Monday, June 20, 2011

Pe plaiuri buzoiene, de Rusalii

Anul acesta aveam sa ne petrecem mini-vacanta de Rusalii in Buzau. Descoperisem meleagurile buzoiene cu ale lor minunatii naturale si obiective turistice pentru toate gusturile inca de acum 3 ani, cand incropisem un circuit auto, cu oprire la Vulcanii Noroiosi si cand imi propusesem sa revin si sa descopar si mai mult, pe viitor. Au mai fost cateva opriri anul trecut, in drum spre satul Zabratau (jud Covasna), cand am vizitat si Rezervatia de Zimbri de la Vama Buzaului si Urlatoarele (izvoarele Buzaului) de la poalele Ciucasului, sau Sarata Monteoru, o fosta atractie balneara a Buzaului, cu ocazia nuntii unui coleg.

La Urlatoare

Mic dejun in Rezervatia de zimbri de la Vama Buzaului

Pe dealurile de deasupra Saratei Monteoru
Tot cu ceva timp in urma realizasem ca in afara Vaii Prahovei, exista de o parte si de alta a ei o gramada de alte vai si locuri care merita vazute (Culoarul Rucar-Bran cu ale lui sate presarate de o parte si de alta si cu crestele zimtate ale Pietrei Craiului si Bucegiului), Valea Doftana (cu lacul Paltinu si dealurile domoale peste care poti ajunge in Mtii Baiului), Valea Teleajenului (cu lacul Maneciu, cu Ciucasul si statiunea Cheia) ori cea a Buzaului (cu nenumaratele sale vai adiacente, Valea Sibiciu cu Muzeul de Chihlimbar si Complexul rupestru de la Alunis, Valea Bascai pe care mai apoi am aflat ca se poate face rafting si de unde poti ajunge la cantonul Cernatu si de acolo, mai departe, in Penteleu sau chiar la Focul Viu, Valea Casoca cu Cascada Pruncea si cu drumurile care urca in masivul Podu Calului, Valea si Stanca Teherau, Mtii Siriu cu Lacul Siriu de la poale si cu Lacul Vulturilor de pe inaltimile sale si multe altele - destinatii ideale pentru cate o mica escapada de weekend sau mini-vacanta de sarbatori, fiind aproape de Bucuresti). Citisem chiar ca pe Valea Hartagului, undeva mai sus de Siriu, s-ar fi descoperit cel mai inalt arbore de la noi, un brad de 62 m inaltime, cu o circumferinta de aprox 2.5 m (dar care ar fi fost doborat de furtuni).

Cu vreo 2 saptamani inainte de a pleca am incercat sa strang documentatie despre Buzau: harti mai vechi sau mai noi cu muntii Buzaului, pe care le-am scos la imprimanta, caci variantele de hartie nu prea se mai gasesc nici la anticariate (cum ar fi cea de dinainte de constructia barajului Siriu, a lui M. Ielenicz sau varianta mai noua a lui Danut Calin), cu Valea Casoca pe care urma sa stam (gasisem chiar o harta de prin 1935), descrieri de trasee, coordonate GPS, obiective turistice etc etc. Am citit toate jurnalele gasite pe net si l-am abordat la un moment dat pe unul din administratorii carpati.org care organizase in 2009, o tura in Mtii Siriu, la Lacul Vulturilor, pentru a afla detalii despre starea marcajelor si a stanelor din zona, dar si despre prezenta animalelor, stiind ca Siriu sunt munti mai putin umblati si destul de salbatici. Ma gandeam uneori ca mi-ar placea sa fiu documentarist. Imi place sa citesc si sa descopar, sa fotografiez locuri indepartate, cu oamenii si obiceiurile lor. Si sa impartasesc si celorlalti ceea ce eu am gasit deosebit. Dar de una singura nu ar avea acelasi farmec. Cu persoana potrivita alaturi totul capata alte valente.

sursa: romania-natura.ro

Acum aveam la dispozitie 3 zile. Chiar si asa, mi se pareau mult prea putine pentru cate aveam de vazut. Dar trebuia sa ne dozam efortul si sa pastram ceea ce era cel mai frumos pentru ziua a doua: traseul spre Lacul Vulturilor din Muntii Siriu, cand stiam ca si vremea avea sa se mai indrepte nitel. Am uitat sa mentionez ca prognoza nu era nici pe departe una ideala insa aveam speranta ca se va mai imbunatati (eram foarte fericita cand se intrezarea cate o raza de soare pe meteoblue.com), iar dorinta de a ajunge in acele zone era mult prea mare pentru a mai da inapoi. In cel mai rau caz nu puteam pleca in traseu, dar asta aveam sa vedem la fata locului.

Primele raze de soare
Prima zi a fost una de relaxare si de plimbare pe Valea Casoca.


In curtea pensiunea Izv. Aninului de pe Valea Casoca

In drum spre Cascada Pruncea de pe Valea Casoca
Am fost la Cascada Pruncea (pe care ai sanse sa o ratezi daca nu esti atent). Cascada e la cam 4 km de la DN10, pe partea dreapta a drumului forestier de pe Valea Casoca (vale care se lasa in dreapta din drumul national, undeva imediat sub Barajul Siriu, din satul Lunca Jaristei). Din drumul forestier pleaca un alt drum spre dreapta, traversand paraul Casoca. Chiar inainte de podul de peste parau se gaseste un indicator de lemn pe care este scris "Cascada". De acolo, cele cateva trepte te coboara pe malul paraului si dupa un cot ajungi imediat la micul lac inspumat format de Cascada Pruncea, care are o cadere de aproximativ 8 m. Locul este amenajat cu o masuta, dar pe care nu toata lumea stie sa il aprecieze, dovada stand cutiile de bere aruncate in jurul mesei. Gasesti in schimb o gramada de floricele delicate si gaze in cautare de hrana. Iar pentru impatimitii de cutite si de ascutit, chiar si bucati de gresie numai bune pentru asa ceva.

Cateva imagini de la cascada Pruncea...







Aceasi dezamagire legata de ceea ce unii oameni lasa in urma lor am avut-o si in poiana Titilau, ceva mai sus de Cascada, unde e loc de campare pe malul paraului si la care se ajunge din acelasi drum forestier, imediat dupa intersectia din care pleaca traseul spre Valea Teherau.

In poiana Titilau

De mentionat ca acest drum forestier se continua spre dreapta pe BR pana la canton Cernatu, de unde poti urca in Podu Calului si in Penteleu (asta daca treci nevatamat de cainii agresivi de la punctul de exploatare forestiera de pe Valea Casoca, undeva mai sus nitel de Titilau). 

Pe malul Casocai
Poienita mustea de apa, in schimb am gasit cateva locuri mai uscate si o vatra de foc unde am improvizat un mini-foc de tabara, la care am muncit din greu, pt ca nu prea aveam lemne uscate. Dar ce nu face omul pt 3 carnaciori cand foamea e mare bucatar?! De fapt, mai mult Florin, ca eu m-am ocupat de sedinte foto cu gaze si flori.





La final venise si un cutu la cersit. Nu parea a fi unul din cainii agresivi de mai devreme, asa ca i-am dat si lui ce ne mai ramasese.



Nu m-am putut abtine sa nu imortalizez amintirea lasata de cei care trecusera pe acolo... m-am mirat sa zaresc printre gunoaie si o galetusa cu vopsea rosie.... dar stiti cum se spune, fa ce zice popa, nu ce face popa.


A doua zi am fost matinali caci vroiam sa intram in traseul spre Lacul Vulturilor cat puteam de devreme pentru a avea toata ziua la dispozitie. Initial ma batuse gandul sa incercam un circuit, cu intrare pe PR, pe Valea Bradului si intoarcere pe BR, pe Valea Neagra (de care citisem in IIC, nr 79 din 2007). Insa vremea nu foarte favorabila (nori josi, ceata), lipsa semnalului GSM, ursuletul sau ursoaica care a iesit undeva pe malul opus fata de Cabana Valea Neagra si care ne-a confirmat ca nu suntem chiar singuri in salbaticie, si mai ales starea marcajului PR care se pare ca nu era tocmai ok pe tot parcursul traseului, ne-au facut sa ne gandim de 2 ori si sa alegem, totusi, si pt dus si pt intors, traseul cel mai cunoscut, BR, pe Valea Neagra, care fusese de curand (cam la inceputul verii lui 2009) refacut, asa cum citisem.

sursa: romania-natura.ro

M-a uimit cat de liniste putea sa fie pe drum, in special sus pe serpentinele de-a lungul lacului Siriu; cand si cand mai trecea cate o masina din sens invers, imposibil sa perturbe animalele care stateau de-a dreptul impasibile in mijlocul drumului. Doar erau la ele acasa...




Pana sa pornim in traseu, am avut parte de o prima mica peripetie, incurcand drumurile care coborau din DN10 spre Cabana Valea Neagra, in ciuda a tot ceea ce citisem pana atunci. Ei bine, deja devine un cliseu faptul ca planul de acasa nu se potriveste cu cel din traseu. Pe noi ne-a derutat indicatorul de pe partea dreapta a drumului care arata spre Cabana Valea Neagra si faptul ca exact in dreptul lui, pe partea stanga, cobora un drumeag de tara, care de fapt ne-a scos la o alta pensiune, Izvorul Bucuriei (pt care exista indicator, dar din sens opus). Numai de bucurie nu am avut noi parte cand am realizat ca trebuia sa ne intoarcem in DN10 si ca deja pierdusem vreo 15 minute din timpul nostru pretios. De fapt nu trecusem de viaductul Teherau (trecusem de indicatorul cu viaductul dar nu si de viaduct...si totul se succedase foarte rapid).



In fine, dupa viaduct, undeva in stanga cobora un alt drum de tara unde se afla si indicatorul spre Baile Siriu (casutele din noul camping). Pe net citisem ba ca era in functiune, ba ca nu era...nu prea stiam ce sa cred. Se pare insa ca e functional.

Poza facuta pe drumul de intoarcere
Dupa nici 10 minute de coborare spre raul Buzau am ajuns la o fantana cu apa buna de baut si la podurile suspendate de shufe (unul pietonal, care banuiesc ca e functional si altul pentru masini, care la prima vedere nu iti inspira mare incredere, dar care s-a dovedit a fi in regula. Ca dovada, am ajuns intregi dincolo de el). Apoi, continuand pe drumul forestier de-a lungul raului, in amonte, am ajuns la Cabana Valea Neagra, pe care deja o vazusem inainte de podul suspendat.


De la cabana se putea vedea un al treilea viaduct de care nu auzisem pana atunci, Viaductul Gramaticu.

In curtea Cabanei Valea Neagra intentionam sa parcam masina, stiind din surse de pe net ca dl cabanier nu ar avea nimic impotriva. Totusi am vrut sa il intrebam (asa mi se parea firesc) si in plus sa ii cerem si dansului alte info legate de traseu si de alte surprize pe care le-am putea avea cu stane, animale salbatice etc. A fost putin sceptic cand ne-a auzit ca vrem sa plecam in traseu, avand in vedere ca nu mai fusesem pe acolo pana atunci si ca eram singurii din acea zi, iar semnalul GSM lipsea cu desavarsire cam peste tot. Eh, ca doar nu era prima oara cand am fi fost singuri pe traseu... eu nu imi doream decat sa nu se razgandeasca Florin. Aveam si eu temerile mele, clar, dar preferam sa le tin in frau si in gand :)). Mai ales dupa ce am vazut ursul de pe malul celalalt al raului Buzau, care iesise din padure, dar pe care l-a speriat nenea cabanierul cu vreo 2 focuri de arma. Speram ca zgomotul ii va speria si pe eventualii ursi de pe traseul nostru. De data asta insa gandul nu mi-a mai stat neaparat la ursi, ci la rasi, desi auzisem ca ei sunt cei mai discreti. Dar padurile atat de dese, atmosfera putin ciudata data de ceata groasa si crengile copacilor atat de aproape uneori de poteca parca te invaluiau din cand in cand si te faceau sa te simti putin vulnerabil acolo, in inima muntelui.

Pe malul stang geografic al raului Buzau, in stanga copacului din centrul imaginii, se ascundea un urs
Se facuse deja 9.30 cand noi am intrat in traseu.


Stiam (citisem) ca undeva la inceput exista posibilitatea sa te incurci nitel. La vreo 10 minute mai sus de cabana (dupa ce ai trecut podetul peste Paraul Negru si ai cotit stanga pe drumul forestier) se ajunge la o raspantie de drumuri: in dreapta se continua drumul forestier cu vechiul marcaj BR, care la un moment dat coteste usor inspre stanga, iar in stanga-fata se continua o poteca printr-o mustitura, pe care insa exista marcajul nou BR.

Aceasta poteca va continua la un moment dat (dupa vreo 5 minute) sa urce in dreapta, printre copaci si sa faca legatura cu drumul forestier. Am ezitat initial dar am ales aceasta poteca, vazand marcajul nou si crezand ca aceasta ar fi varianta buna.


Nu am inteles nici sa ma bati care a fost logica acelei variante noi (pe drumul forestier pe care era marcajul vechi, drumul fiind mult mai usor de urmat, mai ales ca la un moment dat se intalnea cu aceasta varianta noua). Ne-am gandit ca e posibil ca cei care au marcat sa fi gresit si vazand ca drumul se infunda, sa se fi abatut din nou inspre vechiul drum. Sau o fi fost alta ideea.


In fine, am iesit iar in drumul forestier cu vechiul marcaj si am continuat inca vreo 10 minute, pana la o intretaiere de ape si o alta raspantie de drumuri. In permananenta am facut galagie, incat seara ma durea capul de atata fluierat, tipat, cantat, vorbit mai tare decat de obicei :)) Dar macar nu am avut nicio intalnire inopinata cu vreun exemplar carpatin.


Din aceasta a doua intersectie, am observat ca drumul continua clar in dreapta, avand insa pe el marcajul vechi. In stanga nu avea cum sa se continue traseul nostru, caci cobora pe malul apei si se infunda la un moment dat, iar in fata se intrezarea vag o carare, dar fara niciun marcaj.



Crezand ca drumul din dreapta ocoleste dealul impadurit din fata si ca la un moment dat va incepe sa urce, ne-am inscris pe el vreme de vreo 5-10 minute, pana cand am observat ca el de fapt coboara si ca sigur nu era varianta cea buna! Ne-am oprit, am scos dosarul meu cu toata hartogaria (descrieri, harti, schite de drumuri) si am hotarat sa ne intoarcem la rascrucea de drumuri, deoarece acesta se pare ca era vechiul drum spre Hartagu! Inspectand putin zona din intersectie, aveam sa descoperim, timid, pe o piatra ascunsa de ierburile crescute de jur imprejur, marcajul nostru nou BR si ceva mai departe, pe un copac, urmatorul marcaj.


Se pare ca drumul nostru din acea raspantie se continua in fata, exact pe acea potecuta care in curand avea sa inceapa sa urce usor. Inca o data ni se confirma ca traseul, cel putin in prima lui parte, fusese marcat cam aiurea. Mi s-ar parea firesc ca intr-o intersectie sa existe o sageata macar desenata, asa cum am vazut ceva mai sus in traseu, la urmatorul podet, mai ales ca aici era un fel de pod si un burlan prin care se scurgea apa si ar fi avut unde sa o deseneze, in caz ca nu ar fi avut un stalp indicator de metal sau de lemn la dispozitie pe care sa il monteze. Sau sa fi pus bolovanul ceva mai in intersectie, nu in mijlocul cararii undeva mai sus, ascuns de ierburi.

Poteca noastra a continuat sa serpuiasca pe la baza dealului impadurit, lasand paraul undeva in stanga, a iesit intr-un luminis, a trecut peste paraul care cobora din dreapta, de data asta si care taia in diagonala drumul nostru. Dupa vreo alte 10 minute am ajuns la un podet de pe care sageata rosie ne indica sa continuam spre dreapta.




In afara de acele mici incurcaturi de la inceputul traseului, intreg drumul a continuat sa fie marcat excelent pana sus, in Poarta Vanturilor. Cu toata ceata si norii josi de care am avut parte pe urcus nu am intampinat nicio dificultate de orientare mai departe.

Stiam de prin jurnale ca trebuia sa ajungem dupa un urcus sustinut intr-o poienita cu un pandar de lemn. Abia aici am intrezarit un petec mic de cer senin care ne-a dat sperante pentru mai tarziu.




Drumul a parasit poiana cu pandar in dreapta, continuand sa urce usor pe partea stanga a paraului, ajungand intr-o zona mlastinoasa (o mustitura), dupa care a traversat paraiasul continuand sa urce din nou insa lejer.



In curand aveam sa parasim luminisurile si poienitele si sa patrundem, incet incet in inima padurii de fag, in care la un moment dat am avut efectiv sentimentul de a fi inghititi. Avea o frumusete sinistra cu toata acea ceata si umezeala care ne inconjura. Doar ciripitul pasarelelor, cu care ne mai luam noi la intrecere, cand si cand, ajutati de fluiere, mai inveseleau atmosfera.



La un moment dat, Florin mi-a atras atentia ca tocmai ce era sa calc pe coada unei salamandre. Norocul ei, saracuta! Era asa de bine camuflata de frunzele maronii de pe carare, iar eu eram asa de visatoare si cu capul in nori, ca era cat pe ce sa ii fac o bucurie!



Interesante padurile din Siriu! Atat de dese, de salbatice! Imi aminteau oarecum de salbaticia Ceahlaului. Un atu pentru acest traseu sunt paraiasele si izvoarele care efectiv il impanzesc. Noi oricum plecasem cu rezerve de apa minerala la noi (cate 2l jumatate fiecare), pentru orice eventualitate. Citisem ca mai sus aveam oricum sa dam peste cele 2 izvoare de la Lacul Sec si Lacul Vulturilor.


In sfarsit am ajuns si la acea zona plina de copaci cazuti sau scosi din radacini, o doboratura care avea un aer destul de creepy.



Cu toate ciudateniile si salbaticia pe care le descopeream pe masura ce inaintam, aveam sentimentul ca nimic rau nu avea sa se intample, ma simteam cumva in siguranta. De fapt, imi placea nespus tot ce vedeam si descopeream cu fiecare pas. Niciunul dintre noi nu a fost negativist pe tot parcursul traseului, chit ca nu il cunosteam decat din citite si cu toate ca sunt convinsa ca si unul si altul aveam ganduri negre care ne mai treceau cand si cand prin cap. Macar nu ne influentam unul pe celalalt. Eu una insa le alungam cu toata forta pentru ca stiam ca nu sunt reale, ci doar provocate de anumite temeri. Chiar citisem un articol pe outdoorfor.me legat de depasirea fricii in salbaticie, de cum trebuie sa faci diferenta intre anumite zgomote din padure, de cum sa tii animalele salbatice la distanta, facandu-ti simtita prezenta (insa intr-un mod cat mai putin agresiv cu putinta). Petrecand din ce in ce mai mult timp in natura, in salbaticie, ajungi sa ii cunosti semnalele si sa nu te mai temi la tot pasul, nejustificat.


Dupa zona de doboratura a urmat poienita cu fosta stana (o adunatura de lemne care nu ar mai putea fi folosita ca adapost, in caz de nevoie). Aici am facut un scurt popas sa ne hidratam. Incepea sa ni se faca foame, insa am preferat sa mai asteptam putin. Asta ca sa nu scoatem in mijlocul padurii sandvisurile delicios mirositoare si poate ademenitoare pentru vreo faptura aflata prin apropiere. Chiar ne gandeam la intoarcere, oare cate animale ne-or fi urmarit de prin desisurile padurii sau ne-or fi adulmecat de la distanta?! Doar ele stiu! Un lucru e sigur: au fost foarte discrete. Incep cu fiecare calatorie prin munti sa ma intreb unde esti mai in siguranta, in salbaticie sau in "civilizatie"? :)


Apoi a urmat o padurice tanara de fag care aducea a rainy forest - dupa cum bine zicea Florin.




Am ajuns si in zona denumita Dosul Muntelui, poteca noastra continuand pe la liziera padurii, avand in curand sa ne scoata "la suprafata" in padurea de conifere. Cat de rari mi se pareau brazii acum, fata de vecinii lor, fagii! Din pacate ceata persista si nu ne-a permis sa vedem nimic in departari (stiam ca din acest punct am fi putut avea o panorama cat de cat spre Vama Buzaului, daca nu ma insel). Fata de rainy forest, zona din Dosul Muntelui mi se parea mult mai ciudata asa cum era acum, invaluita in ceata!



Am continuat increzatori, totusi, printre brazi imensi, urmarind marcajul, mai dand cate un fluier, cate un yuhuu, aloha, tralalalaaaa.... si bucurandu-ne ca in curand aveam sa scapam de urcus, poteca continuand la orizontala si dand impresia ca te afli intr-un parc, nu in inima Siriului, departe de civilizatie. De data asta am facut un popas de urgenta, caci simteam ca ma ia cu ameteala de la oboseala, de la atata ceata si glicemie scazuta :D. Am share-uit cu Florinake o ciocolata amaruie, un pachetel de BelVita si 2-3 inghitituri de apa si, cu un cu totul alt avant, am purces mai departe.




Stiam ca trebuia sa ajungem cat de curand in Poarta Vanturilor (ce mult imi placea cum suna... ) si mai stiam ca trebuie sa fim atenti la cainii de la stana de acolo. Ce era bine, era faptul ca vantul batea in directia noastra si aveam astfel mai putine sanse sa fim simtiti de caini, in cazul in care stana ar fi fost prea aproape de traseu. Incepusera sa apara semnele trecerii oitelor pe acolo. Ba chiar simteam din cand in cand si cate un damf care venea dinspre stana.



La un moment dat, am iesit din padurea de brazi intr-o poiana larga si am auzit cativa caini latrand in departare. Dar din cauza cetii nu puteam aprecia prea bine distanta dintre noi si ei. Pentru siguranta am continuat in pas alert, neabatandu-ne de la traseu.



Drumul nostru a urcat usor pe o culme. In mod normal el ar fi continuat sa ocoleasca acea culme, pentru a iesi apoi inspre stanga, in drumeagul care se distingea deja vag, prin ceata. Nestiind cat de aproape de acea stana ne-ar fi scos drumul ocolitor, am preferat sa urcam de-a coasta prin stanga acelei culmi. Am ajuns astfel pe un mic platou inierbat care la intoarcere am observat ca se afla de fapt in dreapta Bocarnei.



Uitandu-ne de jur imprejur dupa un eventual marcaj, ceata s-a ridicat putin si am putut observa putin spre dreapta, crucea ridicata de jandarmeria montana din Buzau si troita cu indicatoarele catre diversele trasee, inclusiv al nostru, care de data aceasta se continua pe PR, spre Lacul Sec si, mai departe, spre Lacul Vulturilor, pe drumeagul vazut ceva mai devreme.



Mi-a placut mult acel drum, care am banuit eu ca ar veni dinspre Crasna. Citisem ca acesta ar fi cel mai accesibil traseu spre Lacul Vulturilor (pe TA). Pe el avea sa vad, ceva mai tarziu, chiar si niste jeep-uri urcand. La un moment dat ne-am oprit pentru ca Florin sa ia azimutul cu busola astfel incat, la intoarcere, in caz de ceata prea densa, sa nu ne ratacim. Nu stiam ca, de fapt, acela avea sa fie ultimul moment in care ceata sa ne impiedice sa ne bucuram de privelisti.

Am continuat pe drumul bine definit si pe marcaj PR inca vreo 10 minute, pana am ajuns la Lacul Sec.

Am identificat repede si cele 3 cruci metalice, in spatele carora aveam sa gasim izvorul de care citisem.
Drumul de jeep urca in fata, ocolind prin stanga Lacul Sec. Noi insa am intrat prin dreapta Lacului Sec, tinand marcajul PR. Ne-am oprit putin la Cruci pt a ne odihni si a ne bucura privirea de acea mare de vegetatie si de florile din jur, am baut apa rece de izvor, care imi parea mult mai gustoasa decat cea minerala, imbuteliata.




Dupa ce am ocolit Lacul Sec am ajuns undeva deasupra vaii cu Lacul Vulturilor si cabana din stanga lui, in curtea careia se distingeau vreo 3-4 corturi. In sfarsit, ajunsesem la Lacul Vulturilor, la care tot visam de un an de zile si pe care il vazusem frustrant doar in poze pe net!




Am avut noroc ca soarele sa tina cu noi asa cum il invocasem ceva mai devreme prin padurile intunecate, insa vantul se tinea tare pe pozitii, nelansandu-ne sa stam prea mult pe malul lacului. M-as cam fi balacit nitel daca era mai cald :D. Arata super apa aceea verzulie si foarte foarte clara. Am inteles ca ar fi populat cu pastravi, dar noi nu i-am vazut.
Am urcat panta din stanga lacului si ne-am adapostit undeva dupa ea pt a savura in tihna sandvisurile mult meritate si a admira privelistea.




Undeva deasupra lacului se ridica mandra Malaia. Ar fi fost frumos sa fi ajuns pe varf in aceasta tura, insa avand in vedere ca inca erau nori, nu prea isi avea rostul urcatul. Ideal e sa venim o data cand e vreme frumoasa, eventual sa stam cu cortul la lac si sa putem bantui peste tot prin zona. Sa putem ajunge si la Coltii Babei si pe Bocarnea (pe langa care trecusem mai devreme, pana sa ajungem la Lacul Sec). L-am recunoscut insa la plecare, cand ceata se ridicase si totul parea complet schimbat, chit ca traseul nostru avea sa fie acelasi!



Pe la ora 14, dupa vreo 10 minute de pauza, am plecat inapoi, pe acelasi drum pe care venisem, bucurosi ca vremea tinea pana la urma cu noi. Am vrut sa bag aparatul in rucsac cu gandul sa nu mai fac opriri si sa ma tin mai aproape de Florin, macar pana treceam de acea stana din Poarta Vanturilor. Dar nu am rezistat! Soarele ne dezvaluia mult prea multe si nu eram pregatita sa parasesc acele frumuseti fara sa fur putin din ele!

Nu am mai ocolit pe la cruce si troita, ci am taiat la un moment dat in dreapta, urcand direct in platoul inierbat din stanga Bocarnei. Am remarcat ca panta era plina de tufe de afin. Prin august ar fi bine de venit pe aici! Cel putin, in Ciucas, in tura de anul trecut, erau o puzderie!
Am ajuns si in poienita de dinaintea intrarii in padurea de conifere, de unde am putut observa, in sfarsit, si stana de unde se tot auzeau acei caini latrand, dar care din cauza vantului care batea spre noi, pareau muult mai aproape! Era undeva in stanga noastra, pe urmatoarea culme.



Ce frumusete de locuri, cat de diferit parea totul acum, dupa ce ceata se ridicase, parca era cu totul alt traseu! Superb! As mai fi stat vreo 2 zile pe acolo!


Nici macar padurea nu a mai parut asa de speriat. Totul parea mult mai primitor. Cat de mult poate sa schimbe soarele atmosfera!


Undeva, in Dosul Muntelui ne-am hotarat sa ne oprim si sa culegem cativa muguri de brad sa facem acasa niste ceai (care insa nu a iesit asa cum ne asteptam, cel putin cu reteta gasita pe net, dar o sa luam si acum din Ciucas cativa sa vedem, poate mugurii de acolo au alt gust :D).


La un moment dat ne-am intersectat cu primii turisti de pe traseul nostru, care urcau tot de la Cabana Valea Neagra, un profesor cu cativa elevi, cu care insa nu ne-am mai reintalnit apoi, jos. Ne-am amuzat ca una din fete a avut reactia pe care o avusesem si noi mai devreme, de altfel, cand a aflat ca se terminase cu urcusul si ca de acum drumul continua mai mult la orizontala.
Tot acolo, printre brusturisul din stanga drumului nostru, am observat de data aceasta ca exista si o fosta stana, pe care la dus nu o putusem distinge din cauza cetii.


Incet, incet am parasit zona cu conifere si am patruns din nou in padurea deasa de fag si pe ici pe colo si de mesteacan, topaind din cand in cand peste cate unul cazut. Am remarcat ca erau multi astfel de copacei doborati pe tot parcursul traseului - o alta caracteristica a acestei zone.



Pe un copac am zarit la un moment dat niste scrijelituri care nu pareau a fi facute de om. Oricum, depasisem teama de ursi. Soarele face minuni!


Ne mai opream din cand in cand, la cate un paraias, sa ne curatam bocancii plini de namol. Am uitat sa precizez ca din cauza ploii si a umezelii unele pante erau destul de inamolite, pe una din ele chiar alunecand la dus. Cararea plina de namol imi aducea aminte putin de drumul prin padure pe care coborasem in Baiului, de la Cumpatu.

Undeva dupa zona de doboratura am dat peste o soparlita verde atat de haioasa! Ii placea sa stea la pozat si in lumina blitzului mai-mai ca o vedeta! Cel mai bine a surprins-o Florin :) sau poate ii placea de el mai mult?


Dupa zona de mustitura am hotarat sa bag aparatul in rucsac si sa pun si husa pe rucsac pentru ca incepuse sa ploua. Geaca nu am mai luat-o, pentru ca oricum eram transpirata, iar ploaia era atat de calda si placuta. Ba chiar, cand treceam pe sub cate o creanga plina cu brobonele de apa le scuturam intentionat sa ma mai racoresc. Nu am mai simtit de mult o asa placere sa merg prin ploaie!


Dupa vreo 40 de minute am ajuns la cabana Valea Neagra, parasind poteca cu o usoara nostalgie si cu promisiunea ca ne vom mai intoarce candva, pe aici!


Dl Cabanier s-a bucurat sa ne revada si sa auda ca ajunsesem pana la urma la Lacul Vulturilor. Ne-a omenit cu tot ce avea mai bun, caci eram foarte infometati si obositi, dar atat de bucurosi ca ceata, necunoscutul sau alte motive nu ne-au stat in cale pentru a ajunge acolo sus.
La intoarcere am tinut sa trec per pedes pe podul suspendat. Vroiam sa fotografiez Buzaul mai indeaproape si evident pe mashi cocotata pe podul care se balanganea usooor.



Am uitat sa spun ca a fost prima oara dupa nu stiu cati ani cand am mancat fragi. Erau chiar in capatul drumului de tara care cobora la podul suspendat. Pe munte inca nu se copsesera, era mai racoare.


Ma uitam cu jind in urma la crestele acelea la care anul trecut doar visam, acum le putusem admira indeaproape.


Ca de obicei (imi place sa cred ca devine un obicei !), apusul ne-a prins la Barajul Siriu, unde ne-am oprit o ultima oara pentru a admira frumusetea acelor locuri.




La pensiune ne astepta un grup vesel. Nenea paznicul a fost de treaba (sau poate eu mai categorica) si i-a mai temperat nitel (ideea era sa ne simtim si noi bine asa cum se simteau si ei). Dar ce sa ii faci, fiecare cu distractia lui, cu gusturile lui muzicale...


A doua zi ar fi trebuit, conform planului de acasa, sa urcam in Penteleu. Dar n-a mai fost sa fie. Va fi pe viitor, sper, candva. Nu vroiam insa sa plec direct acasa, asa ca ne-am mai abatut nitel pe Valea Sibiciului, spre Muzeul de Chihlimbar (ca tot vroiam sa imi intregesc colectia cu o pereche de cercelusi) si mai sus putin, la chiliile sapate in stanca de la Alunis. Aici e de venit o data si de batut la picior toate cele 29 de chilii - cate am inteles ca ar fi de-a lungul satelor de mai sus, de la poalele Ivanetului.












In toata excursia noastra am fost cu ochii dupa flori de soc, cum Florin a fost cu ochii dupa coaja de mesteacan. El si-a cules, eu nu... era prea in drum si plina de toxine probabil. Desi, de pe Valea Doftanei, anul trecut, am cules o ditamai plasa si am facut suc cat pt toata familia! Anul asta am gasit doar la o femeie, in piata. Dar poate o sa gasesc in Ciucas acum? Ramane de vazut...daca nu, ma voi multumi si cu rododendron ... in poze :).

Albumul complet se afla aici.

4 comments:

  1. Hehe, plimbaretilor. Foarte frumoasa tura. Florin le are cu improvizatul gratarului in natura :)))

    ReplyDelete
  2. Daa... ii cam place sa se joace cu focul ! :)

    ReplyDelete
  3. Autorul hărții Masivului Siriu nu este Dănuț Călin, o hartă a acestuia fiind una dintre sursele ... bibliografice pentru realizarea hărții respective ! De altfel pe harta pe care ați preluat-o de pe site-ul romania-natura.ro (ar fi trebuit să precizați această proveniență) erau consemnate toate aceste informații (pe care nu era normal să le ștergeți) !

    ReplyDelete
    Replies
    1. Multumesc pentru mesaj! Am inserat hartile pentru a fi de ajutor celor care citesc jurnalul, fara sa doresc sa lezez orgoliul/munca cuiva. De altfel, apreciez foarte mult toate articolele si materialele gasite pe site-ul romania-natura.ro. Am dorit sa arat doar o imagine a traseelor din acesti munti dragi. Voi modifica acele poze cu harti si comentariul la ele. O zi frumoasa! Altfel, v-a placut jurnalul ? :)

      Delete