Zvon de iarna

Aseara, intorcandu-ne din Ciucas, am trecut prin satele de pe DN 1A, care in faptul serii, asa cufundate in ceata densa, cu fuioare de fum iesind din cosuri, sau din vreo gramada de frunze stranse in fata portilor, aveau un farmec aparte. Imi dadeau un sentiment de "acasa". Sentiment pe care il am oridecateori ajung in vreun satuc de munte, care imi aminteste de satul bunicilor si automat de copilarie. Nu stiu de ce asociem de multe ori iarna cu copilaria. Poate din cauza placerii pe care o simtim atunci cand venim de la frig, cu nasurile inghetate, si ne lipim de soba in cautarea caldurii. Si acolo, atunci cand eram mai mititei regaseam mai mult decat caldura sobei, regaseam caldura emanata de cei care ne-au calauzit primii pasi. Poate de aceea...

Mi-am amintit de sentimentul trait aseara, care m-a indemnat la visare tot drumul pana acasa, azi, cand am aflat ca e o sarbatoare mare in calendarul crestin-ortodox. Nu sunt genul de om credincios care se inchina in vazul tuturor, de cate ori trece prin fata vreunei biserici, sau cel care merge in fiecare duminica la slujbe. Credinta trebuie sa o simti, nu sa o dovedesti. O poti dovedi, insa indirect, nu neaparat prin gesturi care uneori pot parea atat de superficiale. Fiecare simtim diferit. Pentru ca suntem diferiti. Poate singurul meu gest vadit e acela de a respecta sarbatorile si tot ce tine de traditiile si obiceiurile noastre, pastrate din vremuri stravechi. Azi, se spune, copiii pun crengute de mar in vase cu apa, care le vor folosi acestora, de Anul Nou, drept sorcove. De la ele vin si sintagmele atat de des intalnite prin colindele de sarbatori, "florile dalbe", "margaritar", "flori de mar"...