Wednesday, December 12, 2012

Inceput de iarna la poalele Pietrei Craiului


Fericirea sta in lucruri marunte. Si e atat de usor de obtinut daca te poti multumi cu simplitatea lor.

A fost o luna epuizanta, care a zburat prea repede luand cu ea weekendurile insorite in care mi-ar fi placut sa fiu sus pe munte, prin paduri, sa ma bucur inca o data macar de culorile toamnei si de blandetea ei. Eram putin trista ca se termina sezonul bogatiei. Dar asta pentru ca uitasem cat de mult iubesc si iarna cu nameti cat casa, cu gerul napraznic, prilej sa faci foc in soba si sa stai roata cu prietenii in jurul unei cani aburinde cu vin fiert. Ratasem cu brio Ciucasul, dar nu credeam ca voi reveni atat de curand prin Magurile Branului si satele atat de pitoresti de la poalele Pietrei Craiului.
Ideea Cristinei de a merge in satul Pestera la inceput de iarna a fost tare inspirata si plina de noroc, caci am avut parte de mult asteptata zapada, dar nu suficient de multa cum in adancul sufletului mi-as fi dorit eu incat sa fi ramas inzapeziti pe acolo J; asa cum visam si odinioara ca sa nu mai merg la scoala.
Cum se anuntau ninsori serioase duminica si cum exista o gramada de variante de transport intre Bucuresti si Bran/Zarnesti, via Brasov, am ales trenul. Mai ales ca aveam sa ne intalnim cu Dan pe care nu il mai vazusem din februarie, iar trenul imi aminteste de anii studentiei, dand un plus de romantism micii escapade.
Traseul de sambata a fost identic cu cel parcurs in tura lui Ioan, pana in satul Magura (BR, recent refacut peste TA), de unde am continuat peste dealuri si prin gradinile oamenilor, pana sus in satul Pestera, unde am ajuns in faptul serii, dupa vreo 6h. A doua zi trebuia sa urcam pe TG, pe Muntele Toanches si sa coboram in Prapastiile Zarnestilor dupa un ocol pe la cabana Curmatura, insa ninsoarea care a cuprins imprejurimile si noaptea “mafiota” ne-a facut sa schimbam traiectoria pe drumul de caruta, de altfel mult mai atragator pentru mine in acele momente, cand parca nu ma mai saturam de dealurile inzapezite cu garduri de lemn si casute presarate ici si colo. Un loc in care as putea imbatrani fericita.
Pana in satul Pestera, traseul BR e foarte bine marcat, urcand prin paduri de foioase sau pe la marginea lor. Padurea era parca desprinsa din basmele copilariei, de un alb ireal, impodobita pentru sarbatorile iernii. Singurele animale pe care le-am vazut au fost vreo doua caprioare care ne-au taiat calea in primul luminis. In afara catorva locuri, mi-am reamintit intreg traseul parcurs cu cateva saptamani in urma, cand totul era complet diferit. De data aceasta am facut cam 3h si un pic pana in apropierea Vf Magura Mare, in ciuda timpului trecut pe indicatorul de la intrarea in traseu, din poiana Inima Reginei (1h). Ori a fost calculat pe coborare, ori pentru vreo competitie de trail-running ori Vf Magura de pe indicator e altul decat cel pe care il stim noi si care e chiar inainte de coborarea abrupta spre satul Magura (putin in dreapta potecii marcate, imbracat in tufe mari de jnepeni). A propos de coborarea abrupta, care de data aceasta mi s-a parut si mai spectaculoasa, am ales sa o abordam prin dreapta stancilor pe care apare primul marcaj BR, dupa care panta devine ceva mai blanda.
De-a lungul traseului am putut admira o gramada de munti, Postavarul cu Piatra Mare, versantul vestic al Bucegilor, Leaota care acum era imbracata in albul iernii, inegalabila Piatra Craiului cu Piatra Mica sau Magura Codlei, dar si alte varfuri mai indepartate pe care nu le-am identificat. Vantul puternic care ne lua in primire ori de cate ori ieseam din padure nu ne-a lasat sa zabovim prea mult; noroc cu ceaiul fierbinte din termos care a fost la concurenta cu licoarea dulceaga si aromata a lui Bachus, de care ne-am bucurat in special cand am ajuns la pensiune, in timpul “investigatiilor” mafiote J.
Seara se apropia incetisor si odata cu ea ne apropiam si noi de gospodariile din Magura.
Am intrat mai intai in curtea cu multi catei care ne-au luat in primire si ne-au tinut alaiul pana am coborat in drumeagul ce serpuieste usor spre dreapta si duce la biserica si scoala din sat.
De acolo am inceput sa coboram de-a dreptul prin gradinile oamenilor, pe poteci mai mult sau mai putin batute, coborand si urcand vreo doua-trei dealuri pana sus in Pestera, unde am ajuns la lumina frontalei. Teoretic, ca practic nu am tinut-o prea mult aprinsa. Lumina albastra a inserarii, stralucirea zapezii si licaririle din ferestrele caselor erau mai mult decat suficiente. Iar mirosul de lemn ars in sobe imi dadeau un sentiment de siguranta, de “acasa”. A prins totusi bine si frontala caci, in incercarea de a descoperi pensiunea Garofita Pietrei Craiului, la care urma sa ne cazam, dna ne-a recunoscut si ne-a facut semn stingand si aprinzand luminile din casa. A fost un moment dragut sa comunici la distanta, altfel decat prin vorbe.
Nicio tura nu ar avea atata farmec daca la final nu te-ar astepta o casa primitoare, plina de caldura si bunataturi. O seara in care ne-am rasfatat si jucat ca niste copii si pe care am prelungit-o pana tarziu, in noapte. Mai ieseam cand si cand afara sa ma bucur de fulgii jucausi care incepusera sa umple atmosfera.  Am ramas in leaganul din curte ascultand vocea satului care abia de mai soptea. Un sentiment greu de transpus in cuvinte. Stiam doar ca nu as fi vrut sa se termine acea seara.
A doua zi dimineata Mugurel ne astepta cu cafeluta si dupa ce am mancat repede ceva si am umplut termosurile cu ceai fierbinte, ne-am luat ramas bun de la simpatica noastra gazda cu o ultima poza de grup, pornind prin nameti, spre casa. Oamenii care iesisera sa curete zapada de prin curti se uitau uimiti la noi si ne intrebau incotro am pornit pe o asemenea vreme. Pe alocuri, ninsoarea si viscolul de peste noapte troienisera ulitele facandu-ne sa ne afundam pana deasupra genunchilor, ba chiar pana la mijloc pentru unii dintre noi J.
Dupa ce am trecut de cabana Casa Folea si ne-am despartit de intersectia de trasee, de unde TG ar fi urcat peste Muntele Toanches, iar CR ar fi cotit spre stanga, noi am continuat pe drumul de caruta, inspre dreapta, bucurandu-te astfel pret de inca vreo 2 ore de peisajul idilic si de zapada pufoasa prin care imi tot venea sa ma afund.
La un moment dat am scurtat prin curtea unei femei, ajungand in mai putin de jumatate de ora in Prapastiile Zarnestilor unde peisajul s-a schimbat complet, caci dimineata plouase si temperatura era ceva mai ridicata, lasand un peisaj usor dezolant. Parca acolo sus, desupra copacilor era o alta lume. Acum ne apropiam de realitate, de oras. Si cum nu ne puteam desparti asa brusc, au urmat clasicele concluzii la unul din restaurantele cochete ale Zarnestiului, in apropierea garii de unde urma sa luam trenul spre Brasov si de acolo, mai departe, spre casa…
Sunt cateva ingrediente care fac din zilele de iarna unele de poveste, umplandu-mi sufletul de fericire.  Asa cum au fost aceste doua zile petrecute la poalele Pietrei Craiului, pe care sper sa o bat la picior la vara.
Albumul foto din aceasta tura se gaseste aici.


8 comments:

  1. Frumoasa zona. Ajung de revelion la Curmatura si vreau o zi sa o dedic cumva si partii cu Pestera, sigur e minunata si iarna.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Sarbatori Fericite si drumetii pe masura! M-am bucurat ca iarna asta a venit din prima cu zapada :D ! Sa o tina tot asa :)

      Delete
  2. E o zona superba indiferent de anotimp.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Da, si vreau sa revin cat de des voi putea :).

      Delete
  3. Replies
    1. Bucuroasa de vizita, Vali! :) Sa aveti Sarbatori Fericite si un Nou An plin de bucurii si impliniri!

      Delete
  4. Frumoasa drumetia si fotografiile. felicitari !!
    Am fost si eu de cateva ori in zona aceea .

    ReplyDelete
    Replies
    1. Multumesc frumos pentru aprecieri! :)

      Delete