Monday, May 21, 2018

Cu pasi repezi spre Iezer-Papusa

Se apropia weekendul si imi era tare dor de munte. Nu am stat prea mult pe ganduri si mare mi-a fost bucuria ca si Florin mi-a impartasit aceleasi simtaminte. In Iezer-Papusa nu mai ajunsesem de vreo 2 ani si, fiind munti mai inalti, stiam ca primavara era inca la inceput acolo, asta insemnand branduse, ape involburate, dar si ceva zapada la peste 1800 m. Era weekendul de dinainte de mini-vacanta de 1 Mai, asa ca am gasit lejer cazare, de data aceasta la cabana Voina. Am tot facut si desfacut bagaje in ultimii ani asa ca m-am cam invatat ce sa pun intr-unul micut de 2 zile, mai ales cand nu ai grija cazarii si a mancarii, bucatele de la restaurantul cabanei Voina fiind deja testate si validate. Si cand entuziasmul e la cote maxime, e chiar o placere sa faci bagajul. Nici de dormit nu imi venea parca sa dorm prea mult, atat de nerabdatoare eram sa ajung in mijlocul naturii, din nou.


Am pornit de acasa la prima ora si dupa ce ne-am cazat si am mancat ceva frugal, am pornit in traseu la o ora destul de rezonabila, zic eu, in jur de 10. Ne astepta o zi perfect senina, cu temperaturi numai bune de hoinarit (cam 10 grade pe sus) si un traseu suficient de solicitant cat sa dormim apoi bustean.


Am urcat pe BA+TG, pe Vf Papusa, gandindu-ne sa continuam pana sub Vf Batrana si apoi sa coboram pe Plaiul lui Patru (BR+CR). Ca sa nu iesim din standarde, nici de data asta planul de acasa nu s-a potrivit cu cel din teren: era zapada instabila in zona Spintecaturii Papusii si de acolo haaat departe pe toata creasta Iezerului, iar trupa de salvamontisti cu care ne-am tot intersectat de-a lungul zilei ne-au recomandat sa ne intoarcem cuminte pe unde am venit. Ar mai fi fost si varianta prin Vf Gainatu Mare (BR) care ne-ar fi scos direct la Voina. Acum nah, vroiau si ei sa bea la sfarsitul zilei o bere linistiti, nu cu grija unor nebuni pe care i-a mancat undeva sa se aventureze aiurea. Muntele nu pleaca nicaieri, zice o vorba din batrani, iar sezonul abia a inceput. Si in plus, nu era pacat de asa o vreme sa alergam pe traseu? De cand imi doream sa savurez deplin fiecare clipa, sa ma bucur pe indelete de mirosul ierbii, de vant, de cerul infinit de albastru si de crestele mandre ale muntilor atat de dragi. Zis si facut! Cu tot cu pauze ne-a luat cam 8.5 h dus-intors, cu o diferenta de nivel de cca 1500 m.




Singurul animal intalnit a fost Haiduc, partenerul de nadejde al unuia dintre salvamontisti, un catelandru de 4 ani simpatic foc si foarte jucaus. Era si pentru el o zi de relas.


Am primit si un botez pe drumul dintre Voina si Cuca unde zapada din munti a revarsat apele si inundat o portiune de cativa metri buni de forestier. Asa ca am fost nevoiti sa ne descaltam si la dus si la intors si sa ne racorim (inghetam de-a dreptul!) in apa cristalina. Culmea, chiar daca te dor destul de tare picioarele in apa inghetata, senzatia de dupa e foarte placuta. Daca ar fi fost arsita afara, ar fi fost chiar misto.


Traseul mi s-a parut foarte bine marcat, indicatorul de la cabana Voina arata 4-5 h pana pe Vf Papusa, noi am reusit un 3.5 h cu vreo 2 popasuri mai lungi decat unele clasice, de hidratare. Apoi, odata ajunsi, am incetinit ritmul si am inceput sa savuram fiecare moment. Ce buna e mancarea sus pe munte! Si cat de placut e sa poti sa faci popas fara sa ti se faca frig sau cald, stii, temperatura aceea perfecta. As fi vrut sa stau acolo pana la adanci batraneti. Dar, aveam peste o saptamana sa imi dau seama ca din pacate am nevoie de asigurare de sanatate si deh... asta implica niste lucruri :))).





La intoarcere am umplut 2 sticlute cu apa de la izvorul de sub saua Gradisteanu, marcat cu o cruce din piatra. Mai mult de dragul de a lua apa de pe munte. In timpul verii e posibil sa fie mai mic debitul, dar acum a fost suficient.


Am scris jurnalul putin alandala, nu e tocmai un raport de tura. Tocmai pentru ca mi s-a parut pentru cateva ore ca timpul s-a oprit in loc si totul plutea, fara o ordine cronologica. Cred ca asta inseamna sa fii fericit, sa te bucuri de micile placeri ale vietii, de momentul prezent, sa nu traiesti in trecut sau viitor. Sa iti faca placere compania persoanei de langa tine, sa iei lucrurile asa cum sunt, cu bune si rele. Natura e fantastica, cata energie iti poate da puritatea ei! De cand visam un dolce far niente :)!


Wednesday, April 27, 2016

Plimbare in Ciucas


Daca tot se anunta vreme buna si cum de Pasti nu plec nicaieri nu puteam rata o iesire si in acest weekend. Nu eram convinsa ca voi fi prea matinala, motiv pentru care nici nu m-am bagat in vreo tura organizata in ultima vreme. Am zis sa imi mai recapat conditia fizica si apoi mai vad. Ce sa fie, ce sa fie? Fiind tot o tura solitara, am preferat un munte cunoscut, accesibil, un munte care nu se urca greu, dar care iti ofera satisfactii mari. De fapt, nu imi doream decat sa evadez din oras, in mijlocul naturii, undeva pe munte, sa trec prin satele atat de dragi si sa transpir putin cocotandu-ma si admirand departarile.

Am pregatit de vineri seara bagajul si am zis ca daca reusesc sa ma trezesc cand suna ceasul, e ok, daca nu, iar ok. Mi s-a mai intamplat sa sune ceasul intr-o linistita zi de duminica si sa ma intreb: cine ma chinuie in halul asta? Nu trebuie sa demonstrez nimanui nimic. O fac pentru mine, atunci cand simt. Asa ca am oprit alarma si m-am culcat la loc. Era dupa o perioada obositoare cand nu reuseam sa mai acumulez orele de somn necesare.


Dimineata m-am trezit la 6 si in vreo ora jumatate am demarat. Iesirea prin Petricani si Erou Nicolae spre Baneasa e perfecta. Se intampla ca in 20’ sa ies din Bucuresti, daca e liber si daca plec suficient de devreme. Altfel, in cam 30’. Astfel ca la 10:30 imi legam sireturile la bocanci si porneam cu emotii in suflet pe Valea Berii sus, inspre Varful Ciucas. Nu aveam nimic batut in cuie – inca un atu al turelor solitare. Aveam cateva idei de intoarcere, dar vroiam sa las deciziile pentru mai tarziu. Anul trecut urcasem prin estul Tigailor Mari pe varf si ma intorsesem pe CR, prin vestul lor, facand un circuit mai scurt cu un bine-meritat popas de cafea si ciorba la Cabana Ciucas. De data asta iar ma batea un gand indraznet: sa cobor pe Culmea Bratocea de pe varf si apoi sa revin la masina pe sosea. Mda, cam neplacut. Google earth imi arata vreo 7 curbe si vreo 4 km. Am zis ca in maxim o ora ii voi face daca nu voi avea noroc sa gasesc vreo ocazie. Cum nu am atata tupeu in mine, nu puteam decat sa ma bazez pe noroc.


Pe traseu am intalnit cateva grupuri, majoritatea sus pe varf si apoi pe toata culmea Bratocei. Era chiar un grup de copii mai sus de cabana, bucurosi de peticele de zapada care inca mai patau culmile de sub Tigai. Erau vreo 15 grade si primii kilometri au cam scos sufletul si apa din mine. E la fix fantana din drumul forestier, cred ca e cam la jumatatea lui, mai sus putin de intersectia cu BG ce vine dinspre Muntele Rosu. Am facut un scurt popas sa-mi completez sticla cu apa si m-am racorit nitel in apa rece. Din cand in cand ma mai depasea cate o masina de la cabana ce cobora si urca cu turisti (am inteles ca ar fi cam 15 lei/pers).



Sus, la cabana, liniste. Ma si gandeam ca voi fi singura, toata lumea se pregatea de Florii si Pasti, petrecea, eu – singura pe munte. Mi-a venit inima la loc cand am vazut ca nu era chiar asa. Ba chiar deloc.


De la o drumetie la alta, traseul mi se pare tot mai scurt si mai usor de facut. Am gasit zapada pe valcelul de dupa Tigai si apoi pe panta dinainte de Babele la Sfat, pe unde am alunecat intr-o iarna. In rest, multe viorele si branduse. Pe ultimul urcus dinainte de varf am reusit sa dau si de un strop de semnal la Vodafone, putand sa iau legatura cu Florin si sa ii dau un semn de viata.



Pe la 13 si un pic eram sus pe varf. De data asta am desfacut sandvisul si l-am savurat. Imi era o foame… nu apucasem sa mananc nimic dimineata, vrand sa plec cat mai repede. Am baut apa si dupa ce m-am bucurat de privelisti si de faptul ca eram acolo unde tot visasem in timpul saptamanii sa fiu, am inceput sa cobor.


 Dinspre vest se vedeau niste nori gri, incepuse sa picure usor si vantul sufla destul de rece. Asa ca mi-am pus si geaca si manusile si caciula stiind ca undeva mai jos de Saua Tigailor aveam sa raman iar in tricou. Inca nu ma hotarasem ce sa fac, sa cobor pe CR prin spatele Tigailor si apoi tot pe Valea Berii (nu prea ma incanta ideea desi ar fi fost mai comod sa recuperez masina) sau sa merg in Pasul Bratocea: daca grupurile din fata mea or merge tot pe culme si indicatorul din Saua Tigailor arata un timp rezonabil, fac asa, daca nu… indicatorul arata 2,5 h pana in Pasul Bratocea, Plus inca vreo ora, m-as fi incadrat cam la limita in timp astfel incat sa ajung pana in 19:30 acasa sa putem ajunge si la intalnirea cu prietenii. Nu era foc daca ajungeam mai tarziu, dar asa ar fi fost frumos. Dupa cum reusisem sa ma misc, ma gandeam ca mai mult de 2h nu aveam cum sa fac. Am mers intins, bucuroasa ca nu eram nici pe departe singura pe traseu, depasind multe grupuri sau cupluri. Norii au fost si ei ingaduitori. Poteca era plina de balti, dar nu conta. Eram fericita ca nu ma dadusem batuta si alesesem varianta pe care mi-o doream, de fapt. In final, cu scurtele popasuri pentru poze si rehidratare am reusit sa scot 1,5 h din Saua Tigailor pana in Pasul Bratocea. Coool! Asta inseamna ca in vreo 45’ voi fi la masina, dupa toate curbele ametitoare si plictisitoare de pe sosea.



Fix cand ma apropiam de podul de la Valea Berii un fulger insotit de-un tunet asurzitor mi-au urat un fel de… welcome back! Ce mai conta, putea sa ploua si cu grindina – ceea ce s-a si intamplat, dar pentru scurt timp, cat sa imi schimb bocancii cu adidasii. Aveam dupa mine o canuta cu un plic de ness, de data trecuta. Acum a fost binevenit. L-am savurat si la putin dupa ora 16 plecam inspre casa. Pe drum spre Cheia m-am intersectat cu unul din grupurile de pe varf, probabil ca trecusera pe la Muntele Rosu.


Ploua infernal, dar eu eram fericita. Abia asteptam sa povestesc mica mea aventura.


Si mult mai multe poze, in ordinea lor fireasca, aici.