresti.

Eu si Luana am tot "alergat" dupa fluturasi sa ii prindem in poze. Erau atat de multi si parca obisnuiti cu oamenii :).

Eram toti patru entuziasmati de tot ce ne oferea cu darnicie muntele! Luana tinea legatura cu Gabi si Mihai, cu care aveam sa ne vedem ceva mai tarziu, sus, pe Gropsoare, la intoarcere de pe Zaganu. Stiam ca ziua e lunga si daca vremea va fi in continuare de partea noastra, puteam merge intr-un ritm lejer, cu mai multe popasuri decat de obicei. Trebuia sa ne simtim cu totii bine.

Ajungand sub Vf Muntele Rosu, Cosmin a venit cu ideea sa ne cocotam putin pana sus, chiar in varf. Ca tot nu fusesem pana atunci, chit ca traseul trecea chiar pe sub el, la cam 5 minute de urcat din poteca.

Apoi, in sfarsit, pe una din pantele de sub Gropsoare, au aparut primii rododendroni. Putin dezamagiti totusi ca erau atat de putiiiini! Ma asteptam ca Muntele Rosu sa fie de-a dreptul rosu sau macar ciclam :D. Ne-am oprit putin pe panta vestica, langa una din putinele tufe de bujori si, dupa cateva sedinte foto, cand cu ei, cand cu Tigaile si cab Ciucas care se conturau din ce in ce mai clar in departare, am plecat mai departe, tot mai sus, spre Gropsoare. Ai fi zis ca era totusi sarbatoarea rododendronului, la cat de multi turisti erau peste tot pe sus, pe munte! Am inteles mai apoi ca de fapt apogeul lor fusese cu o saptamana in urma. Eu cred ca daca nu "ii ajutau" si culegatorii, nu aveau cum sa treaca intr-o saptamana...

Cand am ajuns "La Rascruce", pe culmea Gropsoarele, vantul, napraznicul, aliatul de nadejde al masivului Ciucas, ne-a luat in primire pentru cateva momente. Daca te opreai, se simtea mai bine aerul rece. Erau in jur de 11 grade Celsius, asa cum aveam sa aflu la intoarcere, de la Gabi. Dar in miscare totul era ok.

Cu toate acestea, un alt popas, pentru admirat frumusetea din jurul nostru, a fost bine meritat. Aici am vazut prima oara, in Ciucas, irisi! Asta pentru ca nu mai fusesem in aceasta perioada. Si am revazut gentienele, de un albastru parca ireal! Mi se par atat de frumoase! Nu ma mai saturam sa le privesc si sa le fotografiez! Bineinteles ca baietii s-au cocotzat pana pe cele mai indepartate stanci, sub privirile noastre...cand admirative, cand grijulii.

A urmat partea cea mai senzationala a culmii Gropsoarele-Zaganu, cu varfurile, valceul abrupt si plin de grohotis marunt de sub vf Gropsoarele, cu potecile inguste presarate ici si colo cu flori de toate culorile si privelistile spectaculoase pe care ti le ofera, cu zona "La lanturi" de care ma temeam odata, nejustificat si "Turnul de Arama" cu coborarea abrupta, printre stanci.

Nimic nu e periculos aici. Totul e sa fii atent, precaut, sa iti masori, ca sa zic asa, fiecare pas (asta ca sa nu iti sclintesti glezna sau sa aluneci din greseala si sa te zgarii). De data aceasta ne-am cocotzat si noi, fetele, pe stancile de sub "bolovanul" cel mare care credem noi ca ar fi de fapt vf Zaganu. Rasplata avea sa fie una pe masura efortului. Puteam vedea mult mai mult in zare, dar si ceva mai aproape, printre smocurile de iarba.

Norul negru prevestit de meteoblue in jurul orei 15 avea sa ne puna pe ganduri si sa ne faca sa grabim pasul inapoi, inspre Gropsoare, unde aveam sa ne intalnim cu Gabi si Mihai si pentru a nu abandona varianta de coborare pe Chirusca. Am bagat aparatul in rucsac, stiind ca pe intoarcere, pana in zona "La Rascruci", nu mai aveam sa fac nicio alta poza. Am regretat putin pentru ca mai gasisem o floare galbena interesanta pe care mi-ar fi placut sa o am in colectia mea foto.

Dupa ce am urcat valcelul de sub Vf Gropsoarele, am facut un scurt popas pt aspirina, ciocolata si apa. Din tura de saptamana trecuta ne-am invatat sa luam aspirina cu noi in traseu si sa o bem undeva la mijlocul lui sau cand stim ca partea mai solicitanta a trecut. Singura neplacere care se pare ca ma cam chinuie uneori pe munte, e o durere acuta de cap, fie din cauza efortului, fie din cauza presiunii atmosferice scazute. De hidratare nu era cazul, caci luasem la noi cate 4 l si bausem oridecateori simtisem nevoia. Dar aspirina si ciocolata i-au venit in curand de hac (sau a fost doar efectul placebo).

Dupa ce am facut jonctiunea cu noii nostri parteneri de drum, Gabi si Mihai, am plecat mai departe, bucurosi de cunostinta si de faptul ca grupul nostru era acum mai mare si mai vesel! :)

La un moment dat a inceput sa picure timid. Dar norul a fost discret si ne-a lasat sa ne bucuram in continuare de traseul nostru. Incepea sa se vada din ce in ce mai clar cabana Ciucas si Tigaile undeva in stanga noastra, iar spre dreapta incercam sa disting prin lumina ceva cam difuza valea cu pasunile si padurile atat de mioritice. Ma tot uitam in departari spre Buzau, unde ar fi putut fi Siriu si Penteleu. De data aceasta insa nu am avut noroc sa ii vad prea clar. La fel se intamplase si in Siriu, din cauza altor conditii meteo, insa, cand nu putusem zari Ciucasul, prin ceata, din Poarta Vanturilor :(.

Dupa un mic popas si o scurta sedinta foto in care noi fetele, si ei baietii, am schimbat rolurile de fotografi si, respectiv, foto-modele, am inceput sa coboram spre jnepeni si padurea de pe culmea Chirusca.

Cand si cand cate un strop de ploaie ne mai dadea binete. Eu am zis ca cel mult voi pune husa peste rucsac. Dar nu a fost nevoie nici de ea, atat de rare au fost picaturile de ploaie.

Chirusca nu mi-a inselat asteptarile. Atat de frumoasa coborarea spre cabana Ciucas! Probabil in sens invers ar fi mai obositor, deoarece s-ar urca la un moment dat mai sustinut. Acum, insa, a fost o adevarata placere sa mergi pe cararea ingusta, sa te strecori pe sub crengile brazilor, ca mai apoi sa patrunzi intr-o padure racoroasa, de unde mugurii tineri de brad, usor acrisori, iti ofereau un deliciu culinar. Daca in tura din Siriu imi tot venea sa fredonez Nicu Alifantis, acum Phoenix mi-a bantuit gandurile...

Cum am iesit din padure si am ajuns in poienita de dinaintea cabanei, ne-am aruncat rucsacii si pe noi pe iarba calda si sub soarele care inca ne bucura cu razele lui jucause. Am uitat sa precizez ca singurul inconvenient din toata tura au fost roiurile de muste! Singurele indiscrete si insistente care nu doar ca ne-au bazait, cat pe ce sa ne intre in gura si urechi, dar care mi-au invadat mai toate cadrele foto!

Am savurat in tihna sandvisul si un mar carat de Luana si am inchis putin ochii bucurandu-ma de linistea din jur. In afara de noi, de musculitele insistente si de pasari, nu se auzea decat cate un avion, cand si cand. Asa as fi dormit nitel acolo...era atat de moale si calda iarba, iar senzatia de a sta intins pe ea atat de placuta!

Dar am plecat mai departe cu gandul sa ne abatem putin pe la cabana Ciucas, afland ca s-ar fi terminat de renovat!

Asa si era! Interesante decorurile, pret rezonabil din cate aveam sa aflam pentru conditiile pe care le ofereau! Se pare ca incepand cu saptamana urmatoarea isi deschidea usile turistilor. Terasa era deja deschisa, oferind un gratar si o bautura la preturi de 3 stele. Mi-ar placea la iarna sa vin! La asta ma gandeam deja din februarie, cand am ajuns si cand era inca in constructie! Cat mi-ar placea sa pot sta acolo, sub Tigai, in imensitatea alba!

Multumiti ca tura noastra aproape se incheiase cu brio, am pornit mai departe, pe drumul forestier de pe Valea Berii, care ne-a cam incercat genunchii si degetele de la picioare si apoi prin paduricea plina de triluri de pasarele si poteci ca de parc!

Inca o data, o ultima privire pe ziua de azi, spre Tigai! A demain!

Seara am incheiat-o asa cum se cuvine, cu o masa intre prieteni la vestitul Domn Bucurescu, care ne-a omenit numai cu bunataturi: pui la ceaun cu mujdei de usturoi, cartofi taranesti, ciorbite de tot felul si bere rece! Un adevarat festin! Un adevarat deliciu! Eram cam infometati, adevarul asta e! Si in plus, o data in viata face omul 30 de ani, nuuu? La Multi Ani, Cosmin, inca o data! :) Sa ajungi acolo unde iti doresti tu cel mai mult!

Nu mai e necesar sa spun ca noaptea a trecut ca vantul si ca gandul! Am dormit un somn profund cum de mult nu mai dormisem! Ciripitul pasarelelor m-au trezit insa, ca de obicei, cu noaptea in cap! Si eu care speram sa pot dormi putin mai mult macar in dimineata aceasta, cand hotarasem sa ne odihnim cu totii si sa plecam ceva mai tarziu, in jur de 10, in traseu! Nuuu...eu tot matinala! La ora 6 eram in picioare! La inceput mi s-a parut ca prognozele meteo de ploi pt duminica aveau sa se adevereasca. Apoi am realizat ca de fapt acolo, in vale, soarele apare putin mai tarziu. Dar si cand apare... e o splendoare! Se pare ca ziua de duminica urma sa fie cel putin din punct de vedere meteo mult mai frumoasa ca cea precedenta!

Dupa cafelute, mic dejun, si facut bagaj de tura, am pornit din nou la drum, ca doar asa ii sta bine calatorului!

Ne-am bucurat totusi ca prima portiune, cea de "incalzire", avea sa fie prin padure, pe la umbra. Soarele devenea din ce in ce mai puternic. Intr-adevar, ideal e sa pleci devreme in traseu, dar vroiam sa ne simtim toti bine, inclusiv baietii - soferi care la final de zi aveau sa conduca. Bine, as putea spune ca si eu am condus, ca si co-pilot, doar ca nu am avut mainile pe volan si picioarele pe pedale :))

In tura aceasta am luat mai putina apa, doar cate 3 l. De fapt am pornit cu 1 l (in bidonele de cate 1/2 puse in buzunarele de pe lateralul rucsacului, pt a le avea la indemana), restul de 2 l avand sa ii umplu de pe Valea Berii, de la Fantana Prof Nicolae Ioan. Acum realizez ca la coborare de pe Gropsoare, prin saua Chirusca, nu am dat de Izvorul Hotului. De fapt, conform hartii, el se lasa undeva in dreapta fata de traseul nostru care cobora spre stanga. Poate daca ramaneam in pana de apa ne-am fi adus aminte de el si l-am fi cautat.

Drumul prin padure, pana in Valea Berii, in acest sens, e de-a dreptul o desfatare, indiferent de momentul zilei, dar mai ales acum, dimineata. Pentru ca se coboara. Dar asta ce inseamna? Ca la un moment dat se va urca si inca destul de vertiginos, pana la cabana Ciucas! Tot timpul m-a cam disperat urcusul acela final de pe Valea Berii.

Dar am invatat sa il abordez cu calm si pasi marunti si cate un popas scurt, cand si cand. Si totul a fost ok, in final. Dupa mai putin de 2h de la plecare eram prin dreptul cabanei Ciucas.

Incepeau sa se vada din ce in ce mai clar, mai aproape, Tigaile Mari. Am continuat spre lacul de sub ele si undeva inaintea lui am facut un scurt popas de energizare cu ciocolata, biscuiti, cirese! :) O surpriza din partea Gabrielei!

In scurt timp dupa lac ne-am inscris la urcusul sustinut pana sub Tigai. Am invatat in timp ca popasurile mici si dese sunt (desi suna a cliseu) cheia marilor succese ! Popasurile lungi, desi par pe moment sa te ajute, nu fac decat sa te moleseasca si sa te faca sa pornesti din nou la drum, mult mai greu. Cel putin pentru mine, ideal e sa ma opresc cat sa imi reglez respiratia si sa imi relaxez putin muschii, eventual sa fac un soi de stretching (e mult prea mult spus), dar nu mai mult de 1 minut.

Incepeam sa ma indoiesc de pasiunea mea pentru Zaganu! Formatiunile de stanci care incepeau sa ne domine, precum si tot restul traseului spre varful Ciucas, cu potecile inguste printre braduti erau atat de fermecatoare!

Singurul regret, daca pot spune asa, era lumina difuza care ne impiedica sa vedem clar pana hat departe ...

Cat de diferit parea totul fata de februarie cand ne afundasem pana la brau in zapada si cand traseul fusese altul fata de cel de acum, vara! Am remarcat acest lucru in special cand am ajuns la valcel, dupa Tigai. Cu 4 luni in urma mersesem pe deasupra lui, pe zapada; acum urcam prin el. La urcare e mai usor de abordat. La coborare trebuie sa fii atent la fiecare pas sa nu iti alunece piciorul, deoarece e plin de grohotis marunt. In timp ce coboram mi-a fulgerat un gand: oare cum e Valea Alba? Sigur mult mai frumoasa la urcare, decat la coborare.

Au urmat Capul de Dac si Babele la Sfat unde vantul a inceput sa isi faca simtita prezenta. Inca o data mi-am amintit de februarie si de rafalele de viscol care ne pusesera la incercare rezistenta.

Ce frumos se vedea si Culmea Bratocei. Trebuie facut traseul si din acel sens. Sunt o gramada de trasee in Ciucas: spre Mana Dracului, in coborare spre Vama Buzaului dinspre Vf Ciucas, spre Mtii Grohotis si M Tesla, in partea opusa, spre Sfinxul Bratocei si Tigaile Mici.

Am descoperit si pe acest traseu, undeva in apropiere de vf Ciucas, cateva tufe de rododendroni, iar pe valcelul de dupa Tigai, cateva gentiene.

Pe varf am observat ca stalpul cu sagetile indicatoare se deterioreaza din ce in ce mai tare.

Ne-am pus fiecare ce aveam la indemana, geaca, polar, ca sa ne ferim de vantul care se simtea acum destul de puternic. Am baut o aspirina si am mancat un sandvis, ca sa pot alunga durerea de cap care se pare ca devine un obicei cam urat si sa ma pot bucura de tot ce vedeam in jurul meu.

Simpatici domnii cu aeroplan, cu care ne-am intalnit pe drum si care au ales sa se intoarca la cab Ciucas pe varianta ocolitoare! Aveam sa ne reintalni pentru inca o data cu dansii, la Fantana Prof. Nicolae Ioan, de pe Valea Berii.

Undeva in vale se vedea focul de la o stana, probabil, si turmele de oi. Muntii din departare, Bucegii dinspre vest sau Siriu si Penteleu dinspre est nu se puteau vedea prin lumina difuza.

Incepuse sa se aglomereze pe mica "platforma" de pe varf, asa ca dupa obisnuitele poze de grup am plecat, luandu-ne ramas bun de la frumosul nostru Ciucas.

Am preferat sa coboram pe acelasi traseu, caci drumul cunoscut e intotdeauna cel mai scurt. Singura portiune unde trebuia sa fim putin atenti avea sa fie acel valcel de langa Tigai. Acolo am simtit inca o data ca betele de trekking mi-au fost de mare folos. Daca acum cateva ture nu ma puteam obisnui cu ele, acum le consider indispensabile. Si nu doar pentru sprijin. Pot fi folosite si pentru a "testa" terenul inainte de a pune pasul, pentru a te apara de vreun caine sau a face zgomote batand din ele, atunci cand te afli prin padure.

Ne promisesem cu o zi inainte ca la intoarcere de pe Vf Ciucas urma sa tinem "concluziile" la noua terasa a cabanei Ciucas. Mirosul de mititei ne cam gadila simturile, mai ales acum, in fapt de seara, cand eram atat de bucurosi ca totul decursese pana la urma, conform planului.

Cu un ultim avant am pornit apoi pe Valea Berii, prin padurea care incet incet isi trimitea vietuitoarele la culcare, ingaduindu-ne o ultima plimbare pe potecile care incepeau sa imi devina atat de familiare...

Cat de placuta e oboseala fizica dupa un traseu reusit! In drum spre casa ne-am mai adus aminte de cate un moment placut, am vorbit despre salbaticie si de teama, uneori exagerata, de animale salbatice. Mihai si Gabi s-au oprit sa culeaga soc. Eu, desi cu o saptamana in urma imi promisesem sa culeg din Ciucas, acum am preferat sa nu mai oprim. Era deja ora 20 si stiam ca a doua zi aveam sa tragem de noi sa ne trezim pentru serviciu. Ce ciudat, daca trebuia sa ma trezesc pentru o alta iesire in natura, m-as fi simtit mult mai fresh!

Iar daca imaginile din acest jurnal vi s-au parut prea putine, puteti gasi albumul complet aici :).