Inceput de iarna la poalele Pietrei Craiului

Fericirea sta in lucruri marunte. Si e atat de usor de obtinut daca te poti multumi cu simplitatea lor.

A fost o luna epuizanta, care a zburat prea repede luand cu ea weekendurile insorite in care mi-ar fi placut sa fiu sus pe munte, prin paduri, sa ma bucur inca o data macar de culorile toamnei si de blandetea ei. Eram putin trista ca se termina sezonul bogatiei. Dar asta pentru ca uitasem cat de mult iubesc si iarna cu nameti cat casa, cu gerul napraznic, prilej sa faci foc in soba si sa stai roata cu prietenii in jurul unei cani aburinde cu vin fiert. Ratasem cu brio Ciucasul, dar nu credeam ca voi reveni atat de curand prin Magurile Branului si satele atat de pitoresti de la poalele Pietrei Craiului.

Ideea Cristinei de a merge in satul Pestera la inceput de iarna a fost tare inspirata si plina de noroc, caci am avut parte de mult asteptata zapada, dar nu suficient de multa cum in adancul sufletului mi-as fi dorit eu incat sa fi ramas inzapeziti pe acolo J; asa cum visam si odinioara ca sa nu mai merg la scoala.

Cum se anuntau ninsori serioase duminica si cum exista o gramada de variante de transport intre Bucuresti si Bran/Zarnesti, via Brasov, am ales trenul. Mai ales ca aveam sa ne intalnim cu Dan pe care nu il mai vazusem din februarie, iar trenul imi aminteste de anii studentiei, dand un plus de romantism micii escapade.

Traseul de sambata a fost identic cu cel parcurs in tura lui Ioan, pana in satul Magura (BR, recent refacut peste TA), de unde am continuat peste dealuri si prin gradinile oamenilor, pana sus in satul Pestera, unde am ajuns in faptul serii, dupa vreo 6h. A doua zi trebuia sa urcam pe TG, pe Muntele Toanches si sa coboram in Prapastiile Zarnestilor dupa un ocol pe la cabana Curmatura, insa ninsoarea care a cuprins imprejurimile si noaptea “mafiota” ne-a facut sa schimbam traiectoria pe drumul de caruta, de altfel mult mai atragator pentru mine in acele momente, cand parca nu ma mai saturam de dealurile inzapezite cu garduri de lemn si casute presarate ici si colo. Un loc in care as putea imbatrani fericita.

Pana in satul Pestera, traseul BR e foarte bine marcat, urcand prin paduri de foioase sau pe la marginea lor. Padurea era parca desprinsa din basmele copilariei, de un alb ireal, impodobita pentru sarbatorile iernii. Singurele animale pe care le-am vazut au fost vreo doua caprioare care ne-au taiat calea in primul luminis. In afara catorva locuri, mi-am reamintit intreg traseul parcurs cu cateva saptamani in urma, cand totul era complet diferit. De data aceasta am facut cam 3h si un pic pana in apropierea Vf Magura Mare, in ciuda timpului trecut pe indicatorul de la intrarea in traseu, din poiana Inima Reginei (1h). Ori a fost calculat pe coborare, ori pentru vreo competitie de trail-running ori Vf Magura de pe indicator e altul decat cel pe care il stim noi si care e chiar inainte de coborarea abrupta spre satul Magura (putin in dreapta potecii marcate, imbracat in tufe mari de jnepeni). A propos de coborarea abrupta, care de data aceasta mi s-a parut si mai spectaculoasa, am ales sa o abordam prin dreapta stancilor pe care apare primul marcaj BR, dupa care panta devine ceva mai blanda.

De-a lungul traseului am putut admira o gramada de munti, Postavarul cu Piatra Mare, versantul vestic al Bucegilor, Leaota care acum era imbracata in albul iernii, inegalabila Piatra Craiului cu Piatra Mica sau Magura Codlei, dar si alte varfuri mai indepartate pe care nu le-am identificat. Vantul puternic care ne lua in primire ori de cate ori ieseam din padure nu ne-a lasat sa zabovim prea mult; noroc cu ceaiul fierbinte din termos care a fost la concurenta cu licoarea dulceaga si aromata a lui Bachus, de care ne-am bucurat in special cand am ajuns la pensiune, in timpul “investigatiilor” mafiote J.

Seara se apropia incetisor si odata cu ea ne apropiam si noi de gospodariile din Magura.

Am intrat mai intai in curtea cu multi catei care ne-au luat in primire si ne-au tinut alaiul pana am coborat in drumeagul ce serpuieste usor spre dreapta si duce la biserica si scoala din sat.

De acolo am inceput sa coboram de-a dreptul prin gradinile oamenilor, pe poteci mai mult sau mai putin batute, coborand si urcand vreo doua-trei dealuri pana sus in Pestera, unde am ajuns la lumina frontalei. Teoretic, ca practic nu am tinut-o prea mult aprinsa. Lumina albastra a inserarii, stralucirea zapezii si licaririle din ferestrele caselor erau mai mult decat suficiente. Iar mirosul de lemn ars in sobe imi dadeau un sentiment de siguranta, de “acasa”. A prins totusi bine si frontala caci, in incercarea de a descoperi pensiunea Garofita Pietrei Craiului, la care urma sa ne cazam, dna ne-a recunoscut si ne-a facut semn stingand si aprinzand luminile din casa. A fost un moment dragut sa comunici la distanta, altfel decat prin vorbe.

Nicio tura nu ar avea atata farmec daca la final nu te-ar astepta o casa primitoare, plina de caldura si bunataturi. O seara in care ne-am rasfatat si jucat ca niste copii si pe care am prelungit-o pana tarziu, in noapte. Mai ieseam cand si cand afara sa ma bucur de fulgii jucausi care incepusera sa umple atmosfera.  Am ramas in leaganul din curte ascultand vocea satului care abia de mai soptea. Un sentiment greu de transpus in cuvinte. Stiam doar ca nu as fi vrut sa se termine acea seara.

A doua zi dimineata Mugurel ne astepta cu cafeluta si dupa ce am mancat repede ceva si am umplut termosurile cu ceai fierbinte, ne-am luat ramas bun de la simpatica noastra gazda cu o ultima poza de grup, pornind prin nameti, spre casa. Oamenii care iesisera sa curete zapada de prin curti se uitau uimiti la noi si ne intrebau incotro am pornit pe o asemenea vreme. Pe alocuri, ninsoarea si viscolul de peste noapte troienisera ulitele facandu-ne sa ne afundam pana deasupra genunchilor, ba chiar pana la mijloc pentru unii dintre noi J.

Dupa ce am trecut de cabana Casa Folea si ne-am despartit de intersectia de trasee, de unde TG ar fi urcat peste Muntele Toanches, iar CR ar fi cotit spre stanga, noi am continuat pe drumul de caruta, inspre dreapta, bucurandu-te astfel pret de inca vreo 2 ore de peisajul idilic si de zapada pufoasa prin care imi tot venea sa ma afund.

La un moment dat am scurtat prin curtea unei femei, ajungand in mai putin de jumatate de ora in Prapastiile Zarnestilor unde peisajul s-a schimbat complet, caci dimineata plouase si temperatura era ceva mai ridicata, lasand un peisaj usor dezolant. Parca acolo sus, desupra copacilor era o alta lume. Acum ne apropiam de realitate, de oras. Si cum nu ne puteam desparti asa brusc, au urmat clasicele concluzii la unul din restaurantele cochete ale Zarnestiului, in apropierea garii de unde urma sa luam trenul spre Brasov si de acolo, mai departe, spre casa…

Sunt cateva ingrediente care fac din zilele de iarna unele de poveste, umplandu-mi sufletul de fericire.  Asa cum au fost aceste doua zile petrecute la poalele Pietrei Craiului, pe care sper sa o bat la picior la vara.

Albumul foto din aceasta tura se gaseste aici.

De ce n-as lasa Toamna sa plece

Uneori imaginile fac cat o mie de cuvinte. Pentru ca ele au limbajul lor inteles de sufletul si ochiul oricarui privitor. Va las in compania Toamnei pe care am reintalnit-o pe dealurile de la poalele Pietrei Craiului si pe care parca n-as mai lasa-o sa plece, caci inca nu m-am saturat de ea si de simfonia ei de culori, de Apusurile inflacarate, dar atat de blande...

Detalii tehnice: Tura propusa de Ioan a tinut vreo 8.5 ore, pe un traseu partial marcat cu BR, care a pornit din Bran, urcand la inceput sustinut prin paduri, cu multe luminisuri, poieni si puncte de belvedere spre satele de la poalele Bucegilor sau Pietrei Craiului, punctul cel mai inalt fiind Varful Magura Branului (Mare) de aprox 1375 m. De acolo am coborat spre satul Magura pe care l-am strabatut pentru a ajunge chiar inainte de apusul soarelui pe un varf de deal cu privelisti nemaipomenite spre Bucegi si Piatra Craiului, Vf Magurita. Dupa vreo ora de lenevit, pozat, stat pe ganduri sau socializat, am coborat cu ultimele raze de soare in Moeciu de Jos (cca 30') si apoi inca o jumatate de ora pana in Bran, in luminile frontalelor si claxoanele masinilor probabil neobisnuite cu un grup asa mare de drumeti :).



Ploaie de toamna

Poate pentru ca sunt nascuta in mijlocul verii, soarele are un efect miraculos asupra mea. Asa ca prezenta lui in orice anotimp imi aduce caldura in suflet, imi da energie si entuziasm. Cu toate acestea, unele ploi au si ele farmecul lor; iar cand dorul de munte e mai puternic decat confortul dat de caldura sobei si de dulceata somnului de dimineata, cand bagajul si bocancii te asteapta cuminti de cu seara, pe cand stelele inca licareau vesele pe cerul de abanos, iti zici - ce ai de pierdut daca incerci? Macar te alegi cu o plimbarica in ploaie si Il vezi de aproape, iei micul dejun la poalele lui... si poate in vreo zi cu mult soare si culori pastelate vei reveni pe crestele sale...

Ploua mocaneste, insa ploaia aceasta nu avea nimic trist.



Pret de o ora am colindat poienitele de sub Varful lui Stan. Era duminica, era sarbatoare mare si abia se crapase de ziua cand am ajuns. Satele prin care trecusem erau inca amortite. Doar cateva salamandre s-au gandit sa ne iasa in cale si sa se joace de-a v-ati ascunselea cu noi....

Ne-am multumit cu putinul oferit. Anul acesta tot avusesem noroc de vreme buna. Chiar daca planul din Mai nu s-a potrivit cu ploile de Sf Parascheva, ne-am impacat cu ideea ca zilele nu intrasera inca in sac si ca muntele nu pleaca nicaieri si ca ne va astepta si alta data...



Ploaua infernal, iar noi ne plimbam mana-n mana pe poteci...

Traditionala excursie pe Vf Plesa

“Exista momente cand timpul se opreste in loc” (Simone de Beauvoir)

Cand eram mica abia asteptam sa ma fac mare si sa fiu independenta, “pe picioarele mele”, sa nu mai depind de ai mei. Acum, ca inevitabilul s-a produs si am crescut, duc dorul zilelor de odinioara cand aveam o altfel de libertate si mult mai mult timp la dispozitie. Acum, abia, pretuiesc timpul liber care uneori nu are valoare. Uneori mi-ar placea sa fac timpul sa stea in loc. Sa fac acele momente unice sa nu se piarda prea curand. Si cateodata-mi reuseste. Caci timpul e ceva relativ. Depinde cum privesti lucrurile. Poti face clipe trecatoare sa dainuie in sufletul tau si cu ajutorul amintirilor sa le retraiesti oridecateori iti este dor de ele.

Mai aveam cateva zile din concediul de anul trecut si ne-am gandit sa le luam esalonat, sa le legam de cate un weekend si sa incropim din cand in cand cate o mini-vacanta. Pana la urma, tot raul spre bine, cum s-ar spune. Cum prognozele pentru zilele de Paste nu aratau prea grozav, ne-am gandit sa ne luam ziua de vineri liber si sa urcam pe Plesa. Urcatul pe munte in preajma Pastelui incepe sa sune a traditie, ceea ce imi place mult de tot.

Era deja joi si abia asteptam sa vina ora 15, sa o zbughim de la birou. Ma trezisem cu noaptea in cap nerabdatoare sa treaca cat mai repede orele si sa luam drumul Gorjului. Odata va trebui sa plec dis de dimineata si sa colind toate manastirile si obiectivele turistice din drumul spre satul bunicilor. Fiecare calatorie e speciala in felul sau. Important e sa stii alaturi de cine e mai potrivit sa pornesti pentru a simti cu adevarat fiecare clipa a ei.

Ziua se mai marise, insa vineri seara vroiam sa ajungem sa schimbam rotile la masina asa ca am pornit spre munte pe la 9 si ceva, stiind ca mica noastra drumetie ne va lua vreo 7-8 ore dus-intors, cu popasuri cu tot. Se anunta o vreme insorita, cu temperaturi spre 20 de grade asa ca nu ne-am incarcat rucsacii de tura cu lucruri inutile, lasand loc pentru apa (neavand deloc pe traseu) si dulciurile energizante si bineinteles, nelipsitul aparat foto.

De data aceasta ne gandisem sa urcam pe piciorul din dreapta al versantului sudic, fiind o idee mai abrupt decat cel pe care urcasem anul trecut, insa mult mai direct, si sa ne intoarcem pe cel din stanga, ambele fiind trasee nemarcate. Nu este un munte popular, fiind cunoscut mai mult de gorjeni. Pentru mine insa e vedeta locurilor natale, e varful care mi-a bantuit visele si dorul de duca in copilarie si adolescenta.

Plesa e un munte abordabil si adorabil, putand oferi satisfactie oricarui iubitor de natura: urcus sustinut, paduri de fag care primavara capata un verde electrizant, lapiezuri si stanci pe care le poti escalada usor, o gramada de flori de primavara, printre care Crucea Voinicului, Ciubotica Cucului, branduse, ghiocei, viorele, Floarea Pastelui, chiar si liliac salbatic pitic, vazut anul acesta pentru prima oara in aceasta zona si nu in ultimul rand panorama cu Retezatul inzapezit de sus, de pe varf.

Traseul nostru porneste de pe Valea Lacurilor din capatul satului Balta (ulita din stanga complexului din centrul satului) si debuteaza cu urcusul unei culmi pline cu lapiezuri care seamana cu un Cornet (culmea care desparte satul Baltisoara de Cheile Sohodolului) in miniatura. Drumul de tara care ocoleste in stanga aceasta culme ar duce spre o fosta unitate militara, drum pe care il poti parcurge doar cu o masina de teren (avand peste 20 km) si pe care, de asemenea, poti ajunge pe varf. O alta varianta ar fi traseul partial marcat cu BA, care porneste de pe plaiurile din Valea Tanara, pe drumul care trece pe la stana la care se serba, cand eram eu mica, Masuratul Oilor la 1 mai, si care in final ajunge pe versantul estic al Plesei.

Timp de vreo 30-40 minute urci printre arbusti pitici, bucurandu-te de orizonturile care se deschid de jur imprejur (in dreapta si in stanga - dealuri domoale, in spate- satele de la poalele Plesei, Valea Mare, Balta si Baltisoara, iar in fata – varful cel plesuv, tinta excursiei noastre). E un munte impadurit, doar ultimii 200 m fiind golasi, stanca de calcar nelipsind insa nici macar din padurile de la baza lui.

Dupa vreo 40 minute de la plecare ajungem in zona La Lacuri, unde se gaseste, din cate am inteles, singurul lac natural din Muntii Valcan si o poienita cu o stana dezafectata. Locul are o frumusete aparte: cu toate ca esti atat de aproape de sat, totul este salbatic, linistit si curat.

O poteca bine conturata continua prin spatele stanei, urcand lin prin padurea de fag. O urmam si noi si la un moment dat coboram in valea din dreapta (pe care mai mult ca sigur am fi putut-o urma inca de la capatul satului, fiind valea care ocoleste prin dreapta culmea plina cu lapiezuri, pe care o urcasem noi la inceputul traseului).

In afara de cativa cai si cateva vaci lasate slobode pe poienile de sub Plesa, de pasarelele vesele de prin copaci si de soparlitele care pareau omniprezente taindu-ti mereu calea, nimic nu parea sa tulbure linistea naturii. Era doar Vinerea Mare, ziua in care oamenii din sat se pregatesc de sarbatoarea Pastelui, robotind prin gospodarii. Simteam ca toata natura, tot muntele e doar al nostru. Nu imi mai era teama de animale salbatice. Mai fluieram din cand in cand, vorbeam intre noi, insa nu faceam exces, pastrandu-ne energia pentru urcus. Singura emotie o aveam pentru urcusul final, pe partea plesuva, care, din departare, parea mult mai abrupta decat era in realitate.

Imi place cand mergem in 2, in ritmul nostru, fara sa alergam si fara sa facem popasuri lungi, de cel mult 2-3 minute, cat sa iti reglezi respiratia si sa iti relaxezi putin picioarele. E normal ca in prima ora de urcus sa iti cauti ritmul si sa obosesti mai des. Ma refer la cineva care nu face miscare zilnic, dar care are o conditie acceptabila. In ultima excursie din Mtii Cernei si Mehedinti l-am intrebat pe Radoo care e secretul celor care pot alerga km in sir fara sa isi dea sufletul. Raspunsul a fost ca in primul rand trebuie sa reusesti sa iti educi respiratia, sa inspiri profund, pe nas si sa expiri la intervale egale, nu in reprize scurte si rapide, cum ai avea de fapt tendinta sa faci. Si, bineinteles, exercitiul pentru musculatura picioarelor. E bine cand ajungi sa iti cunosti organismul si sa ii intelegi semnalele si, pe cat posibil, sa ii vii in ajutor. Noi am descoperit Isostarul si glucoza care sunt de nepretuit. Se stie ca atunci cand transpiri elimini minerale si pentru o rehidratare cat mai eficienta, mai ales atunci cand faci efort, e bine sa compensezi mineralele pierdute. Cat despre glucoza, ea e mult mai rapid asimilata de organism decat ciocolata (initial nu imi placea, insa am inceput sa o pretuiesc dupa ce m-am convins de efecte).

Dupa inca vreo 2 h de urcus sustinut am ajuns in zona abrupturilor Plesei, unde se termina si padurea de pe acest picior al muntelui.

Se zice ca lapiezurile de aici ar fi si ele populate de vipere, mai ales ca acesta e versantul sudic al Plesei, insa nici de data aceasta nu si-au facut simtita prezenta. Noi insa, da.

Inca 20 minute de urcus pieptis si iata-ne pe varful mult dorit.

Anul trecut ajunsesem spre sfarsitul lunii aprilie si florile de primavara erau mult mai trecute. Acum am gasit puzderie de ele! Poiana era plina de branduse delicate. Era superb, iti venea sa te intinzi pe jos si sa le imbratisezi, sa saruti pamantul atat de drag. De-as putea, nu as mai pleca de aici! Doar ca viata nu e mereu asa cum ai vrea tu sa fie. Poate tocmai pentru a putea aprecia mai mult momentele deosebite cu care nu te vei intalni prea curand.

Trebuia sa plecam, sa ajungem pana in Tg-Jiu, asa ca dupa vreo 1h ne-am desprins cu greu de acele locuri si am inceput sa coboram pe culmea vestica, pe drumul pe care urcasem anul trecut. Pe partea aceasta muntele este mult mai impadurit, iar zona cu lapiezuri mult mai mare. Trebuie sa fii atent pe unde pui piciorul sa nu iti alunece prin gaurile acoperite cu crengi si frunze, asa cum era sa fac eu la un moment dat. La coborare esti mult mai relaxat si tinzi sa lasi garda jos, astfel ca greselile din neatentie sunt mult mai dese decat pe urcus.

Dupa vreo 1 h am ajuns intr-un luminis, caruia i-am gasit si un nume: Poiana cu Aglice (Ciubotica Cucului) si dupa inca vreo 40 minute am ajuns la stana din zona La Lacuri.

Inca o jumatate de ora si iata-ne la masina pe care o lasasem langa ultima casa din sat. In final facusem 7 ore, traseul ales pentru urcus dovedindu-se mult mai scurt decat cel pe care urcasem anul trecut. Data viitoare trebuie sa incercam o alta varianta, eventual sa gasim o masina / tractor care sa ne duca pana dincolo de fosta unitate militara si apoi sa coboram pe BA, spre Plaiurile Plesei si Valea Tanara.

P.S. Albumul foto complet se afla aici, iar cel de anul trecut, aici.

Redescoperind frumusetea Pietrei Mari, iarna - jurnalul

Se zice ca daca de Boboteaza nu e ger (a plouat), va fi o iarna grea. Ninsorile care au cazut in ultima saptamana mi-au intarit convingerea ca exista o farama de adevar in vorbele batranilor.

Ianuarie a venit cu acele zapezi mult asteptate, care dau peisajului un farmec incredibil, de basm, dar care pot fi fatale. De aceea, cand pregatesti o iesire pe munte in conditii de iarna trebuie sa te informezi cat mai bine asupra traseului (starea zapezii, in special), a locului in care urmeaza sa innoptezi, asupra trenurilor sau a altor mijloace de transport, sa iti verifici echipamentul si sa iti pui in bagaj acele maruntisuri care uneori par inutile insa pot deveni indispensabile in anumite situatii (trusa medicala, folie de supravietuire, haine de schimb, bricegut, chibrituri/bricheta, cateva dulciuri pe post de energizante – glucoza e foarte eficienta, apa suficienta sau un primus pentru topit zapada, harta zonei chiar daca stii traseele pe care vei merge). E bine sa te cunosti, sa iti asculti instinctele si ceea ce incearca organismul sa iti comunice in conditii de epuizare si, de asemenea, sa iti cunosti partenerii de drum. Sunt lucruri care la inceput par obositoare, insa treptat iti intra in reflex. De exemplu, la inceputuri, ne lua o gramada pana sa ne decidem ce sa punem in bagaj. Incet, incet am reusit sa cam stim ce ne trebuie si ce e complet inutil. Dar inca mai invatam...

Pentru weekendul 28-29 ianuarie se anunta o vreme frumoasa in Piatra Mare. Mai demult, Cosmin propusese o tura cu urcat din Dambu Morii, dormit la cabana Piatra Mare si coborat in Predeal. Acum vreo luna, cand am decis sa incercam acest traseu, lucrurile stateau complet diferit. Era zapada, insa nimic de speriat. Asa ca am si rezervat locuri la cabana (se stie ca la Piatra Mare e destul de aglomerat si trebuie sa rezervi din timp). S-a mai propus o varianta pentru coborare, si anume pe la Cascada Tamina (eu tineam mortis cu coboratul prin Predeal, imi placea ideea sa coboram in alta parte a masivului si in plus in Predeal aveam mult mai multe trenuri de intoarcere). Insa in weekendul de dinaintea celui in care aveam sa plecam, am inceput sa ne punem semne de intrebare daca nu ar fi cazul sa ne reorientam asupra traseului de intoarcere, intrucat riscul de avalansa se apropia de nivelul maxim, la peste 1800 m alt. Treptat, cand am intrat in codul portocaliu si cabanierul ne-a comunicat ca singurele trasee deschise sunt cele care pornesc din Dambu Morii, adica BG (prin Canionul 7 Scari) si BR (Drumul Familial) si ca de la cabana pana pe varf si probabil si dincolo de el, zapada atingea si 4 m si inca nu se incumetase nimeni sa faca urme, am mai taiat o varianta de pe lista. Astfel ca am decis sa urcam pe BG prin Canion (cu posibilitatea de a-l ocoli pe PR, in caz ca nu ar fi fost practicabil) si sa ne intoarcem pe BR. Mai exista chiar si un traseu de legatura intre cele doua, TA, prin Prapastia Ursilor, iar intrarea dinspre traseul BG este atat de sub Canion, cat si de deasupra lui. Mai mult nu aveam cum sa stim decat la fata locului. Aveam ceva emotii dar nu incat sa dau inapoi. Sunt sanatoase si emotiile, te pun in garda.



Am pornit la drum cu speranta ca varianta 3 va fi cu noroc, ca vom avea totusi ceva urme prin zapada, chit ca fusesera 2 zile de ninsoare abundenta si de viscol puternic, si ca nu vom fi nevoiti sa inotam efectiv prin zapada, pana sus la cabana. Vazusem si albumul lui Ioan care fusese cu o saptamana in urma. Se pare ca intr-adevar, aveam sa regasesc zapezile de alta data, in Piatra Mare.

Am avut un noroc imens: nu doar urme pe ambele trasee, dar si un soare care ne-a incalzit si la propriu si la figurat, facand temperaturile sa urce spre 0 grade in timpul zilei si sa ne sustina moralul, si aproape nici pic de vant. Cu tot cu urme, tot ne mai afundam in zapada, caci pe alocuri cararea era acoperita de zapada din cauza “avalanselor” cazute din copaci. Era de-a dreptul feerica pulberea aceea fina care sclipea in milioane de diamante in razele soarelui. Era “amuzant” cand te prindea sub...

Si de data aceasta am preferat trenul, masinii. Am luat Reggio de 06:27, care a ajuns in Timisu de Jos la ora 10:30, avand doar vreo 20’ intarziere. Din halta Timisu de Jos mai ai de mers, in directia Brasov, pe sosea, inca vreo 1,5 km (cam 20-25 min) pana in Dambu Morii.

Satele acoperite de omat au un farmec aparte. Mai ales dimineata si seara. Peisajul care ni se dezvaluia cu fiecare pas ne inunda sufletele cu bucurie. Inca nu ne gandeam la ce va fi mai sus. Deja intrasem in joc. Aveam suficiente variante de ocolire si ne gandeam ca daca, prin absurd, nu se poate si nu se poate, asta este, ne intoarcem. Trebuia sa fim pregatiti pentru mai multe situatii. Stiam ca nu va fi usor, dar refuzam totusi ideea de abandon.

Dar gata cu atatea griji! Ce-o fi, o fi! Sa ne bucuram de ce ne ofera natura!

Cata zapada, pe poteci, pe langa ele, prin copaci, la noi in cap! Avalansaaaa... mai strigam din cand in cand. Soarele incalzea zapada de pe crengile brazilor si provoca mici avalanse. Particulele de gheata capatau o stralucire indredibila in razele buclucase ale soarelui. De vis!

Pana la Canion am facut cam 1h. Aici am facut un popas de vreo 10’ sa ne echipam cu manusi de fas si geci si sa ne energizam putin. Am pornit in sir indian: baiat, fata, fata, baiat. Adica Florinake, eu, Luana si Cosmin. Trebuia sa fim atenti la turturi si la avalansele care se mai pravaleau cand si cand de pe peretii stancosi si cel mai important, la treptele lipsa din podetele de legatura de pe tot traseul Canionului. Pe scara cea mare (a treia – sunt vreo 11 in total) ca si pe celelalte, de altfel, e de preferat sa urci tinandu-te cu mainile de trepte (care se mai rotesc uneori, dar sunt prinse bine), nu de balustrada, ca sa nu aluneci, iar talpa bocancului e bine sa o pozitionezi cu scobitura pe treapta, din aceleasi motive.

Cu emotiile pozitive si negative de rigoare am parcurs Canionul in cam jumatate de ora. Nici portiunea cu balustrada si sufe de la final nu ne-a pus probleme. Aluneca partial stanca acolo unde nu era acoperita cu zapada, dar cu atentie nu avea ce sa se intample.

Ne-am dezechipat de geci si manusile de fas, am pus rozetele pe betele de trekking si am purces in sus, prin padurea fara sfarsit, care in mod normal ar fi trebuit parcursa in cam 2h, asa cum s-a intamplat si de Rusalii acum 2 ani si in ianuarie anul trecut, cand insa zapada era foarte mica.

Am facut 4h, incercand sa mergem cat mai intins, fara popasuri mari, decat atunci cand chiar erau necesare. La inceput emotiile din Canion m-au cam epuizat si nu puteam sa fac prea multi pasi fara sa ma opresc des. Mi-am dat seama ca e ceva in neregula si m-am oprit, am mancat ceva glucoza si am baut apa. In scurt timp am simtit cum imi revin. Se pare ca trecusem printr-un moment de epuizare, acel prag peste care trec la inceput de traseu, uneori.

Cu cat ne apropiam de seara si de platou se simtea frigul taios. Am pus si supramanusile si am baut niste ceai care din pacate se cam racise, dar era mult mai acceptabil decat apa care era la limita de inghet. Pusesem sticlele de apa in sosete de lana ca sa le protejeze cat mai bine si efectul s-a resimtit.

Ne mai opream cand si cand sa ne tragem sufletul si sa admiram imensitatea alba. La un moment dat am zarit printre crengi, undeva in urma, Brasovul.

Zapada lua tot felul de forme. Cu putina imaginatie te aflai cand printre ingerasi, cand printre castele inghetate cu balcoane romantice, cand printre mici monstruleti. Padurea iti trezeste tot felul de temeri si de bucurii. Dar cand esti alaturi de persoane dragi, temerile sunt spulberate, iar bucuriile sunt intensificate.

Spre finalul traseului ne-am intalnit cu cateva grupulete care coborau. In fata noastra se aflau si cativa tipi cu schiuri de tura. Cred ca e interesant dar destul de greu sa urci pe schiuri de tura. Poate candva, pe viitor, vom incerca si noi.

Luna incepuse sa straluceasca rece si distanta, anuntand lasarea serii. Cum am iesit in platou frigul si-a spus cuvantul. Daca pana atunci urcasem in bluza de corp, acum a trebuit sa scot geaca din rucsac. Era si oboseala care accentua starea de frig.

La 17:16 eram cu totii in fata cabanei. 7h de la gara, aproximativ!

Dupa ce ne-am scuturat de zapada am intrat la caldurica in cabana. Mie tot frig mi se parea. Soba era rece si ma gandeam cu putin teama ca va ramane in continuare asa...pana dimineata. Dar la cateva minute a aparut cabanierul cu un cos pliiin cu lemne si a facut focul. L-am intrebat daca va fi ok peste noapte si a zis ca va fi foarte cald - soba e mare, din teracota si odata ce se incinge emana caldura mult timp. Paturile noastre au fost chiar deasupra sobei. Confortabile. Exista cate 2 paturi dintr-un fel de lana pentru fiecare pat, nu sunt perne, insa eu am folosit vesta si polarul pe post de perna (oricum prefer fara). Singurul inconvenient este faptul ca dormitorul comunica cu sala de mese si cand unii vor sa doarma altii petrec. Dar sa trecem peste...

M-am trezit de cateva ori si iesind afara sa mai iau cate o gura de aer (mi se parea incredibil de inchis aerul – daca era dupa mine deschideam geamul dar mi-era ca imi luam vreo doua vorbe de “dulce” – pe care le auzisem si seara, spuse asa, la modul general, nu pentru cineva anume) m-am mirat sa constat ca nu era frig pe cat m-as fi asteptat. Nu cred sa fi fost mai putin de –13 grade. Brasovul se vedea superb luminat. La fel si cerul puzdit de stele. Ah, trebuie sa ajung la Observator, ca de cand ma tot laud! Ma uitam dupa Casiopeea dar am inghetat pana la urma si am intrat la loc in cabana. Abia asteptam sa se faca lumina sa o luam iar din loc.

Am reusit sa mai dorm putin spre dimineata. M-am trezit pe la 7. Desi era caldurica sub paturi m-am mobilizat si am iesit afara sa prind un pic din rasarit.

Le-am spus pe rand, “Buna dimineata”, Ciucasului si Penteleului, Brasovului care acum parea ca doarme, toate luminile fiind stinse si celor 2 dulai deghizati in oite. Era o atmosfera inghetata, dar minunata. Frigul si vanticelul care abia adia erau pe post de dus. Te trezeau instantaneu. Dar o cafeluta si un ceai tot erau binevenite. Asa ca am intrat si am comandat pentru toti 4 cate o cana fierbinte.

Mi-a placut mult cabanuta. E micuta si intima. Doar ca e riscant sa nimeresti cu pesoane cu care nu esti pe aceeasi lungime de unda sau care mai uita de unele bune maniere. Eram atat de ofticata ca imi faceam scenarii ce voi scrie pe carpati. Dar m-am calmat intre timp si mi-am dat seama ca nu ajuta la nimic sa fac scandal. Nu ar schimba cu nimic ceea ce acei 7 ani nu au reusit sa slefuiasca. Si daca unii care au mai mult de 30 de ani nu realizeaza ca totul are niste limite, apoi sa fie sanatosi! Dar sa pleci cu bere pe traseu, sa te trezesti cu bere si apoi sa continui in acelasi ritm si la intoarcere mi se pare total deplasat. Pacat ca pareau ca pot mai mult decat pareau la prima impresie – ca oameni, zic. Whatever!

Trenul de intoarcere era la ora 16:45. Asa ca nu ne-am grabit. Chiar daca plecam la ora 11 era timp suficient, chiar si pentru un mic rasfat culinar la Hanul Dambu Morii.

Pe prima portiune de traseu am inaintat mai greu, zapada fiind mare chiar si pe asa-zisa poteca. Chit ca la un moment dat o parte din urme se lasau undeva in stanga, prin padure, putand fi o scurtatura sau putand fi o varianta “neoficiala” de a ajunge in celalalt traseu, eu una am preferat traseul cunoscut. In poienita care desparte prima portiune de padure de restul padurii din traseu zapada era neintinata de vreo urma in afara de sentuletul care serpuia in fata noastra. Stiam ca odata intrati in padure zapada de pe poteca va fi mai batatorita si fiind pe coborare, nu in plan drept, se va merge mult mai repede. Ne-am intersectat cu o gramada de oameni care urcau la cabana si carora le-am multumit in gand pentru urmele facute.

Cat de diferit era totul fata de acum un an de zile cand imi aminteam poteca atat de larga! Am recunoscut intersectia cu Drumul Tiganilor. Apoi, in scurt timp am ajuns la bancuta binecunoscuta de unde traseul se bifurca, continuand in dreapta, in stanga lasandu-se cel de legatura cu traseul BG, prin Prapastia Ursilor.

Dupa cateva viraje, cand stanga, cand dreapta, fiind o adevarata placere sa cobori prin zapada atat de afanata, cu un cer incredibil de albastru deasupra noastra si copaci coplesiti si ei de atata alb, am ajuns pe valea paraului care dupa vreo 15’ ne-a scos din padure, in poienita din capatul satului Dambu Morii.

Vremea superba scosese afara o multime de oameni veseli, mari si mici, sa se bucure de zapada si de soare! Fiecare in felul sau.

Mai aveam vreo 2 ore jumatate pana la tren asa ca am trecut pe la Hanu Dambu Morii, asa cum ne promisesem.

Drumul spre tren a fost la fix dupa masa. Am mai salutat o data Piatra Mare cu vesnica promisiune de a reveni.

Pe cand eram in mijlocul zapezilor ma gandeam ca iata, am primit ceea ce mi-am dorit si ca ma declar multumita pe acest an. Acum parca m-am cam razgandit si as mai vrea... dar toate la timpul lor. Pe curand!

P.S. Albumul foto complet se afla aici.