Thursday, February 24, 2011

Lucky 13

Prognozele pentru duminica, 13 Faurar, erau unele dintre cele mai bune: temperaturi de minim –70 C, cer senin, deci vizibilitate aproape perfecta, nici pic de vant! Numai bune pentru o iesire la munte. Doar ca aveam o mica retinere: ca nu cumva Tura lui Ioan din ziua precedenta sa ma oboseasca intr-atat incat Tura lui Claudiu de azi sa imi puna definitiv capac. Dar, pe de o parte, vroiam sa imi si testez astfel limitele mele personale, sa vad cat pot duce. Am trisat putin caci Florin m-a ajutat cu ceaiul si sandwichurile, mie ramanandu-mi sa ma ocup strict de mine si de bagajul meu, dupa ce am ajuns acasa, seara dupa ora 21.

Si iata ca suna si alarma de pe telefon (imi pusesem vreo 3 alarme doar-doar sa ma trezesc caci era a doua dimineata consecutiva cand telefonul imi dadea desteptarea la ora 4). Reusim sa ne trezim si sa iesim pe usa nesperat de la timp si de usor.

Am uitat sa prezint tura si echipa: Tura de initiere organizata de Claudiu (aka Conrad) pe carpati.org, pe un traseu mediu ca efort (Busteni – Poiana Costilei – Pichetu Rosu - Cabana Diham – Gura Diham – Busteni), la care urma sa participam vreo 12 oameni: inca un cuplu (Baris si Georgiana, cu care ne-am intalnit din metrou; Florin ii cunoscuse pe o parte de vineri seara, cand s-au intalnit la gara sa ia biletele), Alex (aka Anta), Mihai (aka oby, care a pastrat buna dispozitie la cote inalte), Cristina (aka crissie – careia imi tot venea sa ii zic Corina, caci semana foarte bine cu o fosta colega si pe care o cunoscusem deja putin in tura lui Ioan), Cristina (aka siriso21), Dl Vanea (aka van51, caruia imi tot venea sa ii zic Ioan pentru ca semana cu un coleg de la sala de escalada), Rares (aka rares.d) si Marius (aka mariusv.vasilache).


O parte din noi au ales ca varianta de transport, trenul, un prilej numai bun pentru a ne cunoaste. Cu restul ne-am intalnit in gara din Busteni. Dupa ce ne-am umplut bidonelele cu apa am purces la drum, pe strada Valea Alba, spre Caminul Alpin si in scurt timp lasand in urma noastra orice urma de civilizatie, patrundeam in inima padurii care ni se dezvaluia sub razele jucause ale soarelui acela matinal.


In scurt timp a trebuit sa renunt la hainele groase pe care le pusesem initial pe mine. Dar acest aspect devine deja o obisnuinta pentru mine asa ca pot trece rapid peste el. Dezavantajul e ca fiind cu un grup mai mare si nevrand sa ii opresc pe toti dupa mine, a trebuit dupa acel popas sa iutesc pasul pentru a-i ajunge din urma. Dar numai bine caci mi-am pus sangele in miscare si m-am incalziit cat sa ajung la temperatura optima. Daca ma opream insa, frigul imediat se facea simtit. Doar ca nu a fost cazul in aceasta tura decat cand chiar era cazul (sa ne tragem putin sufletul sau sa bem cate o gura de apa). Pozele le faceam din mers caci alesesem sa imi tin aparatul afara din rucsac si sa il am la indemana.


Drumul prin padure nu mi s-a parut a fi unul extenuant, poate si pentru ca aveam avantajul turei din ziua precedenta, cand cred ca am avut parte de un urcus mult mai pieptis si fara poteca gata facuta. Aici alternau portiunile de urcus cu cele de mers pe potecute inguste si dragute. Imi placeau valcelele pe care le mai traversam cand si cand si care ne dezvaluiau crestele golase ale Bucegilor undeva sus, in capatul lor.



Nu ma asteptam sa fie atata zapada! Superb! Mai ales ca era curataaa, nu ca in Bucuresti unde nu prea ai sanse sa vezi vreun petec alb, cel mult prin parcuri. Curata si pe alocuri chiar neatinsa de picior omenesc. De fapt, singurele urme pe care le-am identificat eu pareau de iepurasi sau caini cel mult, undeva imediat la intrarea in padure.


La un moment dat ne-a iesit in cale un ditamai trunchiul de brad peste care trebuia sa sarim. Eu, sa fac pe curajoasa, am pus piciorul langa un ciot de creanga care la prima vedere parea rezistent si apoi am vrut sa ma folosesc de un alt ciot pentru a ma ajuta sa ma ridic. Evident ca ambele cioturi au cedat iar eu am cazut direct in fund reusind sa imi fac un prim set de vanatai. Una din regulile mele in calatorii: niciun traseu fara vanatai! J.


Dupa cateva ore de mers in tandem am ajuns in Poiana Costilei, unde Claudiu urma sa ne arate cum ne putem orienta folosind busola si harta, in caz ca ne ratacim si nu avem decat unul sau doua puncte de reper in afara de cel in care ne aflam. Foarte interesant, mai ales ca erau lucruri noi. A fost si o faza amuzanta cand noi inghetasem de-a binelea si tot chicoteam in jurul lui. Batea putin si vantul asa ca ii ingreuna si lui modul de utilizare a hartii asa ca am decis sa continuam “lectia” la cabanuta, la caldurica, unde puteam folosi masa drept suport pt harta.



Evident ca nu puteam pleca din poiana aceea minunata fara sa fac cateva poze la foc automat J Toata poiana era inundata de soare iar zapada sclipea efectiv ca niste mii de mici diamante. Imi venea sa ma arunc in zapada si sa ma bucur de ea ca atunci cand eram de-o schioapa dar acum trebuie sa ne gandim de doua ori inainte de a actiona, ca deh, se zice ca am fi maturi :D. Nu ma gandeam decat ca o sa imi fie apoi si mai frig si ca ma mai si ud, neavand suprapantalonii peste cei de tura. Ah, dar in schimb am prins o frumoasa declaratie de dragoste si pe “faptas” incercand sa scape de la locul faptei J.


Dupa alte cateva urcusuri, coborasuri, potecute serpuinde prin padure, am ajuns la intersectia de trasee cunoscuta sub numele de Pichetu Rosu, pe unde mai trecusem in trecut de vreo 2 ori (ambele dati venind insa dinspre Cab Poiana Izvoarelor, o data catre Omu prin Bucsoiu si alta data spre Malaiesti prin Take Ionescu). Inainte de a ajunge la Pichetu Rosu, Cristina (siriso21), Marius si Rares au ales sa se abata putin spre Valea si Coltii Morarului, dar noi (Georgiana si eu), gandindu-ne sa nu care cumva sa pierdem trenul de seara si sa putem face tot traseul propus initial, am preferat sa nu ne mai abatem, nestiind insa ca de fapt nu ar fi fost o abatere foarte mare. Am regretat nitel apoi dar asta e, nu au intrat zilele in sac. Atunci mi-am facut nitel mea culpa caci de unde cu o zi inainte imi iesise in carti ca as fi unul din “optimistii” grupului (asa cum de altfel ma consider si eu), in acea zi nivelul meu de optimism se pare ca scazuse nitel.


Dupa ce ne-am energizat si hidratat nitel am plecat mai departe, stiind ca pana la Cabana Diham nu mai avem mai mult de o ora mers agale. Undeva in stanga noastra se puteau vedea Bucsoiul si cateva vartejuri care viscoleau zapada pe valea de sub creste.


Cu putin inainte de a ajunge la cabana ne-am oprit intr-o poiana larga de unde aveam o priveliste fantastica spre Bucegi si unde Claudiu a putut sa ne arate cateva tehnici de folosire a coltarilor si a pioletului. Mi s-a parut interesanta tehnica de asigurare folosind o bucata mare de zapada, cand petreci cordelina pe dupa acel bloc de zapada dupa ce in prealabil ai sapat un sant. Cristina (siriso21) si Baris au facut si cateva filmulete care vor fi foarte utile mai ales ca unele explicatii se mai uita.



Dupa clasica poza de grup si dupa ce am sunat-o si pe mama (care tot incercase sa ma sune in zadar pt ca nu prea era semnal) am plecat in pas vioi spre cabanuta unde stiam ca ne asteapta cate o portie fierbinte de ciorba si o cana aburinda cu ceai! As fi vrut sa fac o poza ca amintire si in interior, dar ca de obicei obiectivul s-a aburit si nestand prea mult, nu a fost timp suficient sa redevina functionabil.

Incercand sa prind semnal si sa vorbesc cu mama, am ramas nitel mai in urma, profitand astfel si de scurtul ragaz pentru a mai imortaliza imprejurimile care erau de poveste!



Dupa popasul bine venit de aici, ne-am luat inima in dinti si am iesit iar afara, in frigulet, stiind ca nu mai avem foarte mult timp pana cand trenul nostru urma sa plece. Ah, poate va intrebati de ce ne tot grabeam sa il prindem: luasem din start bilete dus-intors pentru a beneficia de o reducere, iar trenul nostru de intoarcere era la mai putin de 3 ore distanta, iar noi avand in minte traseul de asta toamna cand ne-a prins si intunericul si inaintarea era mai inceata decat de aceasta data, ni s-a parut ca intram in criza de timp.

Inca o poza de grup si la drum cu noi!


De aceasta data Florinake a preluat stafeta si, incet-incet, ba cu cate o cazatura (eu am avut acest noroc de vreo 2-3 ori pe toata durata traseului, doar era o zi de 13!), ba cu cate o poza rapida, nu stiu cand a trecut timpul si am ajuns la Cabana Gura Diham. Aici am facut “regruparea” si ne-am continuat drumul, luandu-ne ramas bun de la padure, care ne fusese adapost pentru aproape intreaga zi.


Pe sosea, am schimbat cateva vorbe si cu Dl Vanea, cu care pana atunci nu apucasem sa vorbesc prea mult. As dori sa raman si eu la fel de entuziasta si cand voi ajunge la varsta dansului! Dragostea mea pentru munte, pentru libertate sa ma calauzeasca pana la adanci batraneti!

In Busteni am realizat ca ne miscasem nesperat de bine si ca mai aveam 1 h pana la plecarea trenului asa ca ne-am bagat in drum spre gara, la un barulet, unde ne-am putut incalzi cu un ceai, cu un vin fiert sau o berica (fiecare, dupa preferinte) si am mai putut povesti una alta. Eu am profitat de obiectivul meu care inca nu “se prinsese” ca am intrat la caldurica si am facut repede o poza de grup pentru albumul meu de aminitiri. Stand la masa am observat la un moment dat cum s-a aprins si Crucea de pe Caraiman.


Pe drumul de intoarcere, atmosfera generala era una de picoteala, cu toate incercarile Cristinei, lui Baris sau lui Alex si Mihai de a ne smulge rasete la auzul bancurilor. Ce sa mai, oboseala isi spunea cuvantul. Eu, cel putin, simteam ca dupa 2 zile intense ma puteam relaxa. Ma distram la gandul ca las, ma duc la serviciu unde ma voi odihni (a se citi: voi sta pe scaun toata ziua!). J

Ma bucur asa de mult ca am redescoperit Bucegii! O buna bucata de vreme evitam Valea Prahovei din cauza aglomeratiei si a mizeriei. Dar odata ce parasesti asa zisa civilizatie, totul se schimba, patrunzi in tainele naturii care, daca o respecti, te rasplateste cu ce are ea mai de pret!

P.S.: Albumul complet cu poze l-am pastrat aici: Tura de initiere: Poiana Costilei - Diham.

Monday, February 21, 2011

Clabucetul Maneciului - to go or not to go

Prin definitie sunt o fire foooarte nehotarata. Nu pot uita fatza batranelului de acum aproape 20 de ani care m-a mustrat cu duiosie, cand, in incercarea mea perfectionista de a alege cei mai frumosi ghiocei pentru 8 Martie, nu ma puteam hotari. Mi-a zis: “daca acum nu te hotarasti, ce-o sa faci cand o fi sa te mariti?!” J e, atunci a fost cred printre putinele dati cand am stiut foarte exact ce vreau de la viata.

Si iata ca a venit o alta proba de foc pentru firea mea atat de nehotarata: sa merg singura, fara Florin, intr-o excursie pe care o visam de mult sau sa renunt in ideea ca va mai veni si alta data aceasta ocazie. De cand ne stim, de 14 ani, mergem mai mult impreuna si imi era teama ca nu ma voi putea bucura la fel de mult de aceasta excursie daca nu va fi si el. Pe langa acest lucru, mai era si faptul ca aveam niste emotii teribile, fiind prima mea iesire cu carpatisti. Si prima tura a lui Ioan, el fiind, de altfel, singurul pe care il cunosteam din tot grupul de… 40 de oameni! Cred ca si acest aspect ma speria nitel :D sau mai mult. Nu faptul ca era prima tura a lui Ioan, ci faptul ca eram foarte multi si ma gandeam ca vom fi unii “hais” si altii “cea” sau ca atunci cand eu voi avea nevoie sa fac un popas nu se va putea si tot asa.


Dupa divagatia de rigoare, pe care Florinake cu siguranta se va uita cu un ochi foarte critic si amuzat, sa incep cu inceputul: pe Ioan l-am vazut intamplator in Ciucas, apoi am facut cunostinta face to face la expozitia lui de fotografii, si am ajuns sa il cunosc nitel citindu-i povestioarele pline de fantezii si pilde de viata de pe blogul personal. Pe “surorile” lui (de sange sau nu) le-am cunoscut doar din povestiri si imagini si eram mai mult decat convinsa ca imi vor placea si in realitate. Intamplare sau nu, chiar ma gandisem ca mi-ar placea sa nimeresc in autocar langa darkclauds, cum s-a si intamplat de altfel. J Mi se parea mie ca am fi pe aceeasi lungime de unda. Si pe ceilalti participanti eram nerabdatoare sa ii cunosc, mai ales dupa ce citisem profilul fiecaruia de pe carpati.org.

Cand am primit e-mail de la Ioan ca va organiza o tura de o zi intr-o zona salbatica, fara marcaje turistice, am zis “DA” din start, in sinea mea. Apoi am inceput sa ma gandesc la diverse aspecte si sa nu mai fiu foarte sigura. Florin a zis si el ca e de acord, insa numarul de participanti care crestea aproape de la ora la ora in penultima saptamana ne-a speriat nitel. Niciunul din noi nu fusese cu un grup mai mare de 7 persoane si nu stiam daca vom fi compatibili. El s-a retras, eu i-am scris lui Ioan ca sunt foarte nehotarata si ca vreau un ragaz de ..o noapte, stiind ca noaptea e cel mai bun sfetnic si a doua zi, raspunsul lui a inclinat balanta: VOI MERGE. Caci vorba aceea, “e mai bine sa regreti ceea ce ai facut decat ceea ce ai fi putut face si nu ai facut”.

Zis si facut. Mi-am facut bagajul cu tot ce consideram necesar, incercand sa nu pun lucruri inutile. Nu am renuntat la cagula si la a doua pereche de manusi pentru ca imi zisese Florin ca vom prinde pe creasta ceva viscol. Am pus si niste ceai cat se putea de fierbinte in ideea ca sus cand va fi cel mai frig imi va prinde bine ceva caldut (trebuie sa imi iau si eu un termos pentru ca se merita, am gustat din ceaiul lui Sorel “barmanul” J si am simtit diferenta intre bidonelul meu Quechua si termosul lui luat tot din Decathlon din cate am inteles). Am incercat sa ma culc cat mai devreme pentru ca stiam ca urmeaza un weekend de mini-maraton, cu 2 ture in 2 zile si 2 locatii total diferite si cu trezit dis de dimineata (adica ora 4!).

A doua zi stiam ca voi avea emotii, dar nici chiar asa! Parca urma sa merg la un examen J) Stiam insa ca odata ajunsa la locul intalnirii, toate emotiile se vor spulbera. Si asa a si fost. Nu pot da o explicatie logica pentru acea traire a mea, dar cert e ca nu era totusi teama de necunoscut, ci mai degraba o nerabdare de a-i cunoaste pe toti. Am tot citit comentariile la tura lui Ioan si eram convinsa ca vom fi un grup mare, vesel si galagios dar in sensul bun al cuvantului. Am facut rapid cunostinta unii cu ceilalti, am urcat destul de rapid in mini autocar si am purces la drum. Ioan, fetele lui si baietii cu chitara au reusit ce racoarea diminetii inca nu reusise: sa ma trezeasca si sa ma bine dispuna pentru ziua ce abia incepuse si pentru mica aventura la care urma sa fim partasi. Desi nu ma prea laud cu o voce de aur am incercat din spirit de echipa sa fredonez un pic lasandu-ma dusa de val. Mi-am adus aminte de “tineretile” mele si m-am lasat putin furata de visare, cand a inceput melodia “Cand te scuturi de zapada…” J Apoi am aflat ca as fi unul din “optimistii” grupului (nice) si m-am relaxat complet cand am vazut ca soferul si leaderul nostru au fost de acord sa oprim la prima benzinarie J) Am si eu o mica problema, asta e! Si gata, acum ma simteam in elementul meu! Eram gata sa infrunt ceea ce urma sa vie! Avand fidelul meu Olympus drept martor stoic!


Inainte de a intra efectiv in traseu (in jurul orei 10 a.m.), am luat un mic dejun frugal, am facut o poza maaare de grup, ne-am verificat bocancii (eu – sireturile care mi se tot desfac pe urcus !) si parazapezile si am facut cunostinta cu restul participantilor care venisera din directii diferite, cu masinile personale. Mi-am facut chiar un nou "prieten", care din interes se aciuiase pe langa picioarele mele cand a vazut ca scot sandwichul. Era saracutul catel flamand rau. Papa tot, paine, salamior, nu conta.


Prima impresie despre traseu nu a fost una prea grozava, caci drumul forestier Monteoru pe care urma sa mergem cam o ora din cele descrise de Ioan, era plin de namol si unde nu era namol era gheata! J) Asa ca a trebuit sa mergem in sir indian de o parte si de alta a drumului, pe unde mai ramasesera cateva peticele de zapada.


Eu am ramas din start in urma, caci aveam o nevoie urgenta de un prim popas! Care pentru mine urma sa fie si ultimul de acea natura. Apoi am grabit cat am putut pasul pentru a-i prinde din urma si a nu face o impresie gresita.


Intr-un fel mi-a placut ideea de a merge singura in aceasta tura (no offense, my dear F), pentru ca nu doar era o altfel de experienta, ci astfel nu ma simteam legata in vreun fel de nimeni si puteam sa schimb 2 vorbe cu cat mai multa lume, stiind ca nu aveam cum sa  vorbesc chiar cu toti. In plus, in prima parte a traseului, mai ales daca e vorba de urcus, incerc sa imi dozez energia. In cazul acesta imi doream sa ma bucur de absolut tot ce descopeream in jurul meu, stiind ca nu voi putea lua cu mine decat o parte, in amintiri si fotografii.


Vremea se anunta foarte frumoasa in ciuda prognozelor amenintatoare pe care le tot citisem in ultima saptamana. Ei, cine stie, vremea la munte a fost dintotdeauna schimbatoare, era abia dimineata. O mica intamplare a condimentat drumul forestier care parea ca nu se mai termina (privelistea era foarte draguta, cu namolul si gheata nu prea ma impacam eu): un ditamai bradul a cazut din senin aproape blocand drumul, undeva in urma noastra, provocand o multime de exclamatii in randul nostru. Ce pacat ca nu am facut nicio poza. Dar poate o sa apara pe filmul oficial al turei peste cateva saptamani (pe care eu una de abia il astept!).


Un prim popas si o a doua poza de grup aveau sa urmeze la fosta cabana Monteoru, din spatele careia incepea greul traseului nostru: un urcus de cam 2 ore daca nu ma insel (niciodata nu am reusit sa retin timpii exacti asa ca sper sa nu gresesc prea tare de aceasta data), destul de pieptis, printr-o mare de frunze moarte.


La un moment dat una din fete a descoperit cativa ghiocei pe care ii fotografia de zor. Bineinteles, putea lipsi martie din Post? Am fugit si eu repede, repede sa ii imortalizez. O frumusete de ghiocei! Era prima oara cand ii vedeam la ei acasa, in natura, nu pe tarabele din piata sau in gradina bunicilor mei. Aratau atat de delicati Dupa atata noroi, frunze moarte, iata si putin alb imaculat!


Aveam sa gasesc mai mult alb ceva mai sus! Cand a inceput dintr-o data sa ninga! Ningea ca in povesti, nu imi venea sa cred, ce diferenta intre cerul acela senin de dimineata si perdeaua de ninsoare care devenea din ce in ce mai deasa pe masura ce ne apropiam de lizera padurii. La un penultim popas inainte de a iesi din padure, am pus vesta si geaca pe mine, am scos sa am la indemana perechea a doua de manusi si cagula, m-am hidratat putin si bineinteles, mi-am strans din nou sireturile. Pana sa fac toate aceste lucruri, m-am trezit iar la coada echipei, sub privirile ingaduitoare ale lui Valentin.

Am observat ca intr-un grup asa mare, daca pornesti in primul pluton, ramai acolo, daca pornesti mai pe la coada, ramai mai la coada. Ritmul era destul de constant, grupul destul de compact (chiar nu ma asteptam, la cati eram, sa ramanem atat de uniti!). Se pare ca Ioan e un foarte bun organizator si s-a gandit dinainte la aceste aspecte J.


O mica dezamagire am avut cand am ajuns pe creasta, desi la viscolul ce se anunta, era de asteptat: sa nu fie vizibilitate si sa nu pot vedea Ciucasul (pe care imi dorisem cu o saptamana inainte sa il pot vedea). Dar, asa cum imi iesise in “carti”, trebuia sa raman “optimista” si sa visez la o urmatoare iesire ceva mai norocoasa din acest punct de vedere. Oricum, Ioan, cu bine cunoscutul sau simt al umorului, a inceput sa ne descrie ceea ce el deja  vazuse alta data, si ceea ce si noi puteam vedea atunci, cu un pic de imaginatie si cateva notiuni de geografie :D. Coada lacului nu am prea putut-o eu zari, in rest am vazut tot! J


Viscolul isi intra in drepturi din ce in ce mai serios, asa ca Ioan a hotarat cu acordul nostru care a venit instantaneu, sa ne abatem putin din drumul spre varf, la o fosta stana, o casuta care nu mai avea geamuri, batea vantul prin ea si ningea inauntru intr-o veselie, dar era mai mult decat nimic. Si era intr-un loc totusi mai ferit. Acolo am baut din ceai, am mancat un sandwich si m-am blindat cu tot ce aveam eu mai gros (am pus si polarul, cagula si ambele perechi de manusi!). L-am anuntat si pe Florin ca sunt ok si el “drept multumire” mi-a facut pofta cu ce urma sa manance la sisone. Oricum, la ce foame imi era, era bun si sandwichul. Unul din baieti incepuse sa glumeasca, inchipuindu-si ca pune de o mamaliga J).


Dupa ce ne-am incarcat bateriile, ne-am luat inima in dinti si am pornit la atac, avand drept “arme” betele de trekking care in curand s-au dovedit (pentru mine cel putin) aproape inutile; asta pentru ca trebuia sa le mai port si lor de grija J) atat de tare spulbera viscolul tot in calea lui. Betele mele mai aveau putin si incepeau sa zboare! Credeam ca o sa ma ia si pe mine pe sus. A fost prima oara in viata mea cand m-am bucurat ca nu eram o silfida!!! J)  Lumea mergea tinandu-se de maini, cate 2 sau cate 4, unii luau cate o pauza ceea ce incercam si eu in speranta ca viscolul se va mili de noi pentru 1 minut sau 2, timp in care sa putem razbi pana in varf. Ce nu imi place mie in astfel de momente este ca am impresia ca nu pot respira. Awful! Asta din cauza cagulei, a faptului ca imi curgea si nasul si abia daca il putea sufla si nu stiam cum e mai bine, sa dau la o parte cagula sa respir liber (dar atunci inghiteam aerul acela taios ) sau sa o tin pe fata si sa ma chinui sa respir cand pe nas, cand pe gura. Si iata-ma si pe mine sus, pe Varful Clabucetul Maneciului, unde in mod normal as fi vrut sa stau sa fac poze de jur imprejur, dar de unde in acel moment nu imi doream decat sa plec cat mai repede si sa ajung la grupuletul meu care gasise un loc mai ferit, undeva la vreo 10 metri mai jos si de unde Ioan ma incuraja de zor. In clipele acelea ma gandeam, cum poate oare sa aiba puterea sa mai incurajeze si pe altii ?? Trebuie sa fii facut pentru asa ceva, pentru a fi leader. ;) multumiri, Ioan! J Despre “oamenii din spatele camerei de filmat” care mereu au fost in fruntea plutonului, jos palaria! Toata admiratia mea!



A urmat un moment, doua, trei…mai multe de respiro, cand am facut cu totii poze, cei mai curajosi au urcat din nou pe varf pentru a avea o amintire cu inamicul nostru viscolul, eu am incercat sa prind cateva instantanee si sa ma gandesc cu bucurie ca ce a fost rau a trecut. Dupa o portie de sanius sau pungus sau gecus nu mai stiu cum se numeste (la care m-am multumit sa fiu spectator, de data asta) am pornit mai departe pe a doua parte a traseului, cea de coborare. Care pana la urma nu a fost doar de coborare ci si de urcus de cateva ori. Dar antrenamentul deja ni-l facusem, asa ca, pentru mine nu a fost bai. Trecusem de viscol! Asta conta pentru mine cel mai mult J). Mai prinsesem anul trecut, prin decembrie, ceva asemanator, in Ciucas. Chiar ne amuzam la gandul ca daca aici era un astfel de viscol, cum ar fi fost la acea ora oare pe Gropsoarele ? Nu cred ca as fi vrut sa fiu pe acolo totusi…


Ce am invatat (din propria experienta, ca de citit mai citisem ici si colo), ca nu trebuie sa subestimezi muntii mai mici! E munte, vremea e capricioasa, trebuie sa fii pregatit si sa ii respecti legile primare. Asa cum zicea Kurt Diemberger, iar eu cred ca I se poate aplica oricarui munte, “un optmiar iti apartine cand ai ajuns inapoi in tabara de baza. Pana atunci ii apartii tu lui”.

La “coborare” (am pus in ghilimelele de rigoare pentru ca, asa cum spuneam, nu a fost o simpla coborare) am mers o bucata de vreme pe la liziera padurii, admirand peisajul inghetat din stanga noastra si copacii tarcati, ca si cum s-ar fi imbracat in straie de sarbatoare special pentru a ne intampina!


Am facut poze “cat pentru tot anul”, vorba lui Valentin, pentru ca stiam ca e posibil sa nu revin prea curand pe acele meleaguri si sa ii arat si lui Florinake prin ce am trecut. I-am dus lui Florin, gratie lui Valentin, o mica piesa pentru colectia lui de iasca. Acum are loc de cinste, pe terasa, in coltisorul nostru pestrit.



In drumul nostru spre sat am dat peste cateva constructii din lemn care nu stiu exact ce puteau fi (Florin zice ca e posibil sa fi fost pt vanatul la panda; eu credeam ca sunt hranitoare iar Florin a facut haz de mine zicand ca “erau hranitoare doar in masura in care se urca ursul la vanator” …hehehe…) si peste niste felinare cam creepy, mari si negre… J cu atat mai creepy cu cat se lasa seara si noi nu mai ajungeam la drum. Eh, dar nu conta, pentru ca eram muuulti si aveam frontale si fluiere si nu prea intalnisem nicio urma fioroasa prin padure. In plus, cand am ajuns la rau, niste dulai care se dadeau rai de dincolo de el, ne latrau de zor. Le-am facut in gandul meu “sic – sic – sic” nu aveti cum sa ajungeti la noi (dar nici noi nu prea aveam cum sa trecem raul pentru ca nu era foarte micut, rece sigur era , eu mai aveam nevoie de bocanci si a doua zi). Asa ca am urcat un mal (ultimul urcus pe ziua aceea!) si in cam 15 minute eram la masina.


Era ora 18 si ma gandeam putin cu groaza ca in 3 ore trebuia sa ma “resetez” si sa ma pregatesc pentru urmatoarea zi. Concluziile, pentru ambele zile, urma sa vina saptamana urmatoare. J Dar contam pe ajutorul lui Florin (pentru ceai si sandwichuri cel putin). L-am anuntat ca eram safe and sound si apoi m-am prelins efectiv in scaunul din microbus incercand sa savurez senzatia de satisfactie pe care ti-o da reusita unei ture! Nu pot nega ca atunci cand m-am uitat pe geam am vazut cum lumea de pe la pensiunile din zona se pregatea fie de un gratarel fie de o mica sueta , dorindu-mi sa fi putut ramane si eu peste noapte acolo, undeva. Nu ma intelegeti gresit, era o oboseala fizica, dar una placuta J


Drumul de intoarcere a fost un epilog foarte dragut: s-au spus bancuri, fiecare actor creandu-si subtil propria-i scena si reflector J ridicandu-se putin in picioare si aprinzand beculetul de deasupra scaunului si terminand in aplauzele si hohotele noastre de ras. Au fost draguti ca m-au lasat aproape de Unirii de unde am ajuns intr-o clipita acasa. Si uite asa lua sfarsit prima mea intalnire cu carpatistii, primul meu traseu nemarcat (mai fusesera dar pe la bunici, unde stiam zona) si prima mea iesire la munte fara Florin. O adevarata premiera!

Daca vi s-au parut prea putine pozele, gasiti aici albumul complet: Clabucetul Maneciului, 12.02.2011.

Tuesday, February 8, 2011

Februarie insorit pe Clabucetul Taurului

Asa cum mi-am propus sa fac in acest an, adica sa spun cat mai putin “NU” provocarilor si ocaziilor de a iesi la munte, in oras sau de a face orice altceva decat ceea ce fac intr-o zi de rutina, am spus “DA” invitatiei lui Dan de a trage o fuga pana la munte. Eram foarte incantata ca si Florin era “in the mood” pt o iesire si pentru putina miscare in aer liber. Era, de asemenea, si o buna ocazie de a ne cunoaste live cu Dan, asa ca, zis si facut! J
Dan mergea la ski iar noi ne-am gandit sa facem un traseu pana pe Clabucetul Taurului cu plecare din Predeal si intoarcere prin Azuga, mai ales ca vremea se anunta insorita si calduroasa (8 grade Celsius spre pranz!). Multumiri carpati.org si blogului de calatorii al Alexandrei de unde ne-am inspirat pentru aceasta tura, dar si meteoblue.com care pare destul de fidel realitatii. Harta nu aveam cu Mtii Baiului (din care face parte si Clabucetul Taurului), asa ca am listat descrierea traseului de pe carpati.org desi, din cate citisem, nu era nimic dificil (tineam TA din Predeal pana la Clabucet Plecare, apoi pana la cabana Garbova, o mica abatere pana pe Vf Clabucetul Taurului si apoi intoarcere in acelasi TA pana jos, in Azuga).


Am facut ca de obicei bagajul de cu seara, sandwichurile si putin ceai stiind ca a doua zi urma sa ne trezim pe la 4 ca sa fim (macar la prima intalnire :D) punctuali, adica la 5, la Dan (urmand sa mergem cu masina lui).
Drumul a fost calm, am ascultat muzica, am povestit incercand sa ne cunoastem mai bine (caci, de data aceasta nu aveam sa stam prea mult impreuna si singurele ocazii de a comunica erau cele din masina, pe drumurile de dus si intors).
Cand am ajuns in Predeal (in jurul orei 8) era destul de pustiu (lumea inca nu se trezise, mai ales ca era o zi de duminica). Pe partie abia daca am zarit un schior. Ne-am luat ramas bun de la Dan, urandu-i bafta si cat mai putine cazaturi si am purces in mica noastra drumetie.


Am ales sa urcam pana la Clabucet Plecare doar pe marginea din stanga a partiei (adica nu prin padure, pe unde era marcajul, deoarece nu am fi avut atata vizibilitate). Tocmai incepuse sa se arate soarele iar crestele Postavarului si Cheile Rasnoavei cresteau in urma noastra cu fiecare 50 metri urcati, stralucind in toata splendoarea lor, in razele matinale ale soarelui. Eu am ramas mai in urma caci stiam ca o sa fac popasuri mai dese la inceput (asa mi se intampla de fiecare data pana imi gasesc un ritm) dar si pentru ca vroiam sa profit de fiecare scurt popas pentru a imortaliza imprejurimile:



Dupa cam o ora de urcus (care a fost ca o incalzire pentru restul traseului) am ajuns la Clabucet Plecare unde un grup de skiori se pregateau sa ia cu asalt partia. Inaintea lor, mai harnicuti, 2 pustiulici foarte haiosi, alunecau in tandem cu instructorul lor, starnindu-mi admiratia J si o usoara nostalgie din care racoarea diminetii insa m-a scos foarte rapid.



Transpirasem putin de la urcus si cum ne-am oprit am simtit dintii soarelui, care cresteau din ce in ce mai mult. Am pus repede pe mine vesta si geaca sa ma incalzesc si dupa o mini sedinta foto cu Piatra Craiului si Bucegii (si nu numai) care acum se vedeau excelent, am plecat mai departe, spre Garbova.




Drumul de 15 minute pana la cabana Garbova a fost foarte relaxant si frumos mai ales datorita zapezii care nu era atat de mare incat sa te afunzi, dar si a privelistii incantatoare: imi plac la nebunie brazii inalti iar aici erau de o parte si de alta a potecii paduri de brazi, iar in dreapta noastra, din cand in cand, se puteau zari Piatra Craiului si Bucegii printre copaci.



Mi-a placut mult un bradut imens ale carui crengi ajungeau pana aproape de pamant, creand sub ele un fel de adapost. Privelistea imi amintea de povestea din copilarie cu Lizuca si Patrocle, care s-au adapostit la un moment dat in scorbura unui copac. J E atat de frumos la munteee! As putea sta o vesnicie dar din pacate mai tb sa si castig un ban asa ca deocamdata e bine si in Bucuresti :D Mai demult visam sa imi deschid o pensiune undeva in varf de munte si sa imi iau un Saint Bernard (preferatul meu). Am vazut si prin Bucuresti Saint Bernarzi, dar imi pare rau de ei pentru ca eu cred ca ii chinui daca ii tii inchisi intre 4 pereti, lor le trebuie spatiu de desfasurare si zapada, munte, eventual o butelcuta cu rom pentru a se duce si salva oameni rataciti…


Oricum, cum am ajuns la Garbova, am fost intampinati de doi dulai frumosi, unul negru mai prietenos (atunci cand am inceput sa vorbim cu el a inceput si el sa dea din coada si sa se apropie de noi sa ne miroase) si altul gri care statea la distanta, aparent indiferent.



Am facut un scurt popas la Garbova, pret de un ceai, am schimbat 2 vorbe cu cabanierul (care i-a explicat lui Florin cum se poate ajunge de pe Vf Pitiponcu [asa cum numesc localnicii Clabucetul Taurului] inapoi in traseu) si apoi am plecat mai departe, in acordurile muzicii disco care nu stiu sigur daca vroia sa ne atraga sau sa ne indeparteze (J)


Urcusul pana pe Clabucetul Taurului nu mi s-a parut imposibil (probabil ca incalzirea de pana la Clabucet Plecare contase), poate si datorita faptului ca se realizeaza in 3 etape sa zic - sunt 3 coame pana pe varf, dupa prima zarindu-se si traseul nostru care ne parasea undeva in dreapta, pierzandu-se in padure si continuand probabil pe curba de nivel. Pana pe varf am facut cam 40 minute in mers lejer; ne-am si intalnit cu un grup de 4 persoane pe urmele carora urma sa coboram mai apoi, spre padure, pentru a reintra in traseul marcat.




Si iata-ne in sfarsit pe varf, nestiind cu care aparat sa fac mai intai poze si mai ales in ce directie sa ma uit!




De jur imprejur numai munti: inzapeziti, stancosi, domoli, impaduriti sau golasi… o nebunie! Am facut si cateva filmulete si poze muuulte, in ideea ca poate o sa incerc sa compun si o panorama cu o parte din ele (nu am mai facut acest lucru dar totul are un inceput). Se vedeau perfect Piatra Mare undeva deasupra Garbovei iar mai in stanga ei Postavarul si Cheile Rasnoavei, M-tii Neamtului in dreapta Pietrei Mari si Clabucetul Azuga in fata lor, apoi Mtii Baiului cu partiile Sorica si Cazacu din Azuga si in sfarsit Bucegii si Piatra Craiului. Mai erau si altii, dar pe acestia i-am identificat noi… nu am reusit sa disting insa Ciucasul si de fapt nu sunt sigura ca se vedeau. Sper insa sa ii vad peste o saptamana, de pe Clabucetul Maneciului J.

video

Mi-a placut mult cum se vedea Valea Alba (o viitoare provocare :) ), Cerdacul si undeva in departari Piatra Craiului atat de distinsa !


Eram asa fericita ca vremea tinuse cu noi, acum insa norii se pare ca isi pierdusera rabdarea si ne impingeau usurel sa o luam din loc. Am inceput sa coboram, identificand usor urmele facute in zapada care ne duceau la traseul marcat din padure.


Drumul prin padure a fost si el lejer, cu scurte popasuri fie sa bem cate o gura de ceai, fie sa mai fac eu cate o poza (de data aceasta nu am mai bagat aparatul in gentuta pt a-l avea cat mai la indemana, fiind o coborare usoara si nemaiexistand riscul de a-l lovi).


La un moment dat am ajuns intr-un luminis iar Florin m-a chemat sa imi arate ceva. O urma de laba de urs! Premiera pt noi J) ! Nu ne venea sa credem (desi povesti existau si in aceasta zona). Asa ca, la vederea urmei si dupa ce ni se paruse ca auzim niste zgomote ciudate printre copaci, am marit pasul.


Din luminis, unde era si un palc de puieti de brad, am traversat in stanga pentru a ne continua traseul (in fata se vedeau de asemenea niste urme de ATV care probabil duceau la un drum forestier, dar nefiind marcat nu ne-am bagat). Am ajuns intr-o zona in care padurea nu mai era asa deasa, oferindu-ne mai multa vizibilitate. Dupa inca 15-20 minute am ajuns la acel drum forestier din care probabil pornisera mai devreme acele urme de ATV si in alte 5 minute aveam sa ajungem in Azuga.


Si iata-ne dupa 5 ore de drumetie inapoi in “civilizatie”, in gara Azuga , in trenul de Sibiu care avea sa ne lase in Predeal pt a reveni de unde plecasem de dimineata. As fi vrut sa il prind pe Dan pe skiuri sa ii fac o poza pt colectia lui de amintiri, dar n-a fost sa fie J oricum, vorba lui, avea imaginile intiparite pe retina …


Asadar, dupa un binevenit vin fiert sau suc sau cafeluca, ne-am luat inima in dinti sa plecam, stiind ce urma sa ne astepte: deja renumitul mers in coloana si asteptat bara la bara pentru care sunt vestite weekendurile de pe Valea Prahovei. Dar nu a fost bai pentru ca asa am mai putut sta la povesti si asculta muzica. Eu de la nitica oboseala fizica si probabil si de la vinul fiert ( J) cascam din cand in cand, noroc cu Dan ca a mai deschis geamul si m-am mai inviorat.

Multumim Dan pt initiativa, multumesc Soare ca ai tinut cu noi si nu in ultimul rand lui Mos Martin care a fost din nou discret si nu a tinut neaparat sa dea noroc cu noi!