Pe culmile Baiului, la testat de rachete

Ce zapezi frumoase am avut iarna aceasta ! Si tare ma bucur ca am profitat de ele atat cat timpul si starea de spirit ne-a permis.

Daca la inceputul lui decembrie am intampinat iarna calendaristica la maneca scurta, m-am gandit ce-ar fi sa intampin primavara in ... rachete de zapada?! Inca nu venise cu adevarat primavara nici in oras, iar la munte stiam ca vom gasi suficienta zapada mai ales la peste 1500 m. Cum varianta din Ciucas picase, ne-am gandit sa le propunem lui Cosmin si Luanei o tura de o zi pe culmile Baiului, cu plecare din Azuga si coborat in Sinaia, dupa ce vom fi ajuns si pe Vf Baiul Mare.

Culmea Baiului - am punctat cu rosu traseul parcurs de noi

Am luat IR de 6:15 pentru a ajunge la prima telegondola de la baza partiei Sorica din Azuga, care avea sa porneasca la ora 9.

Uitasem cum e sa patinezi pe trotuare.

In mai putin de jumatate de ora de la gara am ajuns la baza partiei, cu exact 1 minut inainte de a porni telegondola. Vroiam sa profitam de toata ziua sus pe munte, mai ales ca se anunta o vreme insorita, numai buna de trolait. Abia asteptam sa imi pun rachetele in picioare!

Scurta plimbare cu telegondola a fost placuta. Mi s-a parut mult mai draguta decat cu telecabina, pentru ca poti sta jos si ai geamuri de sus pana jos. In spate se zarea Plaiul lui Mos Mihai pe care coborasem in februarie 2011, de pe Clabucetul Taurului.

Am preferat telegondola pentru a putea profita de inca 2 ore cat am fi facut probabil de jos pana la cei 1539 m. In plus, nu ne mai plimbasem cu telegondola. O calatorie dus costa 18 lei.

Dupa ce ne-am echipat am pornit spre culmile Baiului, avand in fata noastra inca un grup de baieti cu schiuri de tura (care au mers pana pe Baiutul si apoi s-au intors). M-a bucurat ideea ca nu suntem singuri. Pe partie insa incepuse deja sa se aglomereze.

Pe alocuri zapada era afanata si fara rachete sau schiuri te afundai pana aproape de genunchi. Insa, pe masura ce ne apropiam de primul nostru varfulet, Vf Urechea (1715 m), zapada era tot mai tasata si uneori chiar inghetata. Rachetele isi faceau treaba atat pe zapada afanata, reusind sa ma tina la suprafata ei, dar si pe zapada inghetata, datorita crampoanelor de pe talpa. E mai usor cu ele, dar pe de alta parte e ceva mai solicitant, caci ai o greutate in plus de carat. Avantaje si dezavantaje. Pe viitor mi-ar placea sa imi iau si o pereche de schiuri de tura, dar unele din acelea mai micute, Hok (care oricum cred ca nu se gasesc la noi si nici prea ieftine nu sunt, de care citisem intr-un articol interesant de pe carpati). Mi-au placut acele schiuri in primul rand pentru mecanismul legaturilor care pare unul simplu si rapid. Un dezavantaj ar fi lipsa inaltatoarelor care sunt de mare ajutor la urcare. Dar pana una alta, sunt excelente si rachetele.

Am mers intins, insa fara sa ne stresam, stiind ca aveam o gramada de ore pana la lasarea intunericului. Teoretic aveam timp sa ajungem pe varful Baiul Mare. Stiam de anul trecut si din citite ca pana in Sinaia , vara s-ar face cam 3 ore, cu coborare pe Cumpatu, pe la Stana Mare si apoi pe Plaiul Tufa. Asa ca daca ajungeam pe la un 15-16 cel tarziu pe varful Baiul Mare ne incadram si mai aveam poate timp in Sinaia si de o ciorba fierbinte. Ramanea de vazut cum aveam sa ne simtim cu totii. O varianta de coborare mai devreme ar fi putut fi si pe CR, pe Culmea Zamora, pana in Busteni. Insa parca nu era suficient, vroiam sa profit de intreaga zi sus prin munti. Singurul of a fost atmosfera incetosata care nu ne-a permis sa admiram Bucegii care abia se puteau zari.

Pe creasta, pe ici-colo, zapada era foarte mica, zarindu-se cateva smocuri de iarba maronie, specifica Baiului.

Am urmat culmea, pana pe Varful Cazacu (1753) de unde am putut admira Mtii Neamtului si Culmea Petru-Orjogoaia care coboara in Valea Doftanei. Mi-ar placea pe la vara sau toamna sa cobor pe aici. Am incercat sa disting Muntii Grohotisului insa nu sunt foarte sigura ca se puteau vedea.

La cateva zile dupa ce ne-am intors din tura am citit stirea despre un nou proiect “Transbaiului” – o sosea peste Baiului care sa concureze cu Transalpina si Transfagarasanul. N-as avea nimic impotriva daca nu s-ar face defrisari masive si inutile si daca s-ar pastra curatenia. Eu as propune (in naivitatea mea constienta) marcarea muntilor Baiului, in loc de saparea lor. Sunt printre acei munti lasati in umbra asa cum sunt si vecinii lor, Grohotis, unde marcajele sunt destul de precare (lucru aflat din jurnale; imi doresc sa ajung si pe acolo la un moment dat, eventual chiar sa trec din Valea Teleajenului in Valea Prahovei prin Grohotis si Baiului. Dar pentru asta ar fi nevoie de vreo 2-3 zile).

Ne-am amuzat la ideea ca noi avem o boala cu montatul crucilor in varf de munte, ca si pe acest varf. Ar fi fost interesant sa fie si o placuta pe care sa scrie numele varfului si altitudinea, eventual niste sageti indicatoare.

Dupa o tentativa esuata a lui Cosmin si a Luanei de a scurta traseul (sacrificand vreo 2 saci menajeri pe post de sanie), am continuat drumul pana pe Baiutul (1826 m - cel pe care il botezasem noi Zamora, fiind varful de unde se poate cobori pe Culmea Zamora pana in Busteni, pe CR). Aici am facut un popas de vreo 10 minute, pret de o napolitana si cateva guri de ceai fierbinte. M-am mirat sa aud cainii de la stana Zamora – credeam ca iarna toate stanele sunt parasite. Inseamna ca urmele vazute mai devreme erau de la acei dulai ori chiar erau urme de lup?

Undeva in Saua Baiului, dincolo de Baiul Mic (pe care l-am ocolit prin dreapta, trecand la vreo 5 metri pe sub el), am dat de o biata cartita care murise saracuta, probabil inghetata. Pe aici zapada era mica si inghetata, smocurile de iarba fiind din ce in ce mai vizibile. Incercam sa le ocolesc si sa caut zapada cat mai mare pentru a nu toci crampoanele la rachete.

De aici mai aveam o ultima ascensiune pana pe Varful Baiul Mare (1895 m) care se intrezarea usor dramatic sub cerul care incepuse sa se innoreze. Cand ajungi sus iti dai seama ca dupa primul varfulet mai sunt inca 2 – o caracteristica a Baiului. Nu eram sigura ca primul era adevaratul Baiul Mare si cum nu era inca ora 15, deci ne incadrasem in timpii estimati, iar energia inca era suficienta, am tras o fuga si pe urmatorul varfulet, dandu-le ragaz Luanei si lui Cosmin sa faca un popas bine meritat.

Ma cam apucase foamea insa cum preferasem sa urc pe inca un varfulet decat sa stau pe loc, stiind ca mi se va face frig, nu am vrut sa mai intarzii, asa ca am baut cateva guri de ceai si mi-am scos cateva batoane de napolitane sa le am la indemana.

La un moment dat, la coborare spre Cumpatul mi-am dat seama ca rachetele nu isi mai aveau rostul, fiind o panta mai inclinata si zapada destul de inghetata. La urcare ar fi fost perfecte, la coborare insa preferam sa cobor pe picioarele mele. In plus, imi era dor sa simt zapada, pamantul sub bocanci .

Ne gandisem sa facem un popas la Stana Mare, unde sa mancam sandvisul ramas, fiind mai mult ca siguri ca vom gasi urme prin padure pana jos in Sinaia. Eu visam chiar la ghiocei pe sub zapada, in speranta ca aceasta nu va fi prea mare.

Am avut insa o surpriza care ne-a cam pus in alerta: era deja ora 17 cand am ajuns la Stana, iar prin padure zapada era de-a dreptul imensa, nefiind pic de urme pe care sa le putem folosi si care astfel sa ne poata usura coborarea, mai ales ca nu exista marcaj pe aici. Stiam ca trebuie sa tinem culmea si ne mai puteam orienta dupa un marcaj forestier, pe care mi-l mai aminteam si din tura de anul trecut. Mai aveam maxim o ora jumate de lumina si trebuia sa mergem intins pentru a profita de cat mai multa lumina. La un moment dat am zarit niste urme vagi de rachete care veneau din sens opus. Asa ca mi-am pus iarasi rachetele si am mers inainte, incercand sa ma tin de acele urme. Pe alocuri insa acestea dispareau, fiind foarte vechi. Ma mai uitam dupa marcajul forestier si nu paraseam culmea. Faceam des regrupari insa, pentru ca Florin, Cosmin si Luana inotau efectiv in zapada, mai ales cand treceau peste cate un copac cazut in jurul caruia se stransese foarte multa zapada.

Vedeam cum razele soarelui dispar incet-incet, dincolo de Bucegi si fiecare minut era tare pretios.

Am ajuns in capatul culmii de unde se cobora abrupt in toate partile. L-am asteptat pe Florin sa ne sfatuim in ce parte ar fi mai indicat sa continuam. Am ales o coborare mai lina, undeva spre dreapta. Urmele de rachete nu se mai zareau nicaieri, nici marcajul forestier. Se auzeau insa cainii din Sinaia latrand si incepeau sa se vada si luminitele de la case. Intunericul incepuse sa puna stapanire peste natura. Ne gandeam ca se pare ca nu ne ajunsese peripetia din Ciucas. Mai vroiam nitica adrenalina! Ne-am oprit sa ii asteptam si pe Luana si Cosmin care deja ramasesera mult in urma si nu ne mai raspundeau. In nici 10 minute au aparut si ei. Am aprins frontalele si am hotarat sa coboram pur si simplu drept inainte. Am scos rachetele caci deveneau incomode pe coborare, zapada fiind foarte afanata si afundandu-ma chiar si cu ele. Am preferat sa cobor pe picioarele mele, tocmai pentru a ma afunda, caci zapada devenea de un real ajutor acolo unde panta era ceva mai inclinata.

Dupa vreo 15-20 minute am ajuns la drumul forestier pe care mi-l aduceam aminte de anul trecut. Eram asa fericita ca iesisem in civilizatie. Era deja 19.30 si stiam ca nu mai aveam timp de mult visata ciorba de fasole. Fata de anul trecut, se pare ca acum iesisem din padure undeva mai la sud, oricum mai aproape de podul de peste calea ferata, unde cainii de prin curtile oamenilor ne-au urat un specific bun venit.

Ne-am dezechipat de parazapezi, caci deja intram pe sosea si nu avea sens sa le murdarim inutil. Am lasat frontalele pe faza medie pentru a ne vedea masinile care veneau din sens opus, fiind complet intuneric pana la gara din Sinaia.

Aici am avut noroc sa aflam ca aveam tren spre Bucuresti la nici mai mult nici mai putin de 4 minute! N-om fi avut noi noroc de ciorbita calda, dar de tren spre casa cu siguranta aveam! Am luat repede bilete si am fugit pe peron. Ah ce zi mai avusesem! Ma unsese pe suflet! Fiind rupti de oboseala si foame, dupa cele 10 ore cat durase distractia noastra, ne-am instalat confortabil pe locurile noastre si am scos tot ce am mai gasit prin rucsaci, incropind o cina foarte colorata: sandvis, biscuiti BelVita, napolitane, batoane cereale, apa si ceai. Timpul spre casa a zburat ca vantul si ca gandul, cu un pic de ajutor si din partea noastra: Luana nu s-a dezis de obiceiul ei de a motai pe drumul de intoarcere, iar noi am palavragit vrute si nevrute, hotarand ca urmatoarea tura sa fie una la ... Comana, ca de inceput adevarat de primavara.

Albumul foto a ramas tot aici.