Poveste de iarna, in Ciucas

De obicei nu imi prea place sa scriu un jurnal imediat dupa ce m-am intors dintr-o tura. Imi place sa las amintirile si senzatiile sa se sedimenteze si poate, recunosc, dintr-o vaga urma de egoism, imi place sa le pastrez doar pentru mine, ca si cum as incerca sa prelungesc acele trairi sau sa nu reduc din intensitatea lor odata ce le dezvalui. Abia mai apoi, peste cateva zile, le pot asterne pe hartie. Oricum, ca sa scrii trebuie sa ai si dispozitie, si timp, si ambient. Mie mi-au cam lipsit in ultima vreme si iata ca am tot amanat povestea turei de schi din Ciucas. Acum, ca tot am prins niste timp liber, am zis sa profit si sa imi astern gandurile, nu doar pentru mine ci si pentru persoanele care poate ar fi interesate de o astfel de experienta din care ai cu siguranta cate ceva de invatat.

***

Eram in ditamai codul multicolor de ninsori. Dar se anunta un weekend linistit, cu oarecare risc insa de avalansa in masivele inalte. Aveam iar chef de o iesire prin muntii din apropiere, de o zi sau doua si ne-am gandit la Baiului. La scurt timp dupa ce ne-a venit aceasta idee, a venit si Dan cu una si mai interesanta: schi de tura in Ciucas! Wow! Am inceput sa il intreb tot felul de detalii, devenind un fel de emisar intre el si Florin, pe care il tineam la curent cu tot ce aflam. A fost una din acele hotarari "heirup-iste", asa cum mi-am dat seama ca ii plac si lui Dan, in ultimul an, de cand il cunosc. Un prieten bun cu care insa nu ne vazusem decat o singura data si tare imi doream sa mai iesim impreuna, asa cum tot vorbisem in ultimul timp.

Ideea de a invata schi de tura imi incoltise mai demult, de cand tot citisem cat de util e iarna pe munte si ca ar fi un mod mai usor de a invata sa schiezi, deoarece in schiul de tura in primul rand inveti cum sa “calci” zapada, mai apoi cum sa aluneci pe ea. E mai mult de atat. Usor e doar la prima vedere. Exista o tehnica pe care o poti prinde din start, daca esti talentat sau care iti poate da de furca, dar cum bine se stie, perseverenta e mama invataturii.

Pachetul pentru aceasta tura consta in 2 zile in Ciucas, in care aveam sa invatam si sa exersam schiul de tura pe 2 trasee diferite (Cab Muntele Rosu – La Rascruce – Saua Gropsoare – Saua Chirusca – Cab Ciucas – Valea Berii – Cab Muntele Rosu si Pasul Bratocea – Saua Tigailor – Cab Ciucas – Valea Berii – Cab Muntele Rosu), in functie insa si de conditiile nivo-meteorologice de la fata locului, dar si de modul in care aveam sa ne descurcam in prima zi – avand in vedere ca toti eram incepatori in ale schiului de tura. Pachetul costa 300 lei/persoana si includea transportul, cazarea (la cabana Muntele Rosu), echipamentul si ghidajul. Tura a fost organizata de Ciprian si Dan (care urmasera cursurile A.G.M.R.) in colaborare cu Salvamont Prahova (Muntele Rosu). Stiam ca nu va fi usor, insa aveam prea multe motive pro pentru a nu ma lasa infranta de cele cateva emotii negative care imi dadeau tarcoale, ca inaintea oricarei ture ce se anunta a fi una de anvergura, cu toate ingredientele de rigoare: putin necunoscut, adrenalina, oameni noi, lucruri noi de invatat. O tura care devenea tot mai tentanta pe masura ce planurile se concretizau.

Si iata ca a venit ziua de vineri cand cu ditamai bagajul (eu) am pornit spre locul de intalnire cu Dan, la mai bine de 6.30 seara. Aveam sa aflam pe drum daca se poate urca pana la Muntele Rosu cu masina (cu lanturile, bineinteles) sau va trebui sa ne cazam in Cheia (unde era facuta o rezervare de backup). Cu o zi inainte drumul spre Muntele Rosu fusese inaccesibil insa trageam sperante ca va fi cat de cat curatat de cabanier, avand in vedere ca se apropia weekendul si era rost de clienti. Auzisem ca vom intra in paine inca din prima seara, cand trebuia sa impartim echipamentul, sa probam claparii, Dan si Ciprian aveau sa regleze schiurile si apoi sa ne si odihnim putin, stiind ca a doua zi va trebui sa plecam cat mai devreme in traseu, pentru a avea la dispozitie cat mai multe ore de lumina. Si din toate aceste motive ma gandeam ca nu va fi tocmai usor, dupa o saptamana de munca – dar ma linisteam la gandul ca la fel sunt si ceilalti si ca ceea ce aveam sa invat si faptul ca ne reintalneam cu Dan merita efortul. Nu sunt pasare de noapte si orele pierdute se resimt cu varf si indesat in cazul meu. Dar luasem la mine cateva masuri de combatere a oboselii – magneziu, cateva energizante (descoperite la Decathlon) si cat mai multa dorinta de cunoastere si voie buna.

Ca in orice vineri seara am iesit cu greu dintr-un Bucuresti foarte aglomerat si inzapezit. Mai apoi, drumul spre Cheia a fost o adevarata placere, povestind, ascultand muzica, visand cu ochii deschisi si cu voce tare.

De la cele –17 grade cat inregistra termometrul pe DN, am ajuns la –11, la baza drumului din Cheia care urca la Muntele Rosu. Intre timp aflasem ca se poate urca cu lanturi si ca in circa jumatate de ora aveau sa apara, dinspre Falticeni si restul baietilor si a echipamentului. Fiind trecut de ora 11 noaptea ne-am gandit sa ne asteptam si sa urcam cu totii. In timp ce Florin si Dan se chinuiau sa monteze lanturile pe rotile din fata ale masinii, eu admiram cerul puzdit de stele si luna care privea atat de mandra si rece de undeva de dincolo de DN, de brazi, de noi... In ciuda frigului, atmosfera era una de basm, asa cum nu poate fi decat la munte, iarna. Imi pierise parca si oboseala. Intrasem deja in atmosfera, uitasem de serviciu, de alte probleme. Ma abandonasem zilelor ce aveau sa vina.

Fara nicio peripetie am ajuns la cabana, unde cabanierul ne astepta cu ciorba si ceai cald si o camera pe masura. Chiar eram curioasa de conditiile de la Muntele Rosu, caci pana acum nu avusesem ocazia sa dorm aici, ci doar la Bujorul Rosu (anexa nou construita, cu camere avand baie proprie) sau la Dl Bucurescu, in casutele de la Silva. Conditiile de la cabana principala Muntele Rosu mi s-au parut decente. Un pic racorica in camera (pe care am resimtit-o insa si din cauza oboselii), dar curat si destul de spatios, avand chiar si un tv si un mini frigider in camera. Toaletele pentru fete si baieti sunt separate de dusuri, fiind la capetele opuse ale holului.

Dupa ce am savurat ciorba si ceaiul care mi s-au parut ok (in ciuda celor auzite cu mai bine de un an inainte), am urcat la camere sa impartim echipamentul. Totul s-a intins pana dincolo de ora 2.30 in noapte, cand in sfarsit am pus capul pe perna, dornici de cat mai multa odihna.

A doua zi ne-am trezit pe la 6.30 sa avem timp de un dus, o cafea si sa incalzim ceaiul pe care il facusem de acasa, pentru a-l pune cat mai fierbinte in termos. Eu am avut termosul de la Decathlon, insa Florin si-a achizitionat unul mult mai scump care insa s-a dovedit a fi cel mai tare termos pe care l-am avut vreodata, pastrand ceaiul fierbinte (nu cald) dupa mai bine de 10 ore de mers prin viscol si temperaturi destul de scazute, in conditiile in care in termosul meu ceaiul inghetase.

Dupa un mic dejun frugal ne-am luat inima in dinti si am iesit la frig. Rasaritul acelei dimineti prevedea o zi frumoasa.

Ne-am luat in primire echipamentul si dupa cateva notiuni elementare (cum trebuie prinse focile pe schiuri si pastrate mai apoi pentru a nu se deteriora partea adeziva, cum trebuie sa prinzi legaturile si ce miscari trebuie executate pentru acel kick-turn care mi-a cam dat de furca, in special in rampa si in zapada foarte afanata), am intrat in traseu. Ne asteptau doua urcusuri (vorba Alexandrei) unul mai mare si unul mai mic. Pe cel mare il stiam bine, ca il tot urcasem in ultimii 2 ani in drum spre Gropsoare. Eram nerabdatoare sa scap de el si sa ajung sus pe creasta si apoi sa cobor pe Chirusca... imi inchipuiam ca va fi feeric! Mai ales ca zapada era neatinsa. Feeric, dar greu!

Din pacate nu am prea avut noroc de schiuri in aceasta tura de schi. Unul din ele imi tot sarea din picior. Am crezut initial ca nu calc eu corect. A incercat Dan sa mai stranga legatura cu o mini surubelnita, am incercat sa schimb schiurile intre ele (nefiind unul special pentru dreptul si altul special pentru stangul). Dupa aproape 10 incercari esuate ma apucase deznadejdea si tot entuziasmul meu de la inceput se transformase in ceva total opus. I-am zis lui Dan ca prefer sa cobor si asta este, sa nu mai particip decat sa ii tin pe toti din drum. Stiam clar ca in conditiile astea nu voi putea continua. Cunosteam traseul de vara si banuiam ca acum va fi cel putin dublu ca efort si ca timp. Mai ales cu schiuri pe care le incaltam pentru prima oara si care imi mai si faceau probleme. Dan insa a fost mai hotarat ca mine si a zis ca nici nu vrea sa auda sa ma intorc: aveam cu noi rachetele de zapada ale Alexandrei – eram putin trista ca trebuie sa renunt la schiuri. Dar erau doar 2 variante: ori ma intorceam, ori continuam cu rachetele. Dupa ce ne-am chinuit sa le reglam pentru size-ul meu (era prima oara cand puneam si mana si piciorul pe rachete de zapada) am reintrat in traseu. Alta viata! In pante cu inclinatie mare cum era aceasta, rachetele mi s-au parut divine fata de schiuri care chiar si cu foci aluneca putin. Un dezavantaj ar fi ca trebuie sa ridici complet piciorul cu racheta, pe cand, cu schiul trebuie sa il tarasti, ca si cum ai avea un slap (deoarece partea din spate a piciorului/claparului e desprinsa de schi). Ideea e sa pastrezi urmele mai ales atunci cand e zapada foarte mare si afanata, cum a fost in cazul nostru. Si un alt avantaj al rachetelor este ca pot fi folosite si cu boncanci normali de iarna (nu sunt neaparat necesari clapari sau bocanci tehnici, cum e in cazul schiurilor).

Alexandra cu restul baietilor (Gabi, Cristi, Bogdan si Iulian) plecasera inainte: le spusesem ca nu are sens sa se opreasca si sa ne astepte prea mult pana rezolvam cu schiurile mele, ca sa nu inghete. Era soare, dar era unul cu dinti.

Cand am ajuns la statia seismica, baietii nu mai erau in raza noastra vizuala de mult timp, iar vremea incepuse sa se strice. Florin era in fruntea trupei, iar Dan incheia sirul indian. Ma simteam putin aiurea ca el avea de acum o greutate in plus, avand schiurile mele montate pe rucsacul lui. Aveam sa imi amintesc pana in momentul de fata si de acum inainte vorbele lui de mai tarziu: ca oricui i se pot intampla situatii neprevazute, cum mi se intamplase mie sau noua; in final, important e sa stii sa te descurci.

De cand merg pe munte mi-a intrat un lucru in reflex: sa privesc din cand in cand in urma si sa verific ca partenerul din spate este inca in raza mea vizuala. Profitam de astfel de momente si ca sa ma opresc sa fac cate o poza sau sa beau putina apa si sa mananc ceva dulce.

In ciuda frigului care devenea tot mai insinuant, a energiei si timpului pierdute pana acum pe o portiune destul de mica din traseu si a faptului ca trebuia sa grabim pasul pentru a micsora distanta dintre noi si restul grupului, inca mai aveam resurse sa ma bucur de intreg peisajul care, pe masura ce ne apropiam de Vf Muntele Rosu, era din ce in ce mai deschis privirii noastre.

La un moment dat m-am oprit sa imi pun si polarul, cagula si supra-manusile, caci rafalele de vant pareau ca vor sa te ia pe sus si sa te transforme in sloi de gheata.

Dupa Muntele Rosu am avut de cateva ori ocazia sa invat si cum se coboara cu rachetele. Atat rachetele cat si schiurile au inaltatoare care se ridica si raman fixate sub calcai pentru a te ajuta la urcus. La coborare e mai eficient sa le dai jos (operatiune care in general se poate face cu varful de la batul de schi/trekking).

Urma urcusul final pana in creasta, pana la “La Rascruce” de unde trebuia sa viram stanga si sa ne incadram spre seile Gropsoare si Chirusca. Restul grupului care aveau un avans de vreo ora fata de noi, deja disparusera din raza noastra vizuala. Ne ramasesera urmele lor pe care incercam sa le pastram, desi pe fata batuta de viscol aproape ca nu se mai zareau. Nu mai era nici semnal telefonic, asa ca nu aveam decat sa ne intalnim cu ei, in cel mai rau caz, la cabana Ciucas, unde vroiam sa facem un popas de o ciorba. Urcusul in creasta ne-a solicitat atentia caci o portiune trebuia mers in diagonala, cu distanta mare intre noi, fiind o gramada de placi de vant cu risc de avalansa. In acel moment m-am bucurat din nou ca am rachete si nu schiuri, caci rachetele au acele crampoane pe talpa, exact ca si coltarii, care pe astfel de portiuni mi-au creat impresia ca ar fi mult mai eficiente decat schiurile si, in plus, iti ofera un confort psihic mult mai ridicat.

Odata iesiti in creasta am facut un popas de ceai si de cateva energizante sub forma de napolitane cu ciocolata. Glucoza o pastram pentru mai tarziu, fara sa am macar vreo vaga banuiala cat de mult imi va folosi.

Ciucasul cu ale sale Tigai si Babe, care si pe vremea asta stateau la sfat, isi dezvaluia formele sub privirea noastra. Ne inchipuiam cum ar fi sa fim acolo pe varf in rafalele acelea de viscol atat de specifice acestui masiv. Se zarea si cabana Ciucas care parea atat de aproape de noi. Si atat de primitoare. Abia asteptam sa ajungem sa ne incalzim putin. Dar era doar un gand razlet pe care l-am alungat imediat. Inca mai aveam cateva ore bune de lumina si vroiam sa ne bucuram de ele. Ce inseamna placerea confortului !

Am inceput sa coboram spre Saua Gropsoare, nepierzand din priviri urmele si indicatorul care se zarea in departare.

La un moment dat urmele au inceput sa coboare usor spre dreapta, indreptandu-ne pasii spre padure. In cel mult 2h, dupa estimarile mele, cu toata zapada aceea mare, trebuia sa ajungem la cabana Ciucas. Aveam astfel timp si de ciorba si apoi eventual sa mai prindem cateva raze de soare pana la cabana Muntele Rosu. Ma bucuram ca intram in padure, pentru ca astfel scapam de viscol si de frigul napraznic din creasta si puteam sa ma bucur mai mult de zapada – acea zapada pe care mi-o tot dorisem din toamna. Si se pare ca dorinta imi fusese ascultata. Cred totusi ca imi dorisem prea mult. Caci nu mai vazusem asemenea zapezi de foarte multi ani. Poate nici nu mai vazusem de fapt zapezi asa mari - eram eu prea mica pentru zapezile care fusesera odinioara.

Cand si cand mai zaream si cate un copac cu marcajul multicolor pe el, semn ca eram pe drumul cel bun, desi totul imi parea necunoscut. Insa urmele clare in zapada, singurele, de altfel, imi spulberau temerile. Poate era o alta varianta a drumului de vara, era varianta de iarna. La un moment dat tin minte ca l-am auzit pe Florin ca a zis ca i se pare ca mergem mult prea in dreapta. Dar drumul prin padure serpuia, cand mergeam in stanga, cand in dreapta. Era ciudat ca aproape trecusera acele 2 ore si noi parea ca ne tot afundam in padure. Undeva in dreapta se vedea o vale la fel de impadurita, iar in stanga nu puteam distinge nimic. Eram undeva aproape de creasta acelei culmi imapdurite. Nicio urma de cabana Ciucas, de varf Ciucas in departari... Ceva era in neregula! Si totusi, urmele acelea... continuau si ne furau cu totul – trebuie ca eram pe drumul cel bun, totusi. Iar baietii din grupul din fata sigur ajunsesera deja la cabana. Ce bine o fi de ei!!

Un feeling ca nu eram in directia corecta incepea sa puna din ce in ce mai tare stapanire pe noi. La un moment dat am gasit o foca. Probabil era a vreunuia din baietii din fata noastra. Nu credeam sa mai fie altcineva in afara de grupul nostru pe acel traseu. Pentru ca atunci cand plecasem fusesem primii, nemaifiind alte urme prin zapada. Undeva sub statia seismica ne depasise un grup insa ei intrasera undeva in stanga in padure, imediat dupa statia seismica, scurtand probabil drumul spre Cabana Ciucas.

Am cules foca bucuroasa ca pot fi de ajutor celui care o pierduse. Imi inchipuiam ca nu ii va fi usor sa coboare printre copaci cu un schi fara foca, care nu avea niciun pic de aderenta. Una era sa cobori pe un teren lat, pe o partie si alta era sa cobori in panta destul de abrupta, printre copaci foarte apropiati. Trebuia sa cobori in trepte, fiind atent la fiecare pas. Uneori treceam prin adevarate tunele de crengi. Noroc ca erau uscate si le mai puteai rupe pentru a-ti face loc. Era un adevarat labirint. Ce ciudat! Nu recunosteam nimic din acest traseu! Si fusesem vara trecuta de 2 ori pe aici. Sau pe unde credeam noi ca am fi.

Cateodata, urmele pareau ca vin din vreo 3 directii diferite. Ne opream si cercetam care ar putea fi directia corecta. Unele urme erau doar incercari de a scurta. Era din ce in ce mai clar ca nici cei din fata noastra nu erau convinsi ca erau pe drumul cel bun. Abia dupa ce se termina toata povestea vezi unele aspecte care atunci cand esti in centrul ei scapa ratiunii, atentiei, poate chiar si instinctului.

Era superba, era de vis, toata acea padure coplesita de zapada imaculata. Dar atat de inselatoare si de derutanta!

La un moment dat am inceput sa auzim voci. Cu siguranta erau voci, nu era paranoia! Faptul ca batea vantul printre crengi, ca drumul serpuia in toate directiile, facea ca acele voci sa se auda cand si cand. Ne mai strigam si intre noi pentru ca prin acel desis nu aveam sanse sa ramanem prea mult unul in raza vizuala a celuilalt. Lui Dan ii lasasem un fluier pentru a ne da de stire in caz ca ramanea prea in urma cu schiurile de pe rucsac, care ii ingreunau inaintarea. Refuzam gandul si sentimentul ca padurea ne inghitise si nu mai vroia sa ne dea drumul. Ma uitam la valea din dreapta si realizam cat de sus suntem inca. Parca am fi mers in cerc. Iar soarele era din ce in ce mai jos.

Vocile au inceput sa fie tot mai clare si cunoscute! Erau chiar ei, baietii din grupul nostru, al Alexandrei. Ce ciudat, credeam ca sunt cu foarte mult inaintea noastra! Primul pe care l-am zarit a fost Gabi, care m-a si intrebat daca nu am gasit cumva vreo foca. Ba da! Deci a ta era?! Esti un inger!! Nu stiam ce ma faceam fara ea. Cu toate acestea, era destul de greu sa o monteze la loc pe schi pentru ca partea adeziva prinsese foarte multa zapada si nu mai putea fi folosita pe moment. La fel se intamplase si la unul din focile lui Cristi. Iata ca acum se intrezarea si partea buna a faptului ca perechea mea de schiuri si, automat, de foci erau disponibile, putand inlocui focile lui Gabi si Cristi.

Putin mai in fata am dat si de Alexandra. Dar restul? Bogdan si Iulian? Am aflat ca o luasera inainte atunci cand Gabi tot incerca sa isi caute foca ratacita, nemaiputand inainta usor, cu un schi aproape inutilizabil in astfel de conditii. Fara schiuri te afundai pana mai sus de genunchi. Si daca ieseai din ceea ce se vroia o poteca, unde grosimea zapezii era cat de cat constanta, riscai sa te afunzi pana la brau. Pe alocuri asta era cea mai buna varianta insa. Inca o data am realizat cat de norocoasa fusesem pana la urma ca nu functionase un schi si ca fusesem nevoita sa folosesc rachetele de zapada. Parca ma simteam putin aiurea fata de restul pe care ii vedeam ca se chinuie in special atunci cand trebuia sa urcam pantele acelea inguste si abrupte printre copaci, unde inaintai ca un rac.

Am ajuns intr-un loc din care puteam avea un strop de panorama. Panorama spre orizonturi total necunoscute! Pe ce picior al Chiruscai sa fi coborat oare? Era clar ca eram undeva muult, mult in dreapta si ca singura varianta era sa ne intoarcem pe urmele noastre. Era trecut de 7 seara. Frigul, oboseala, epuizarea generala incepeau sa se resimta. Am cedat la un moment dat si am intrebat-o pe Alexandra daca ar fi aiurea sa sunam la 112. Acum ma amuz – atunci nu am reactionat in niciun fel, pentru incercam sa nu ma pierd cu firea – cand mi-a raspuns: pai eu sunt 112... I-am citit teama in ochi lui Cristi si dupa un scurt schimb de impresii, pe care efectiv nu le mai tin minte, m-au podidit lacrimile. Tocmai constientizasem ca suntem intr-o situatie dificila in care era bine sa fim foarte realisti si sa nu ne pripim in decizii pentru a nu risca aiurea. Gabi era tot mai speriat de soarta celor 2, Bogdan si Iulian, si se punea problema sa mergem dupa ei.

Alexandra a incercat de pe cateva telefoane din reteaua Vodafone - singurele care aveau in acel loc vreo 2-3 liniute de semnal - sa ii prinda pe colegii si sotul ei, pe Ciprian (care se intorsese in Brasov si care urma sa ajunga abia seara la Muntele Rosu, pentru tura din a doua zi) si dupa cateva incercari esuate, am reusit sa le comunicam ca suntem "in the middle of nowhere". Le-am explicat ce puteam zari din acel punct de belvedere: o stanca izolata si o stana si, undeva in fundal, niste dealuri impadurite. La cati km ar fi putut fi acea stana, se intreba Florin? Am incercat cu busola, cu harta, insa nu aveam niciun element cunoscut care sa ne ajute in orientare. Cat despre acea stana, care parea destul de noua, aveam toate sansele sa nu o gasim pe harta care era veche de cativa ani. Cu siguranta ca Bogdan si Iulian se indreptau undeva spre Vama Buzaului. Asta era cam singura varianta plauzibila. Iar pentru noi singura si cea mai inteleapta varianta, pentru a le putea eventual fi si lor de ajutor, era sa ne intoarcem pe urmele noastre. Oricum, in acel moment, aveau probabil un avans de vreo 2 ore fata de noi. Am incercat sa dam de ei. Insa Bogdan plecase fara telefon, iar telefonul lui Iulian nu avea semnal. Era interesant ca Iulian nu avea la el absolut niciun element de supravietuire. Avusese ceva de mancare insa lasase punga la Gabi in rucsac. Si nu aveau la ei decat o singura frontala. Poate si noi suntem exagerati cu atatea masuri de precautie, insa in tura asta nu ne-au prisosit, in special glucoza si ceaiul care a fost o adevarata minune atunci cand am descoperit, dupa mai bine de 10 ore, ca era inca fierbinte. Energizantele. Frontalele. Hainele de schimb si cele groase. La un moment dat am pus pe mine absolut tot ce aveam in rucsac, mai putin bluza de corp pe care o pastram pentru situatii in extremis sau pentru a ma schimba in ideea care parea din ce in ce mai putin verosimila ca vom ajunge la cabana Ciucas. Dar astfel de ganduri trebuiau alungate! Sau cele de genul “ce li s-ar putea intampla celor 2 baieti care pentru a ajunge in civilizatie aveau un drum lung si greu de facut prin locuri neumblate, cu zapezi imense”. Era clar ca trebuiau sa mearga in continuu. Nu se puteau opri caci nu aveau unde sa se adaposteasca. Chiar daca isi faceau un fel de iglu in zapada nu aveau suficiente haine la ei sau macar o folie de supravietuire pentru a-i proteja de frigul de peste noapte. De animale salbatice nu vroiam sa imi inchipui. Desi in mod normal ti-ar veni sa ii mustrezi pentru lipsa de responsabilitate, fata de ei si fata de restul grupului, in acele clipe le purtam cu totii de grija. Nu ne gandeam la morala, ci la metode de ajutor. Am reusit – nici nu mai stiu daca noi sau baietii de la “capatul” celalalt al telefonului - sa le dam un mesaj si sa ii instiintam in ce situatie eram cu totii.

Imi era sincer groaza ca trebuie sa refacem traseul acela cu pante inclinate pe care acum trebuia sa le urcam (si stiam cat de dificil va fi, in special celor cu schiuri, care oricum si le dadeau jos oridecateori venea cate un astfel de pasaj, inotand efectiv prin zapada), ca trebuia din nou sa trecem prin labirintul de crengi. Speram sa tina bateriile la frontala. Deja se intunecase si le-am aprins cu totii. Eu am lasat pe faza medie si o stingeam cand faceam cate un popas.

Aparatul foto il bagasem de mult in rucsac. Nu imi mai statea gandul la poze. Desi in ciuda starii de neliniste inca ma mai puteam bucura de cerul care devenea tot mai luminat de stelutele sclipitoare si de padurea care parea plina de licurici: erau de fapt fulgi de zapada zburataciti de vantul care sufla printre crengi si care in razele frontalelor capatau un aspect de basm.

Ne mai opream din cand in cand pentru a face cate o regrupare si a verifica ca suntem cu totii. Ma rog, mai putin doi. Ne gandeam cu totii la ei, speram sa fie puternici si sa razbeasca, sa ia decizii intelepte, cel putin de atunci inainte. Aveam sa aflam mai tarziu ca Dan, care incheia grupul, incercase din rasputeri sa ne anunte din fluier ca ii e din ce in ce mai greu sa inainteze cu schiurile montate pe rucsac. Isi pierduse chiar si o bratara in incercarea de a-si croi drum prin acel desis de crengi. Si uneori, cand se oprea si asculta linistea din jur, totul devenea coplesitor. Se gandea sa ramana efectiv si sa isi faca adapost peste noapte in zapada! Eram cu totii epuizati dar nu ne aratam sub niciun chip. Trebuia sa ramanem puternici – pentru noi si pentru ceilalati. Lamentarile le lasam pentru mai tarziu. Nu era timp, nu era momentul pentru ele. Mai scoateam cate un oftat, asa ca pentru mine insami. Nu ne mai auzeam decat noi si fapturile nevazute ale noptii. A fost pentru prima oara cand nu mi-a fost teama niciun moment de animale salbatice. Eram suficienti in grup. Teama mea era sa nu inghetam de frig. Asta daca am fi fost nevoiti sa petrecem noaptea in padure. Dar dincolo de temeri simteam ca vom razbi. Cred ca era speranta care te paraseste oricum ultima. In sfarsit ne-a ajuns si Dan la una din regrupari. Ne-a anuntat ca abandonase schiurile. Era singura solutie sa poata inainta si sa ne ajunga din urma. L-am inteles. Poate fiecare din noi ar fi facut la fel in astfel de momente. Important era sa fim ok cu totii. Sa ajungem odata la lumina!

La un moment dat mi s-a parut ca vad o frontala undeva pe o culme. Nici nu stiam de fapt daca e culme sau e doar imaginatia mea si dorinta mea apriga de a ne intalni cu colegii Alexandrei, care trebuiau sa vina in intampinarea noastra! Putea fi una din sutele, miile...miliardele de stelute care licareau atat de vesel pe cerul noptii. In acea noapte m-am rugat! M-am rugat sa existe cineva acolo sus sa ne calauzeasca pasii! Acum, in cel mai rau caz nu aveam decat sa fim nevoiti sa ne intoarcem tot drumul pana la Muntele Rosu pe urmele noastre, dar asta insemna sa iesim in creasta, sa infruntam rafale de vant cumplite si pericolul de avalansa. Dar in final am fi facut-o si pe asta! Nu realizezi cata putere ai, cat de mare este instinctul de conservare, dorinta de a supravietui, de a ajunge in loc sigur, decat in momente limita. Mintea omului e fantastica!

Am ajuns intr-un luminis unde exista un stalp indicator cu toate marcajele (BR, BA, CA) si de unde Alexandra isi amintea ca drumul nostru spre cabana Ciucas ar trebui sa porneasca undeva in dreapta. Chiar si mie imi parea din ce in ce mai cunoscut acel luminis, acel indicator. Cat de inselatoare poate fi natura iarna cand totul e acoperit cu zapada, iar pe copaci marcajele care inca se mai zareau erau chiar la limita zapezii daca inca nu fusesera inca acoperite de ea. Dan si Alexandra au incercat pe o raza de cativa metri sa descopere un al doilea marcaj in directia cabanei, care ne-ar fi putut indica drumul. Nimic insa. Nu imi venea sa cred. Cum putusem rata in asa hal drumul? Nu mergeam de ieri de alaltaieri pe munte, nici noi, nici ei. Dar se stie, iarna nu e ca vara. Cristi a scos niste cafea sa ne mai ridice moralul. Era neplacut ca simteam cum ne ingheata varfurile degetelor de la maini, cu tot cu manusi si supra-manusi, dupa mai bine de jumatate de ora in care tot incercasem sa gasim drumul spre cabana, nevenindu-ne parca sa plecam din acel loc care parea ultima noastra sansa spre drumul cel bun. Florin vazuse pe net o metoda de a-ti pune sangele in circulatie intr-un mod foarte rapid si de a-ti incalzi astfel mainile: le scuturi pe langa corp intr-un balans amplu si energic de 10 ori sau mai mult. Si trebuie in permanenta sa te misti. Dansezi, daca vrei. Daca iti mai arde. Te fatzai efectiv. Ideea e sa nu stai, ca sa nu intre frigul in oase. Ca apoi e mai greu sa il scoti. Abia asteptam sa ne repunem in miscare. Alexandra a decis: gata, asta e, continuam drumul inapoi tot pe urmele noastre. E prea riscant sa coboram in dreapta. E posibil sa nici nu fie directia corecta. Sa dam in cine stie ce rapa, prapastie si sa fim nevoiti, in cel mai bun caz, sa ne intoarcem si sa pierdem iarasi timp si energie inutil. In plus, trebuia sa ne intalnim cu colegii Alexandrei. Cu baietii de la Salvamont. Cu sotul ei. Cu Ciprian.

La un moment dat am zarit iarasi acea frontala. De data asta era fara dubiu o frontala. Si odata cu ea, auzeam si niste voci in departare. Am inceput sa strigam, sa gesticulam, sa le dam de stire ca suntem acolo (desi era intuneric, era cam greu sa ne vada pe noi, ci doar frontalele noastre, dar instinctiv si de bucurie incepi sa te agiti), iar Alexandra a comunicat cu ei folosind cateva flashuri de frontala.

In mai putin de o ora ne-am intersectat cu ei. Apoi, restul drumului a fost o placere, stiindu-ne in siguranta: aveau sa ne duca pe o scurtatura de vreo ora la cabana Ciucas. Chit ca de acolo pana la Muntele Rosu nu ar mai fi fost mai mult de 2 h, la ora aceea, adica aproape 12 noaptea, dupa 15 ore de mers , nu imi doream decat un ceai fierbinte si un pat in care sa ma arunc si sa ma odihnesc pana a doua zi dimineata sau pana la pranz!

Nicio poza, nici cuvintele uneori parca prea seci nu pot reda trairile din anumite momente intense. Bucuria, teama, trecerea de la o stare la alta, de la un fel de agonie la extaz. Vorba lui Ciprian, cabana cu ferestrele luminate care era singura sursa umana de lumina in acea imensitate in care doar luna si stelele se puteau zari licarind si mai nou si veselia din ochii nostri, parea o adevarata Fata Morgana: o vedeam atat de clar si atat de aproape si totusi nu mai ajungeam odata la ea. M-am uitat pe ceas cand i-am pasit pragul si arata 23:57! Fusese cea mai intensa si lunga tura a mea din toate timpurile! Si ma bucuram cu toata fiinta ca avusesem puterea sa depasim momentele critice. M-a uns pe suflet cand, mai tarziu, Florin mi-a spus ca i-a placut ca mi-am pastrat moralul ridicat pe tot parcursul drumului. Asa simtisem si eu. Speram ca reusisem si sa transmit aceasta stare celorlalti. M-a emotionat si Alexandra care inainte de plecarea de a doua zi m-a felicitat si mi-a soptit : esti puternica! Si toate imbarbatarile celorlalti pentru fiecare dintre noi. Cuvinte simple, frumoase, pozitive, care conteaza atat de mult in astfel de momente grele. Ma bucur ca a fost si Dan alaturi in aceasta tura. Ma bucur ca am cunoscut oameni cu suflet frumos.

Cabanierul si ospatarul, pe care il recunosteam din celelalte ture cand poposisem aici la o ciorba, fusesera anuntati ca vom veni. A fost o adevarata usurare sa aflam ca mai sunt camere libere (mai erau de fapt fix atatea locuri cati eram noi). Ma amuzam si ii spuneam lui Dan ca in disperarea si oboseala mea cred ca as fi fost in stare sa dorm si pe jos; el a zis ca ar fi ales masa, nu podeaua :)). Cum bucataria era evident ca se inchisese la orele acelea tarzii, insa stomacele noastre, acum ca ne stiam in siguranta si la caldura, isi cereau raspicat drepturile, am scos tot ce aveam prin rucsaci, inclusiv cele 2 aspirine (era pentru prima oara cand plecam fara trusa medicala in tura – nu o voi mai face niciodata), am luat toate sticksurile si alunele care mai erau la bar, am impartit in 10 unicul sandvis pe care il aveam prin rucsac si cu afinata si multele ceaiuri fierbinti am facut un adevarat ospat. Am tot tras la concluzii , ne-am minunat de ce ni se putuse intampla in acea zi, incercam sa aflam pe harta pe care picior al Chiruscai coborasem si de unde de fapt ne incurcasem noi si intrasem pe traseul gresit. Aveam sa aflam abia acasa, cu Google Earth, ca undeva dupa Saua Gropsoare ne incadrasem gresit mult prea spre dreapta si intrasem pe Culmea Piatra Laptelui, in final.

Baietii de la Salvamont si-au pus telefoanele la bar, unde era semnal, in speranta ca cei 2 colegi ai nostri vor da vreun semn de viata. Viscolul se intetise afara. Era o adevarata sinucidere sa pleci la 2 noaptea, pe o asemenea vreme, dupa n ore de mers, in cautarea lor, nestiind exact unde ar putea fi. Puteau fi oriunde. Aveau nevoie macar de 2 ore de odihna si spre orele 4 dimineata sa porneasca in cautarea lor.

Ne-am despartit, plecand fiecare spre camerele lor, cu gandul ca Bogdan si Iulian erau undeva in viscol, in intuneric, in salbaticie... speram ca sunt puternici si ca vor ajunge totusi intr-un loc ferit unde sa se poata odihni catusi de putin. Ideea era sa nu se opreasca, ceea ce le-ar fi putut fi fatal.

A doua zi dimineata ne-am intalnit la micul dejun si am aflat ca cei doi colegi erau ok, ajunsesera la civilizatie (nu stiam ce insemna exact asta). Fusese ironic ca mesajul venise cu nici 10 minute inainte ca baietii de la Salvamont sa porneasca in cautarea lor. Puteau sa il primeasca prea tarziu. Sau intr-un moment cand nu aveau pic de semnal si prin urmare acel mesaj sa nu mai conteze. Asa cum ni se intamplase noua: abia in masina, la intoarcere, undeva dupa Valenii de Munte, i-a intrat lui Dan mesajul Alexandrei din dimineata precedenta! “Nu veniti pe Chirusca”. Poate fusese mai  bine asa, ca nu il primise. Ca putusem fii impreuna si trece cu totii prin acea peripetie si ca dusesem totusi tura la bun sfarsit.

I-am zis amuzata lui Dan ca la tura de duminica nu cred ca voi mai putea participa. Ne amuzam caci nimeni nu mai era in stare de ea. Asa ca, dupa ce am ajuns la Muntele Rosu, dupa o plimbarica de mai putin de 2h pe Valea Berii si prin padure, cu un mic popas la fostul refugiu salvamont si un ceai aromat la noul sediu salvamont, am aflat cate ceva despre avalanse, despre PIEPS-uri si de cum ar trebui sa te feresti de avalanse, sa recunosti zonele cu risc ridicat. Dar totul e doar teorie. Nu imi doresc, ca nimeni de altfel, sa pun in practica ce am invatat!

***

A fost o tura complexa – nici nu cred ca pot gasi un cuvant mai potrivit! Din care am avut atatea de invatat, nu doar din greselile noastre proprii, dar si din cele ale celorlalti.

O regula de aur e sa nu te desparti de grup, sub nicio forma, mai ales cand nu cunosti masivul si cand nu ai cateva lucruri esentiale de supravietuire la tine. Ca sa nu mai zic ca nu se pleaca in tura fara rucsac, fara telefon, fara frontala. E bine ca cei doi colegi au ajuns teferi si cu siguranta si-au primit lectia de viata cu varf si indesat. Am aflat mai apoi ca mersesera toata noaptea, pana la 4 dimineata, cand au dat de o ferma de vaci unde s-au adapostit si odihnit pentru cateva ore si apoi au iesit undeva spre Vama Buzaului si mai apoi spre Bradet, ramanand sa se intalneasca in Brasov cu baietii din Falticeni.

Chiar daca pe de o parte ma bucur ca se incalzeste si vine incetisor si primavara, o parte din mine inca isi mai doreste sa profite de aceste zapezi care cine stie daca or mai veni si in alte ierni, prea curand.

Albumul foto complet a ramas tot aici.