Lucky 13

Prognozele pentru duminica, 13 Faurar, erau unele dintre cele mai bune: temperaturi de minim –7⁰ C, cer senin, deci vizibilitate aproape perfecta, nici pic de vant! Numai bune pentru o iesire la munte. Doar ca aveam o mica retinere: ca nu cumva Tura lui Ioan din ziua precedenta sa ma oboseasca intr-atat incat Tura lui Claudiu de azi sa imi puna definitiv capac. Dar, pe de o parte, vroiam sa imi si testez astfel limitele mele personale, sa vad cat pot duce. Am trisat putin caci Florin m-a ajutat cu ceaiul si sandwichurile, mie ramanandu-mi sa ma ocup strict de mine si de bagajul meu, dupa ce am ajuns acasa, seara dupa ora 21.

Si iata ca suna si alarma de pe telefon (imi pusesem vreo 3 alarme doar-doar sa ma trezesc caci era a doua dimineata consecutiva cand telefonul imi dadea desteptarea la ora 4). Reusim sa ne trezim si sa iesim pe usa nesperat de la timp si de usor.

Am uitat sa prezint tura si echipa: Tura de initiere organizata de Claudiu (aka Conrad) pe carpati.org, pe un traseu mediu ca efort (Busteni – Poiana Costilei – Pichetu Rosu - Cabana Diham – Gura Diham – Busteni), la care urma sa participam vreo 12 oameni: inca un cuplu (Baris si Georgiana, cu care ne-am intalnit din metrou; Florin ii cunoscuse pe o parte de vineri seara, cand s-au intalnit la gara sa ia biletele), Alex (aka Anta), Mihai (aka oby, care a pastrat buna dispozitie la cote inalte), Cristina (aka crissie – careia imi tot venea sa ii zic Corina, caci semana foarte bine cu o fosta colega si pe care o cunoscusem deja putin in tura lui Ioan), Cristina (aka siriso21), Dl Vanea (aka van51, caruia imi tot venea sa ii zic Ioan pentru ca semana cu un coleg de la sala de escalada), Rares (aka rares.d) si Marius (aka mariusv.vasilache).

O parte din noi au ales ca varianta de transport, trenul, un prilej numai bun pentru a ne cunoaste. Cu restul ne-am intalnit in gara din Busteni. Dupa ce ne-am umplut bidonelele cu apa am purces la drum, pe strada Valea Alba, spre Caminul Alpin si in scurt timp lasand in urma noastra orice urma de civilizatie, patrundeam in inima padurii care ni se dezvaluia sub razele jucause ale soarelui acela matinal.

In scurt timp a trebuit sa renunt la hainele groase pe care le pusesem initial pe mine. Dar acest aspect devine deja o obisnuinta pentru mine asa ca pot trece rapid peste el. Dezavantajul e ca fiind cu un grup mai mare si nevrand sa ii opresc pe toti dupa mine, a trebuit dupa acel popas sa iutesc pasul pentru a-i ajunge din urma. Dar numai bine caci mi-am pus sangele in miscare si m-am incalziit cat sa ajung la temperatura optima. Daca ma opream insa, frigul imediat se facea simtit. Doar ca nu a fost cazul in aceasta tura decat cand chiar era cazul (sa ne tragem putin sufletul sau sa bem cate o gura de apa). Pozele le faceam din mers caci alesesem sa imi tin aparatul afara din rucsac si sa il am la indemana.

Drumul prin padure nu mi s-a parut a fi unul extenuant, poate si pentru ca aveam avantajul turei din ziua precedenta, cand cred ca am avut parte de un urcus mult mai pieptis si fara poteca gata facuta. Aici alternau portiunile de urcus cu cele de mers pe potecute inguste si dragute. Imi placeau valcelele pe care le mai traversam cand si cand si care ne dezvaluiau crestele golase ale Bucegilor undeva sus, in capatul lor.

Nu ma asteptam sa fie atata zapada! Superb! Mai ales ca era curataaa, nu ca in Bucuresti unde nu prea ai sanse sa vezi vreun petec alb, cel mult prin parcuri. Curata si pe alocuri chiar neatinsa de picior omenesc. De fapt, singurele urme pe care le-am identificat eu pareau de iepurasi sau caini cel mult, undeva imediat la intrarea in padure.

La un moment dat ne-a iesit in cale un ditamai trunchiul de brad peste care trebuia sa sarim. Eu, sa fac pe curajoasa, am pus piciorul langa un ciot de creanga care la prima vedere parea rezistent si apoi am vrut sa ma folosesc de un alt ciot pentru a ma ajuta sa ma ridic. Evident ca ambele cioturi au cedat iar eu am cazut direct in fund reusind sa imi fac un prim set de vanatai. Una din regulile mele in calatorii: niciun traseu fara vanatai! J.



Dupa cateva ore de mers in tandem am ajuns in Poiana Costilei, unde Claudiu urma sa ne arate cum ne putem orienta folosind busola si harta, in caz ca ne ratacim si nu avem decat unul sau doua puncte de reper in afara de cel in care ne aflam. Foarte interesant, mai ales ca erau lucruri noi. A fost si o faza amuzanta cand noi inghetasem de-a binelea si tot chicoteam in jurul lui. Batea putin si vantul asa ca ii ingreuna si lui modul de utilizare a hartii asa ca am decis sa continuam “lectia” la cabanuta, la caldurica, unde puteam folosi masa drept suport pt harta.

Evident ca nu puteam pleca din poiana aceea minunata fara sa fac cateva poze la foc automat J Toata poiana era inundata de soare iar zapada sclipea efectiv ca niste mii de mici diamante. Imi venea sa ma arunc in zapada si sa ma bucur de ea ca atunci cand eram de-o schioapa dar acum trebuie sa ne gandim de doua ori inainte de a actiona, ca deh, se zice ca am fi maturi :D. Nu ma gandeam decat ca o sa imi fie apoi si mai frig si ca ma mai si ud, neavand suprapantalonii peste cei de tura. Ah, dar in schimb am prins o frumoasa declaratie de dragoste si pe “faptas” incercand sa scape de la locul faptei J.

Dupa alte cateva urcusuri, coborasuri, potecute serpuinde prin padure, am ajuns la intersectia de trasee cunoscuta sub numele de Pichetu Rosu, pe unde mai trecusem in trecut de vreo 2 ori (ambele dati venind insa dinspre Cab Poiana Izvoarelor, o data catre Omu prin Bucsoiu si alta data spre Malaiesti prin Take Ionescu). Inainte de a ajunge la Pichetu Rosu, Cristina (siriso21), Marius si Rares au ales sa se abata putin spre Valea si Coltii Morarului, dar noi (Georgiana si eu), gandindu-ne sa nu care cumva sa pierdem trenul de seara si sa putem face tot traseul propus initial, am preferat sa nu ne mai abatem, nestiind insa ca de fapt nu ar fi fost o abatere foarte mare. Am regretat nitel apoi dar asta e, nu au intrat zilele in sac. Atunci mi-am facut nitel mea culpa caci de unde cu o zi inainte imi iesise in carti ca as fi unul din “optimistii” grupului (asa cum de altfel ma consider si eu), in acea zi nivelul meu de optimism se pare ca scazuse nitel.

Dupa ce ne-am energizat si hidratat nitel am plecat mai departe, stiind ca pana la Cabana Diham nu mai avem mai mult de o ora mers agale. Undeva in stanga noastra se puteau vedea Bucsoiul si cateva vartejuri care viscoleau zapada pe valea de sub creste.

Cu putin inainte de a ajunge la cabana ne-am oprit intr-o poiana larga de unde aveam o priveliste fantastica spre Bucegi si unde Claudiu a putut sa ne arate cateva tehnici de folosire a coltarilor si a pioletului. Mi s-a parut interesanta tehnica de asigurare folosind o bucata mare de zapada, cand petreci cordelina pe dupa acel bloc de zapada dupa ce in prealabil ai sapat un sant. Cristina (siriso21) si Baris au facut si cateva filmulete care vor fi foarte utile mai ales ca unele explicatii se mai uita.

Dupa clasica poza de grup si dupa ce am sunat-o si pe mama (care tot incercase sa ma sune in zadar pt ca nu prea era semnal) am plecat in pas vioi spre cabanuta unde stiam ca ne asteapta cate o portie fierbinte de ciorba si o cana aburinda cu ceai! As fi vrut sa fac o poza ca amintire si in interior, dar ca de obicei obiectivul s-a aburit si nestand prea mult, nu a fost timp suficient sa redevina functionabil.

Incercand sa prind semnal si sa vorbesc cu mama, am ramas nitel mai in urma, profitand astfel si de scurtul ragaz pentru a mai imortaliza imprejurimile care erau de poveste!

Dupa popasul bine venit de aici, ne-am luat inima in dinti si am iesit iar afara, in frigulet, stiind ca nu mai avem foarte mult timp pana cand trenul nostru urma sa plece. Ah, poate va intrebati de ce ne tot grabeam sa il prindem: luasem din start bilete dus-intors pentru a beneficia de o reducere, iar trenul nostru de intoarcere era la mai putin de 3 ore distanta, iar noi avand in minte traseul de asta toamna cand ne-a prins si intunericul si inaintarea era mai inceata decat de aceasta data, ni s-a parut ca intram in criza de timp.

Inca o poza de grup si la drum cu noi!

De aceasta data Florinake a preluat stafeta si, incet-incet, ba cu cate o cazatura (eu am avut acest noroc de vreo 2-3 ori pe toata durata traseului, doar era o zi de 13!), ba cu cate o poza rapida, nu stiu cand a trecut timpul si am ajuns la Cabana Gura Diham. Aici am facut “regruparea” si ne-am continuat drumul, luandu-ne ramas bun de la padure, care ne fusese adapost pentru aproape intreaga zi.

Pe sosea, am schimbat cateva vorbe si cu Dl Vanea, cu care pana atunci nu apucasem sa vorbesc prea mult. As dori sa raman si eu la fel de entuziasta si cand voi ajunge la varsta dansului! Dragostea mea pentru munte, pentru libertate sa ma calauzeasca pana la adanci batraneti!

In Busteni am realizat ca ne miscasem nesperat de bine si ca mai aveam 1 h pana la plecarea trenului asa ca ne-am bagat in drum spre gara, la un barulet, unde ne-am putut incalzi cu un ceai, cu un vin fiert sau o berica (fiecare, dupa preferinte) si am mai putut povesti una alta. Eu am profitat de obiectivul meu care inca nu “se prinsese” ca am intrat la caldurica si am facut repede o poza de grup pentru albumul meu de aminitiri. Stand la masa am observat la un moment dat cum s-a aprins si Crucea de pe Caraiman.

Pe drumul de intoarcere, atmosfera generala era una de picoteala, cu toate incercarile Cristinei, lui Baris sau lui Alex si Mihai de a ne smulge rasete la auzul bancurilor. Ce sa mai, oboseala isi spunea cuvantul. Eu, cel putin, simteam ca dupa 2 zile intense ma puteam relaxa. Ma distram la gandul ca las, ma duc la serviciu unde ma voi odihni (a se citi: voi sta pe scaun toata ziua!). J

Ma bucur asa de mult ca am redescoperit Bucegii! O buna bucata de vreme evitam Valea Prahovei din cauza aglomeratiei si a mizeriei. Dar odata ce parasesti asa zisa civilizatie, totul se schimba, patrunzi in tainele naturii care, daca o respecti, te rasplateste cu ce are ea mai de pret!

P.S.: Albumul complet cu poze l-am pastrat aici: Tura de initiere: Poiana Costilei - Diham.