Monday, February 21, 2011

Clabucetul Maneciului - to go or not to go

Prin definitie sunt o fire foooarte nehotarata. Nu pot uita fatza batranelului de acum aproape 20 de ani care m-a mustrat cu duiosie, cand, in incercarea mea perfectionista de a alege cei mai frumosi ghiocei pentru 8 Martie, nu ma puteam hotari. Mi-a zis: “daca acum nu te hotarasti, ce-o sa faci cand o fi sa te mariti?!” J e, atunci a fost cred printre putinele dati cand am stiut foarte exact ce vreau de la viata.

Si iata ca a venit o alta proba de foc pentru firea mea atat de nehotarata: sa merg singura, fara Florin, intr-o excursie pe care o visam de mult sau sa renunt in ideea ca va mai veni si alta data aceasta ocazie. De cand ne stim, de 14 ani, mergem mai mult impreuna si imi era teama ca nu ma voi putea bucura la fel de mult de aceasta excursie daca nu va fi si el. Pe langa acest lucru, mai era si faptul ca aveam niste emotii teribile, fiind prima mea iesire cu carpatisti. Si prima tura a lui Ioan, el fiind, de altfel, singurul pe care il cunosteam din tot grupul de… 40 de oameni! Cred ca si acest aspect ma speria nitel :D sau mai mult. Nu faptul ca era prima tura a lui Ioan, ci faptul ca eram foarte multi si ma gandeam ca vom fi unii “hais” si altii “cea” sau ca atunci cand eu voi avea nevoie sa fac un popas nu se va putea si tot asa.


Dupa divagatia de rigoare, pe care Florinake cu siguranta se va uita cu un ochi foarte critic si amuzat, sa incep cu inceputul: pe Ioan l-am vazut intamplator in Ciucas, apoi am facut cunostinta face to face la expozitia lui de fotografii, si am ajuns sa il cunosc nitel citindu-i povestioarele pline de fantezii si pilde de viata de pe blogul personal. Pe “surorile” lui (de sange sau nu) le-am cunoscut doar din povestiri si imagini si eram mai mult decat convinsa ca imi vor placea si in realitate. Intamplare sau nu, chiar ma gandisem ca mi-ar placea sa nimeresc in autocar langa darkclauds, cum s-a si intamplat de altfel. J Mi se parea mie ca am fi pe aceeasi lungime de unda. Si pe ceilalti participanti eram nerabdatoare sa ii cunosc, mai ales dupa ce citisem profilul fiecaruia de pe carpati.org.

Cand am primit e-mail de la Ioan ca va organiza o tura de o zi intr-o zona salbatica, fara marcaje turistice, am zis “DA” din start, in sinea mea. Apoi am inceput sa ma gandesc la diverse aspecte si sa nu mai fiu foarte sigura. Florin a zis si el ca e de acord, insa numarul de participanti care crestea aproape de la ora la ora in penultima saptamana ne-a speriat nitel. Niciunul din noi nu fusese cu un grup mai mare de 7 persoane si nu stiam daca vom fi compatibili. El s-a retras, eu i-am scris lui Ioan ca sunt foarte nehotarata si ca vreau un ragaz de ..o noapte, stiind ca noaptea e cel mai bun sfetnic si a doua zi, raspunsul lui a inclinat balanta: VOI MERGE. Caci vorba aceea, “e mai bine sa regreti ceea ce ai facut decat ceea ce ai fi putut face si nu ai facut”.

Zis si facut. Mi-am facut bagajul cu tot ce consideram necesar, incercand sa nu pun lucruri inutile. Nu am renuntat la cagula si la a doua pereche de manusi pentru ca imi zisese Florin ca vom prinde pe creasta ceva viscol. Am pus si niste ceai cat se putea de fierbinte in ideea ca sus cand va fi cel mai frig imi va prinde bine ceva caldut (trebuie sa imi iau si eu un termos pentru ca se merita, am gustat din ceaiul lui Sorel “barmanul” J si am simtit diferenta intre bidonelul meu Quechua si termosul lui luat tot din Decathlon din cate am inteles). Am incercat sa ma culc cat mai devreme pentru ca stiam ca urmeaza un weekend de mini-maraton, cu 2 ture in 2 zile si 2 locatii total diferite si cu trezit dis de dimineata (adica ora 4!).

A doua zi stiam ca voi avea emotii, dar nici chiar asa! Parca urma sa merg la un examen J) Stiam insa ca odata ajunsa la locul intalnirii, toate emotiile se vor spulbera. Si asa a si fost. Nu pot da o explicatie logica pentru acea traire a mea, dar cert e ca nu era totusi teama de necunoscut, ci mai degraba o nerabdare de a-i cunoaste pe toti. Am tot citit comentariile la tura lui Ioan si eram convinsa ca vom fi un grup mare, vesel si galagios dar in sensul bun al cuvantului. Am facut rapid cunostinta unii cu ceilalti, am urcat destul de rapid in mini autocar si am purces la drum. Ioan, fetele lui si baietii cu chitara au reusit ce racoarea diminetii inca nu reusise: sa ma trezeasca si sa ma bine dispuna pentru ziua ce abia incepuse si pentru mica aventura la care urma sa fim partasi. Desi nu ma prea laud cu o voce de aur am incercat din spirit de echipa sa fredonez un pic lasandu-ma dusa de val. Mi-am adus aminte de “tineretile” mele si m-am lasat putin furata de visare, cand a inceput melodia “Cand te scuturi de zapada…” J Apoi am aflat ca as fi unul din “optimistii” grupului (nice) si m-am relaxat complet cand am vazut ca soferul si leaderul nostru au fost de acord sa oprim la prima benzinarie J) Am si eu o mica problema, asta e! Si gata, acum ma simteam in elementul meu! Eram gata sa infrunt ceea ce urma sa vie! Avand fidelul meu Olympus drept martor stoic!


Inainte de a intra efectiv in traseu (in jurul orei 10 a.m.), am luat un mic dejun frugal, am facut o poza maaare de grup, ne-am verificat bocancii (eu – sireturile care mi se tot desfac pe urcus !) si parazapezile si am facut cunostinta cu restul participantilor care venisera din directii diferite, cu masinile personale. Mi-am facut chiar un nou "prieten", care din interes se aciuiase pe langa picioarele mele cand a vazut ca scot sandwichul. Era saracutul catel flamand rau. Papa tot, paine, salamior, nu conta.


Prima impresie despre traseu nu a fost una prea grozava, caci drumul forestier Monteoru pe care urma sa mergem cam o ora din cele descrise de Ioan, era plin de namol si unde nu era namol era gheata! J) Asa ca a trebuit sa mergem in sir indian de o parte si de alta a drumului, pe unde mai ramasesera cateva peticele de zapada.


Eu am ramas din start in urma, caci aveam o nevoie urgenta de un prim popas! Care pentru mine urma sa fie si ultimul de acea natura. Apoi am grabit cat am putut pasul pentru a-i prinde din urma si a nu face o impresie gresita.


Intr-un fel mi-a placut ideea de a merge singura in aceasta tura (no offense, my dear F), pentru ca nu doar era o altfel de experienta, ci astfel nu ma simteam legata in vreun fel de nimeni si puteam sa schimb 2 vorbe cu cat mai multa lume, stiind ca nu aveam cum sa  vorbesc chiar cu toti. In plus, in prima parte a traseului, mai ales daca e vorba de urcus, incerc sa imi dozez energia. In cazul acesta imi doream sa ma bucur de absolut tot ce descopeream in jurul meu, stiind ca nu voi putea lua cu mine decat o parte, in amintiri si fotografii.


Vremea se anunta foarte frumoasa in ciuda prognozelor amenintatoare pe care le tot citisem in ultima saptamana. Ei, cine stie, vremea la munte a fost dintotdeauna schimbatoare, era abia dimineata. O mica intamplare a condimentat drumul forestier care parea ca nu se mai termina (privelistea era foarte draguta, cu namolul si gheata nu prea ma impacam eu): un ditamai bradul a cazut din senin aproape blocand drumul, undeva in urma noastra, provocand o multime de exclamatii in randul nostru. Ce pacat ca nu am facut nicio poza. Dar poate o sa apara pe filmul oficial al turei peste cateva saptamani (pe care eu una de abia il astept!).


Un prim popas si o a doua poza de grup aveau sa urmeze la fosta cabana Monteoru, din spatele careia incepea greul traseului nostru: un urcus de cam 2 ore daca nu ma insel (niciodata nu am reusit sa retin timpii exacti asa ca sper sa nu gresesc prea tare de aceasta data), destul de pieptis, printr-o mare de frunze moarte.


La un moment dat una din fete a descoperit cativa ghiocei pe care ii fotografia de zor. Bineinteles, putea lipsi martie din Post? Am fugit si eu repede, repede sa ii imortalizez. O frumusete de ghiocei! Era prima oara cand ii vedeam la ei acasa, in natura, nu pe tarabele din piata sau in gradina bunicilor mei. Aratau atat de delicati Dupa atata noroi, frunze moarte, iata si putin alb imaculat!


Aveam sa gasesc mai mult alb ceva mai sus! Cand a inceput dintr-o data sa ninga! Ningea ca in povesti, nu imi venea sa cred, ce diferenta intre cerul acela senin de dimineata si perdeaua de ninsoare care devenea din ce in ce mai deasa pe masura ce ne apropiam de lizera padurii. La un penultim popas inainte de a iesi din padure, am pus vesta si geaca pe mine, am scos sa am la indemana perechea a doua de manusi si cagula, m-am hidratat putin si bineinteles, mi-am strans din nou sireturile. Pana sa fac toate aceste lucruri, m-am trezit iar la coada echipei, sub privirile ingaduitoare ale lui Valentin.

Am observat ca intr-un grup asa mare, daca pornesti in primul pluton, ramai acolo, daca pornesti mai pe la coada, ramai mai la coada. Ritmul era destul de constant, grupul destul de compact (chiar nu ma asteptam, la cati eram, sa ramanem atat de uniti!). Se pare ca Ioan e un foarte bun organizator si s-a gandit dinainte la aceste aspecte J.


O mica dezamagire am avut cand am ajuns pe creasta, desi la viscolul ce se anunta, era de asteptat: sa nu fie vizibilitate si sa nu pot vedea Ciucasul (pe care imi dorisem cu o saptamana inainte sa il pot vedea). Dar, asa cum imi iesise in “carti”, trebuia sa raman “optimista” si sa visez la o urmatoare iesire ceva mai norocoasa din acest punct de vedere. Oricum, Ioan, cu bine cunoscutul sau simt al umorului, a inceput sa ne descrie ceea ce el deja  vazuse alta data, si ceea ce si noi puteam vedea atunci, cu un pic de imaginatie si cateva notiuni de geografie :D. Coada lacului nu am prea putut-o eu zari, in rest am vazut tot! J


Viscolul isi intra in drepturi din ce in ce mai serios, asa ca Ioan a hotarat cu acordul nostru care a venit instantaneu, sa ne abatem putin din drumul spre varf, la o fosta stana, o casuta care nu mai avea geamuri, batea vantul prin ea si ningea inauntru intr-o veselie, dar era mai mult decat nimic. Si era intr-un loc totusi mai ferit. Acolo am baut din ceai, am mancat un sandwich si m-am blindat cu tot ce aveam eu mai gros (am pus si polarul, cagula si ambele perechi de manusi!). L-am anuntat si pe Florin ca sunt ok si el “drept multumire” mi-a facut pofta cu ce urma sa manance la sisone. Oricum, la ce foame imi era, era bun si sandwichul. Unul din baieti incepuse sa glumeasca, inchipuindu-si ca pune de o mamaliga J).


Dupa ce ne-am incarcat bateriile, ne-am luat inima in dinti si am pornit la atac, avand drept “arme” betele de trekking care in curand s-au dovedit (pentru mine cel putin) aproape inutile; asta pentru ca trebuia sa le mai port si lor de grija J) atat de tare spulbera viscolul tot in calea lui. Betele mele mai aveau putin si incepeau sa zboare! Credeam ca o sa ma ia si pe mine pe sus. A fost prima oara in viata mea cand m-am bucurat ca nu eram o silfida!!! J)  Lumea mergea tinandu-se de maini, cate 2 sau cate 4, unii luau cate o pauza ceea ce incercam si eu in speranta ca viscolul se va mili de noi pentru 1 minut sau 2, timp in care sa putem razbi pana in varf. Ce nu imi place mie in astfel de momente este ca am impresia ca nu pot respira. Awful! Asta din cauza cagulei, a faptului ca imi curgea si nasul si abia daca il putea sufla si nu stiam cum e mai bine, sa dau la o parte cagula sa respir liber (dar atunci inghiteam aerul acela taios ) sau sa o tin pe fata si sa ma chinui sa respir cand pe nas, cand pe gura. Si iata-ma si pe mine sus, pe Varful Clabucetul Maneciului, unde in mod normal as fi vrut sa stau sa fac poze de jur imprejur, dar de unde in acel moment nu imi doream decat sa plec cat mai repede si sa ajung la grupuletul meu care gasise un loc mai ferit, undeva la vreo 10 metri mai jos si de unde Ioan ma incuraja de zor. In clipele acelea ma gandeam, cum poate oare sa aiba puterea sa mai incurajeze si pe altii ?? Trebuie sa fii facut pentru asa ceva, pentru a fi leader. ;) multumiri, Ioan! J Despre “oamenii din spatele camerei de filmat” care mereu au fost in fruntea plutonului, jos palaria! Toata admiratia mea!



A urmat un moment, doua, trei…mai multe de respiro, cand am facut cu totii poze, cei mai curajosi au urcat din nou pe varf pentru a avea o amintire cu inamicul nostru viscolul, eu am incercat sa prind cateva instantanee si sa ma gandesc cu bucurie ca ce a fost rau a trecut. Dupa o portie de sanius sau pungus sau gecus nu mai stiu cum se numeste (la care m-am multumit sa fiu spectator, de data asta) am pornit mai departe pe a doua parte a traseului, cea de coborare. Care pana la urma nu a fost doar de coborare ci si de urcus de cateva ori. Dar antrenamentul deja ni-l facusem, asa ca, pentru mine nu a fost bai. Trecusem de viscol! Asta conta pentru mine cel mai mult J). Mai prinsesem anul trecut, prin decembrie, ceva asemanator, in Ciucas. Chiar ne amuzam la gandul ca daca aici era un astfel de viscol, cum ar fi fost la acea ora oare pe Gropsoarele ? Nu cred ca as fi vrut sa fiu pe acolo totusi…


Ce am invatat (din propria experienta, ca de citit mai citisem ici si colo), ca nu trebuie sa subestimezi muntii mai mici! E munte, vremea e capricioasa, trebuie sa fii pregatit si sa ii respecti legile primare. Asa cum zicea Kurt Diemberger, iar eu cred ca I se poate aplica oricarui munte, “un optmiar iti apartine cand ai ajuns inapoi in tabara de baza. Pana atunci ii apartii tu lui”.

La “coborare” (am pus in ghilimelele de rigoare pentru ca, asa cum spuneam, nu a fost o simpla coborare) am mers o bucata de vreme pe la liziera padurii, admirand peisajul inghetat din stanga noastra si copacii tarcati, ca si cum s-ar fi imbracat in straie de sarbatoare special pentru a ne intampina!


Am facut poze “cat pentru tot anul”, vorba lui Valentin, pentru ca stiam ca e posibil sa nu revin prea curand pe acele meleaguri si sa ii arat si lui Florinake prin ce am trecut. I-am dus lui Florin, gratie lui Valentin, o mica piesa pentru colectia lui de iasca. Acum are loc de cinste, pe terasa, in coltisorul nostru pestrit.



In drumul nostru spre sat am dat peste cateva constructii din lemn care nu stiu exact ce puteau fi (Florin zice ca e posibil sa fi fost pt vanatul la panda; eu credeam ca sunt hranitoare iar Florin a facut haz de mine zicand ca “erau hranitoare doar in masura in care se urca ursul la vanator” …hehehe…) si peste niste felinare cam creepy, mari si negre… J cu atat mai creepy cu cat se lasa seara si noi nu mai ajungeam la drum. Eh, dar nu conta, pentru ca eram muuulti si aveam frontale si fluiere si nu prea intalnisem nicio urma fioroasa prin padure. In plus, cand am ajuns la rau, niste dulai care se dadeau rai de dincolo de el, ne latrau de zor. Le-am facut in gandul meu “sic – sic – sic” nu aveti cum sa ajungeti la noi (dar nici noi nu prea aveam cum sa trecem raul pentru ca nu era foarte micut, rece sigur era , eu mai aveam nevoie de bocanci si a doua zi). Asa ca am urcat un mal (ultimul urcus pe ziua aceea!) si in cam 15 minute eram la masina.


Era ora 18 si ma gandeam putin cu groaza ca in 3 ore trebuia sa ma “resetez” si sa ma pregatesc pentru urmatoarea zi. Concluziile, pentru ambele zile, urma sa vina saptamana urmatoare. J Dar contam pe ajutorul lui Florin (pentru ceai si sandwichuri cel putin). L-am anuntat ca eram safe and sound si apoi m-am prelins efectiv in scaunul din microbus incercand sa savurez senzatia de satisfactie pe care ti-o da reusita unei ture! Nu pot nega ca atunci cand m-am uitat pe geam am vazut cum lumea de pe la pensiunile din zona se pregatea fie de un gratarel fie de o mica sueta , dorindu-mi sa fi putut ramane si eu peste noapte acolo, undeva. Nu ma intelegeti gresit, era o oboseala fizica, dar una placuta J


Drumul de intoarcere a fost un epilog foarte dragut: s-au spus bancuri, fiecare actor creandu-si subtil propria-i scena si reflector J ridicandu-se putin in picioare si aprinzand beculetul de deasupra scaunului si terminand in aplauzele si hohotele noastre de ras. Au fost draguti ca m-au lasat aproape de Unirii de unde am ajuns intr-o clipita acasa. Si uite asa lua sfarsit prima mea intalnire cu carpatistii, primul meu traseu nemarcat (mai fusesera dar pe la bunici, unde stiam zona) si prima mea iesire la munte fara Florin. O adevarata premiera!

Daca vi s-au parut prea putine pozele, gasiti aici albumul complet: Clabucetul Maneciului, 12.02.2011.

10 comments:

  1. Foarte interesant sa citesti din punctul fiecaruia de vedere! cu tot ce aduce, cu povestea lui..
    De exemplu eu chiar nu stiam mai nimic despre tine, iar in microbuz mi-a parut tacuta. Acum se leaga toate si ma bucur ca am aflat lucrurile astea despre tine :)

    Chiar ai fost curajoasa, chiar daca la inceput indecisa. Cred ca e normal, mai ales cand se schimba planurile (faptul ca urma sa mergi singura). Te-ai incumetat si la doua ture, ceea ce mi se pare chiar tare :D

    Multumim pentru amintiri. Sper sa ramana "forever" pagina cu tura de pe carpati, de unde putem ajunge la toate randurile si pozele voastre..

    Excursii frumoase in continuare si sper sa ne mai intalnim! :)
    p.s: si eu cred ca tu si Claudia semanati, va potriviti :D (asa am eu impresia)

    ReplyDelete
  2. Ba si eu cred ca tu si Claudia semanati!! Eu ma gandisem si inainte de excursie! :D

    Super frumos descris, ce ma bucur sa vad reactiile oamenilor in urma turei mele :D Nu de alta, dar e o buna motivatie sa vreau sa mai fac si altele...

    Trebuie sa ma apuc sa culeg si eu niste iasca, sa am in rucsac in caz de nevoie pentru aprins focul :D

    Ehe maica... ma bucur ca noaptea aceea chiar a fost un sfetnic bun si ca ai venit cu noi, si ma bucur si mai mult de faptul ca v-am depasit atunci pe poteca spre Ciucas :D Its where it all started...

    Ah, si cel mai mult la tine imi place de Florin :)) Adica de relatia pe care o ai cu Florin si felul in care se simte ca sunteti impreuna :) Hold on to that! ;)

    ReplyDelete
  3. Inainte de a te felicita pentru acest minunat jurnal de tura, am sa-mi cer scuze fata de tine daca te-am deranjat in vreun fel cand te zoream sa nu ramanem in urma. Am fost rugat de Ioan (un om pe care-l stimez foarte mult) sa-l ajut si sa nu ramana nimeni in urma. So, nobody left behind :))))
    De fapt, eu sunt mai puturos si de aceea am vrut la spate ca sa ma odihnesc :))))))))

    Ma bucur ca ti-a placut tura cu noi si-ti pot spune ca o parte din sentimentele ca suntem multi si ca fiecare va merge pe barba lui le-am avut si eu. Dar am ramas foarte incantat de grupul compact din care am facut parte.
    Tot timpul ai zambit, deci, te-ai simtit bine in tura.

    Ma bucur ca am putut sa-i completez colectia de iasca a lui Florin si daca are nevoie vreodata sa aprinda focul are cu ce. :))

    Mi-ar placea sa mai facem ture impreuna mai ales ca Ancai, sotia mea, i-a placut foarte mult. Poate chiar si doar noi 4... Mai ales ca Ancai ii este frica sa mearga prin padure doar cu mine ca, cica, o mananca ursul :))))
    Sper ca timpul sa-mi permita. Eu sunt arbitru de fotbal si de acum pana in vara in fiecare week-end am de arbitrat.

    Multa sanatate si carari cu soare pe munte,
    Vali si Anca

    PS: Daca nu te deranjeaza voi pune blog-ul tau in blogroll-u meu. Blogul meu este: http://ducacii.blogspot.com/

    PS2: Vad ca ai link-uri catre magazine cu echipament montan, si daca nu te deranjeaza, te-as ruga sa pui si link-ul site-ului meu: www.echipmont.ro. Inca odata sper ca nu te deranjeaza propunerea aceasta.

    PS3: Scuze pentru kilometricul comment :)))

    ReplyDelete
  4. Heeei, multumesc frumos pentru comentarii. Le-am citit de aseara dar aveam ochii carpiti de somn si nu mai vedeam tastele sa scriu asa ca va raspund acum:

    @wanna-fly: da, asa sunt la inceput cand nu cunosc lumea, putin mai tacuta :D. Cred ca e de vina o oarecare doza de timiditate. Dar e trecatoare. Si eu sper sa ne revedem si pe alte carari de munte! Sincer, va admir foarte mult ca sunteti o familie atat de unita si ca reusiti sa transmiteti celor din jur din caldura voastra sufleteasca ;;). Acesta a fost unul din motivele pentru care am stiut ca ma voi simti bine in mijlocul vostru, chiar daca personal nu va cunoscusem. Tineti-o tot asa!

    @Ioan: si eu ma bucur nespus ca intamplarea a facut sa ne cunoastem! De obicei am emotii cand imi plac persoanele pe care vreau sa le cunosc. Poate suna copilaros, dar asta imi e firea :)). Iti doresc sa organizezi cat mai multe ture si la o parte macar sa pot si eu participa :D. Daa, Florin are cateva bucati de iasca de prin diversi munti . Urmaream la un moment dat Ray Mears si tehnicile lui de supravietuire (Bear Grylls e altfel, mai nebunatic - pe mine ma amuza teribil, dar mai putin atunci cand ... i se face foame :)) ).

    @Vali: Nici sa nu te gandesti!! Cum sa ma deranjezi, chiar nu imi amintesc sa ma fi zorit in vreun fel, doar eu ma simteam cu musca pe caciula ca tot ramaneam la coada :D.
    Si mie mi-ar placea sa ne revedem, indiferent de formatie :). Muntele e acolo si ne asteapta cand putem ajunge. Cat despre Mosi Martini, sa stii ca nici eu nu ma impac foarte bine cu ideea ca te poti intalni cu ei. Dar am tot citit si auzit ca ei sunt cei care se feresc de tine, doar ghinion sa ai sa dai peste ei. Cum noi mergeam singurei, aveam aceeasi temere, fiind cu ochii si urechile in toate directiile, cand treceam printr-o padure.
    E o idee excelenta "sa facem schimb" de blogroll. Chiar acum voi adauga blogul tau si link catre www.echipmont.ro ;). Spor la antrenamente si sa ne revedem cu bine pe munte!

    ReplyDelete
  5. Hey, am citit povestirea ta imediat dupa ce ai pus linkul pe carpati si am vrut sa comentez, dar nu am reusit de la serviciu. Iti scriam ca m-am bucurat sa descopar ca ai blog si ca mi-a facut placere sa te cunosc si sa fim colege de banca in autobuz. Multumesc in mod deosebit pentru poza in care par a fi in fruntea convoiului, chiar vorbisem cu Ioan sa regizam asa ceva, fiindca altfel nu ar fi fost posibil, dar am reusit, cu nenumaratele cautari pe malul raului, sa dovedesc faptul ca cei din urma pot fi cei dintai, mai ales la schimbari bruste de directie.
    Abia astept sa vina primavara si sa incepem sa ne intalnim intamplator sau poate nu, pe carari de munte.

    ReplyDelete
  6. Eii, ce surpriza :) Si eu ma bucur ca te-am cunoscut si da...f tare intorsatura de situatie /directie cand cei din urma au fost cei dintai :)) mai ales ca eu ma tot intalneam cu Vali si realizam ca ah, iar am ajuns la urma!
    Am citit si eu jurnalul lui Ioan din Papusa si abia astept sa-l citesc si pe al tau, pt ca m-ai facut curioasa sa descopar aventurile pe care le-ai avut pe acolo.
    Sa ne vedem si pana atunci sa ne auzim cu bine! :)

    ReplyDelete
  7. hai ca pana la urma a iesit o tura foarte faina, din ce am citit eu aici :).
    Vantul ala v-a cam dat batai de cap, dar de, poate ca asta a mai condimentat iesirea.

    ReplyDelete
  8. Da, Dan, asa este, la cate emotii avusesem initial, a iesit ceva foarte frumos. Asta imi da curaj sa mai ies cu acesti oameni care sunt minunati.

    ReplyDelete
  9. poate pare stpid însă, de ce nu-mi apare nici o poză de pe blogul tău? :|

    ReplyDelete
  10. @Iulian Timar: Nuuu, nu e deloc stupid, doar ca mi s-au corupt imaginile la un moment dat si a trebuit sa incep sa le reupload-ez. Voi remedia problema in acest weekend. Am inceput deja pentru o parte din postari (pentru cele mai noi...speram sa nu se observe inca) Multumesc pentru vizita si comentariu si te astept din nou cat de curand :)!

    ReplyDelete