Traditionala excursie pe Vf Plesa

“Exista momente cand timpul se opreste in loc” (Simone de Beauvoir)

Cand eram mica abia asteptam sa ma fac mare si sa fiu independenta, “pe picioarele mele”, sa nu mai depind de ai mei. Acum, ca inevitabilul s-a produs si am crescut, duc dorul zilelor de odinioara cand aveam o altfel de libertate si mult mai mult timp la dispozitie. Acum, abia, pretuiesc timpul liber care uneori nu are valoare. Uneori mi-ar placea sa fac timpul sa stea in loc. Sa fac acele momente unice sa nu se piarda prea curand. Si cateodata-mi reuseste. Caci timpul e ceva relativ. Depinde cum privesti lucrurile. Poti face clipe trecatoare sa dainuie in sufletul tau si cu ajutorul amintirilor sa le retraiesti oridecateori iti este dor de ele.

Mai aveam cateva zile din concediul de anul trecut si ne-am gandit sa le luam esalonat, sa le legam de cate un weekend si sa incropim din cand in cand cate o mini-vacanta. Pana la urma, tot raul spre bine, cum s-ar spune. Cum prognozele pentru zilele de Paste nu aratau prea grozav, ne-am gandit sa ne luam ziua de vineri liber si sa urcam pe Plesa. Urcatul pe munte in preajma Pastelui incepe sa sune a traditie, ceea ce imi place mult de tot.

Era deja joi si abia asteptam sa vina ora 15, sa o zbughim de la birou. Ma trezisem cu noaptea in cap nerabdatoare sa treaca cat mai repede orele si sa luam drumul Gorjului. Odata va trebui sa plec dis de dimineata si sa colind toate manastirile si obiectivele turistice din drumul spre satul bunicilor. Fiecare calatorie e speciala in felul sau. Important e sa stii alaturi de cine e mai potrivit sa pornesti pentru a simti cu adevarat fiecare clipa a ei.

Ziua se mai marise, insa vineri seara vroiam sa ajungem sa schimbam rotile la masina asa ca am pornit spre munte pe la 9 si ceva, stiind ca mica noastra drumetie ne va lua vreo 7-8 ore dus-intors, cu popasuri cu tot. Se anunta o vreme insorita, cu temperaturi spre 20 de grade asa ca nu ne-am incarcat rucsacii de tura cu lucruri inutile, lasand loc pentru apa (neavand deloc pe traseu) si dulciurile energizante si bineinteles, nelipsitul aparat foto.

De data aceasta ne gandisem sa urcam pe piciorul din dreapta al versantului sudic, fiind o idee mai abrupt decat cel pe care urcasem anul trecut, insa mult mai direct, si sa ne intoarcem pe cel din stanga, ambele fiind trasee nemarcate. Nu este un munte popular, fiind cunoscut mai mult de gorjeni. Pentru mine insa e vedeta locurilor natale, e varful care mi-a bantuit visele si dorul de duca in copilarie si adolescenta.

Plesa e un munte abordabil si adorabil, putand oferi satisfactie oricarui iubitor de natura: urcus sustinut, paduri de fag care primavara capata un verde electrizant, lapiezuri si stanci pe care le poti escalada usor, o gramada de flori de primavara, printre care Crucea Voinicului, Ciubotica Cucului, branduse, ghiocei, viorele, Floarea Pastelui, chiar si liliac salbatic pitic, vazut anul acesta pentru prima oara in aceasta zona si nu in ultimul rand panorama cu Retezatul inzapezit de sus, de pe varf.

Traseul nostru porneste de pe Valea Lacurilor din capatul satului Balta (ulita din stanga complexului din centrul satului) si debuteaza cu urcusul unei culmi pline cu lapiezuri care seamana cu un Cornet (culmea care desparte satul Baltisoara de Cheile Sohodolului) in miniatura. Drumul de tara care ocoleste in stanga aceasta culme ar duce spre o fosta unitate militara, drum pe care il poti parcurge doar cu o masina de teren (avand peste 20 km) si pe care, de asemenea, poti ajunge pe varf. O alta varianta ar fi traseul partial marcat cu BA, care porneste de pe plaiurile din Valea Tanara, pe drumul care trece pe la stana la care se serba, cand eram eu mica, Masuratul Oilor la 1 mai, si care in final ajunge pe versantul estic al Plesei.

Timp de vreo 30-40 minute urci printre arbusti pitici, bucurandu-te de orizonturile care se deschid de jur imprejur (in dreapta si in stanga - dealuri domoale, in spate- satele de la poalele Plesei, Valea Mare, Balta si Baltisoara, iar in fata – varful cel plesuv, tinta excursiei noastre). E un munte impadurit, doar ultimii 200 m fiind golasi, stanca de calcar nelipsind insa nici macar din padurile de la baza lui.

Dupa vreo 40 minute de la plecare ajungem in zona La Lacuri, unde se gaseste, din cate am inteles, singurul lac natural din Muntii Valcan si o poienita cu o stana dezafectata. Locul are o frumusete aparte: cu toate ca esti atat de aproape de sat, totul este salbatic, linistit si curat.

O poteca bine conturata continua prin spatele stanei, urcand lin prin padurea de fag. O urmam si noi si la un moment dat coboram in valea din dreapta (pe care mai mult ca sigur am fi putut-o urma inca de la capatul satului, fiind valea care ocoleste prin dreapta culmea plina cu lapiezuri, pe care o urcasem noi la inceputul traseului).

In afara de cativa cai si cateva vaci lasate slobode pe poienile de sub Plesa, de pasarelele vesele de prin copaci si de soparlitele care pareau omniprezente taindu-ti mereu calea, nimic nu parea sa tulbure linistea naturii. Era doar Vinerea Mare, ziua in care oamenii din sat se pregatesc de sarbatoarea Pastelui, robotind prin gospodarii. Simteam ca toata natura, tot muntele e doar al nostru. Nu imi mai era teama de animale salbatice. Mai fluieram din cand in cand, vorbeam intre noi, insa nu faceam exces, pastrandu-ne energia pentru urcus. Singura emotie o aveam pentru urcusul final, pe partea plesuva, care, din departare, parea mult mai abrupta decat era in realitate.

Imi place cand mergem in 2, in ritmul nostru, fara sa alergam si fara sa facem popasuri lungi, de cel mult 2-3 minute, cat sa iti reglezi respiratia si sa iti relaxezi putin picioarele. E normal ca in prima ora de urcus sa iti cauti ritmul si sa obosesti mai des. Ma refer la cineva care nu face miscare zilnic, dar care are o conditie acceptabila. In ultima excursie din Mtii Cernei si Mehedinti l-am intrebat pe Radoo care e secretul celor care pot alerga km in sir fara sa isi dea sufletul. Raspunsul a fost ca in primul rand trebuie sa reusesti sa iti educi respiratia, sa inspiri profund, pe nas si sa expiri la intervale egale, nu in reprize scurte si rapide, cum ai avea de fapt tendinta sa faci. Si, bineinteles, exercitiul pentru musculatura picioarelor. E bine cand ajungi sa iti cunosti organismul si sa ii intelegi semnalele si, pe cat posibil, sa ii vii in ajutor. Noi am descoperit Isostarul si glucoza care sunt de nepretuit. Se stie ca atunci cand transpiri elimini minerale si pentru o rehidratare cat mai eficienta, mai ales atunci cand faci efort, e bine sa compensezi mineralele pierdute. Cat despre glucoza, ea e mult mai rapid asimilata de organism decat ciocolata (initial nu imi placea, insa am inceput sa o pretuiesc dupa ce m-am convins de efecte).

Dupa inca vreo 2 h de urcus sustinut am ajuns in zona abrupturilor Plesei, unde se termina si padurea de pe acest picior al muntelui.

Se zice ca lapiezurile de aici ar fi si ele populate de vipere, mai ales ca acesta e versantul sudic al Plesei, insa nici de data aceasta nu si-au facut simtita prezenta. Noi insa, da.

Inca 20 minute de urcus pieptis si iata-ne pe varful mult dorit.

Anul trecut ajunsesem spre sfarsitul lunii aprilie si florile de primavara erau mult mai trecute. Acum am gasit puzderie de ele! Poiana era plina de branduse delicate. Era superb, iti venea sa te intinzi pe jos si sa le imbratisezi, sa saruti pamantul atat de drag. De-as putea, nu as mai pleca de aici! Doar ca viata nu e mereu asa cum ai vrea tu sa fie. Poate tocmai pentru a putea aprecia mai mult momentele deosebite cu care nu te vei intalni prea curand.

Trebuia sa plecam, sa ajungem pana in Tg-Jiu, asa ca dupa vreo 1h ne-am desprins cu greu de acele locuri si am inceput sa coboram pe culmea vestica, pe drumul pe care urcasem anul trecut. Pe partea aceasta muntele este mult mai impadurit, iar zona cu lapiezuri mult mai mare. Trebuie sa fii atent pe unde pui piciorul sa nu iti alunece prin gaurile acoperite cu crengi si frunze, asa cum era sa fac eu la un moment dat. La coborare esti mult mai relaxat si tinzi sa lasi garda jos, astfel ca greselile din neatentie sunt mult mai dese decat pe urcus.

Dupa vreo 1 h am ajuns intr-un luminis, caruia i-am gasit si un nume: Poiana cu Aglice (Ciubotica Cucului) si dupa inca vreo 40 minute am ajuns la stana din zona La Lacuri.

Inca o jumatate de ora si iata-ne la masina pe care o lasasem langa ultima casa din sat. In final facusem 7 ore, traseul ales pentru urcus dovedindu-se mult mai scurt decat cel pe care urcasem anul trecut. Data viitoare trebuie sa incercam o alta varianta, eventual sa gasim o masina / tractor care sa ne duca pana dincolo de fosta unitate militara si apoi sa coboram pe BA, spre Plaiurile Plesei si Valea Tanara.

P.S. Albumul foto complet se afla aici, iar cel de anul trecut, aici.