Redescoperind frumusetea Pietrei Mari, iarna - jurnalul

Se zice ca daca de Boboteaza nu e ger (a plouat), va fi o iarna grea. Ninsorile care au cazut in ultima saptamana mi-au intarit convingerea ca exista o farama de adevar in vorbele batranilor.

Ianuarie a venit cu acele zapezi mult asteptate, care dau peisajului un farmec incredibil, de basm, dar care pot fi fatale. De aceea, cand pregatesti o iesire pe munte in conditii de iarna trebuie sa te informezi cat mai bine asupra traseului (starea zapezii, in special), a locului in care urmeaza sa innoptezi, asupra trenurilor sau a altor mijloace de transport, sa iti verifici echipamentul si sa iti pui in bagaj acele maruntisuri care uneori par inutile insa pot deveni indispensabile in anumite situatii (trusa medicala, folie de supravietuire, haine de schimb, bricegut, chibrituri/bricheta, cateva dulciuri pe post de energizante – glucoza e foarte eficienta, apa suficienta sau un primus pentru topit zapada, harta zonei chiar daca stii traseele pe care vei merge). E bine sa te cunosti, sa iti asculti instinctele si ceea ce incearca organismul sa iti comunice in conditii de epuizare si, de asemenea, sa iti cunosti partenerii de drum. Sunt lucruri care la inceput par obositoare, insa treptat iti intra in reflex. De exemplu, la inceputuri, ne lua o gramada pana sa ne decidem ce sa punem in bagaj. Incet, incet am reusit sa cam stim ce ne trebuie si ce e complet inutil. Dar inca mai invatam...

Pentru weekendul 28-29 ianuarie se anunta o vreme frumoasa in Piatra Mare. Mai demult, Cosmin propusese o tura cu urcat din Dambu Morii, dormit la cabana Piatra Mare si coborat in Predeal. Acum vreo luna, cand am decis sa incercam acest traseu, lucrurile stateau complet diferit. Era zapada, insa nimic de speriat. Asa ca am si rezervat locuri la cabana (se stie ca la Piatra Mare e destul de aglomerat si trebuie sa rezervi din timp). S-a mai propus o varianta pentru coborare, si anume pe la Cascada Tamina (eu tineam mortis cu coboratul prin Predeal, imi placea ideea sa coboram in alta parte a masivului si in plus in Predeal aveam mult mai multe trenuri de intoarcere). Insa in weekendul de dinaintea celui in care aveam sa plecam, am inceput sa ne punem semne de intrebare daca nu ar fi cazul sa ne reorientam asupra traseului de intoarcere, intrucat riscul de avalansa se apropia de nivelul maxim, la peste 1800 m alt. Treptat, cand am intrat in codul portocaliu si cabanierul ne-a comunicat ca singurele trasee deschise sunt cele care pornesc din Dambu Morii, adica BG (prin Canionul 7 Scari) si BR (Drumul Familial) si ca de la cabana pana pe varf si probabil si dincolo de el, zapada atingea si 4 m si inca nu se incumetase nimeni sa faca urme, am mai taiat o varianta de pe lista. Astfel ca am decis sa urcam pe BG prin Canion (cu posibilitatea de a-l ocoli pe PR, in caz ca nu ar fi fost practicabil) si sa ne intoarcem pe BR. Mai exista chiar si un traseu de legatura intre cele doua, TA, prin Prapastia Ursilor, iar intrarea dinspre traseul BG este atat de sub Canion, cat si de deasupra lui. Mai mult nu aveam cum sa stim decat la fata locului. Aveam ceva emotii dar nu incat sa dau inapoi. Sunt sanatoase si emotiile, te pun in garda.



Am pornit la drum cu speranta ca varianta 3 va fi cu noroc, ca vom avea totusi ceva urme prin zapada, chit ca fusesera 2 zile de ninsoare abundenta si de viscol puternic, si ca nu vom fi nevoiti sa inotam efectiv prin zapada, pana sus la cabana. Vazusem si albumul lui Ioan care fusese cu o saptamana in urma. Se pare ca intr-adevar, aveam sa regasesc zapezile de alta data, in Piatra Mare.

Am avut un noroc imens: nu doar urme pe ambele trasee, dar si un soare care ne-a incalzit si la propriu si la figurat, facand temperaturile sa urce spre 0 grade in timpul zilei si sa ne sustina moralul, si aproape nici pic de vant. Cu tot cu urme, tot ne mai afundam in zapada, caci pe alocuri cararea era acoperita de zapada din cauza “avalanselor” cazute din copaci. Era de-a dreptul feerica pulberea aceea fina care sclipea in milioane de diamante in razele soarelui. Era “amuzant” cand te prindea sub...

Si de data aceasta am preferat trenul, masinii. Am luat Reggio de 06:27, care a ajuns in Timisu de Jos la ora 10:30, avand doar vreo 20’ intarziere. Din halta Timisu de Jos mai ai de mers, in directia Brasov, pe sosea, inca vreo 1,5 km (cam 20-25 min) pana in Dambu Morii.

Satele acoperite de omat au un farmec aparte. Mai ales dimineata si seara. Peisajul care ni se dezvaluia cu fiecare pas ne inunda sufletele cu bucurie. Inca nu ne gandeam la ce va fi mai sus. Deja intrasem in joc. Aveam suficiente variante de ocolire si ne gandeam ca daca, prin absurd, nu se poate si nu se poate, asta este, ne intoarcem. Trebuia sa fim pregatiti pentru mai multe situatii. Stiam ca nu va fi usor, dar refuzam totusi ideea de abandon.

Dar gata cu atatea griji! Ce-o fi, o fi! Sa ne bucuram de ce ne ofera natura!

Cata zapada, pe poteci, pe langa ele, prin copaci, la noi in cap! Avalansaaaa... mai strigam din cand in cand. Soarele incalzea zapada de pe crengile brazilor si provoca mici avalanse. Particulele de gheata capatau o stralucire indredibila in razele buclucase ale soarelui. De vis!

Pana la Canion am facut cam 1h. Aici am facut un popas de vreo 10’ sa ne echipam cu manusi de fas si geci si sa ne energizam putin. Am pornit in sir indian: baiat, fata, fata, baiat. Adica Florinake, eu, Luana si Cosmin. Trebuia sa fim atenti la turturi si la avalansele care se mai pravaleau cand si cand de pe peretii stancosi si cel mai important, la treptele lipsa din podetele de legatura de pe tot traseul Canionului. Pe scara cea mare (a treia – sunt vreo 11 in total) ca si pe celelalte, de altfel, e de preferat sa urci tinandu-te cu mainile de trepte (care se mai rotesc uneori, dar sunt prinse bine), nu de balustrada, ca sa nu aluneci, iar talpa bocancului e bine sa o pozitionezi cu scobitura pe treapta, din aceleasi motive.

Cu emotiile pozitive si negative de rigoare am parcurs Canionul in cam jumatate de ora. Nici portiunea cu balustrada si sufe de la final nu ne-a pus probleme. Aluneca partial stanca acolo unde nu era acoperita cu zapada, dar cu atentie nu avea ce sa se intample.

Ne-am dezechipat de geci si manusile de fas, am pus rozetele pe betele de trekking si am purces in sus, prin padurea fara sfarsit, care in mod normal ar fi trebuit parcursa in cam 2h, asa cum s-a intamplat si de Rusalii acum 2 ani si in ianuarie anul trecut, cand insa zapada era foarte mica.

Am facut 4h, incercand sa mergem cat mai intins, fara popasuri mari, decat atunci cand chiar erau necesare. La inceput emotiile din Canion m-au cam epuizat si nu puteam sa fac prea multi pasi fara sa ma opresc des. Mi-am dat seama ca e ceva in neregula si m-am oprit, am mancat ceva glucoza si am baut apa. In scurt timp am simtit cum imi revin. Se pare ca trecusem printr-un moment de epuizare, acel prag peste care trec la inceput de traseu, uneori.

Cu cat ne apropiam de seara si de platou se simtea frigul taios. Am pus si supramanusile si am baut niste ceai care din pacate se cam racise, dar era mult mai acceptabil decat apa care era la limita de inghet. Pusesem sticlele de apa in sosete de lana ca sa le protejeze cat mai bine si efectul s-a resimtit.

Ne mai opream cand si cand sa ne tragem sufletul si sa admiram imensitatea alba. La un moment dat am zarit printre crengi, undeva in urma, Brasovul.

Zapada lua tot felul de forme. Cu putina imaginatie te aflai cand printre ingerasi, cand printre castele inghetate cu balcoane romantice, cand printre mici monstruleti. Padurea iti trezeste tot felul de temeri si de bucurii. Dar cand esti alaturi de persoane dragi, temerile sunt spulberate, iar bucuriile sunt intensificate.

Spre finalul traseului ne-am intalnit cu cateva grupulete care coborau. In fata noastra se aflau si cativa tipi cu schiuri de tura. Cred ca e interesant dar destul de greu sa urci pe schiuri de tura. Poate candva, pe viitor, vom incerca si noi.

Luna incepuse sa straluceasca rece si distanta, anuntand lasarea serii. Cum am iesit in platou frigul si-a spus cuvantul. Daca pana atunci urcasem in bluza de corp, acum a trebuit sa scot geaca din rucsac. Era si oboseala care accentua starea de frig.

La 17:16 eram cu totii in fata cabanei. 7h de la gara, aproximativ!

Dupa ce ne-am scuturat de zapada am intrat la caldurica in cabana. Mie tot frig mi se parea. Soba era rece si ma gandeam cu putin teama ca va ramane in continuare asa...pana dimineata. Dar la cateva minute a aparut cabanierul cu un cos pliiin cu lemne si a facut focul. L-am intrebat daca va fi ok peste noapte si a zis ca va fi foarte cald - soba e mare, din teracota si odata ce se incinge emana caldura mult timp. Paturile noastre au fost chiar deasupra sobei. Confortabile. Exista cate 2 paturi dintr-un fel de lana pentru fiecare pat, nu sunt perne, insa eu am folosit vesta si polarul pe post de perna (oricum prefer fara). Singurul inconvenient este faptul ca dormitorul comunica cu sala de mese si cand unii vor sa doarma altii petrec. Dar sa trecem peste...

M-am trezit de cateva ori si iesind afara sa mai iau cate o gura de aer (mi se parea incredibil de inchis aerul – daca era dupa mine deschideam geamul dar mi-era ca imi luam vreo doua vorbe de “dulce” – pe care le auzisem si seara, spuse asa, la modul general, nu pentru cineva anume) m-am mirat sa constat ca nu era frig pe cat m-as fi asteptat. Nu cred sa fi fost mai putin de –13 grade. Brasovul se vedea superb luminat. La fel si cerul puzdit de stele. Ah, trebuie sa ajung la Observator, ca de cand ma tot laud! Ma uitam dupa Casiopeea dar am inghetat pana la urma si am intrat la loc in cabana. Abia asteptam sa se faca lumina sa o luam iar din loc.

Am reusit sa mai dorm putin spre dimineata. M-am trezit pe la 7. Desi era caldurica sub paturi m-am mobilizat si am iesit afara sa prind un pic din rasarit.

Le-am spus pe rand, “Buna dimineata”, Ciucasului si Penteleului, Brasovului care acum parea ca doarme, toate luminile fiind stinse si celor 2 dulai deghizati in oite. Era o atmosfera inghetata, dar minunata. Frigul si vanticelul care abia adia erau pe post de dus. Te trezeau instantaneu. Dar o cafeluta si un ceai tot erau binevenite. Asa ca am intrat si am comandat pentru toti 4 cate o cana fierbinte.

Mi-a placut mult cabanuta. E micuta si intima. Doar ca e riscant sa nimeresti cu pesoane cu care nu esti pe aceeasi lungime de unda sau care mai uita de unele bune maniere. Eram atat de ofticata ca imi faceam scenarii ce voi scrie pe carpati. Dar m-am calmat intre timp si mi-am dat seama ca nu ajuta la nimic sa fac scandal. Nu ar schimba cu nimic ceea ce acei 7 ani nu au reusit sa slefuiasca. Si daca unii care au mai mult de 30 de ani nu realizeaza ca totul are niste limite, apoi sa fie sanatosi! Dar sa pleci cu bere pe traseu, sa te trezesti cu bere si apoi sa continui in acelasi ritm si la intoarcere mi se pare total deplasat. Pacat ca pareau ca pot mai mult decat pareau la prima impresie – ca oameni, zic. Whatever!

Trenul de intoarcere era la ora 16:45. Asa ca nu ne-am grabit. Chiar daca plecam la ora 11 era timp suficient, chiar si pentru un mic rasfat culinar la Hanul Dambu Morii.

Pe prima portiune de traseu am inaintat mai greu, zapada fiind mare chiar si pe asa-zisa poteca. Chit ca la un moment dat o parte din urme se lasau undeva in stanga, prin padure, putand fi o scurtatura sau putand fi o varianta “neoficiala” de a ajunge in celalalt traseu, eu una am preferat traseul cunoscut. In poienita care desparte prima portiune de padure de restul padurii din traseu zapada era neintinata de vreo urma in afara de sentuletul care serpuia in fata noastra. Stiam ca odata intrati in padure zapada de pe poteca va fi mai batatorita si fiind pe coborare, nu in plan drept, se va merge mult mai repede. Ne-am intersectat cu o gramada de oameni care urcau la cabana si carora le-am multumit in gand pentru urmele facute.

Cat de diferit era totul fata de acum un an de zile cand imi aminteam poteca atat de larga! Am recunoscut intersectia cu Drumul Tiganilor. Apoi, in scurt timp am ajuns la bancuta binecunoscuta de unde traseul se bifurca, continuand in dreapta, in stanga lasandu-se cel de legatura cu traseul BG, prin Prapastia Ursilor.

Dupa cateva viraje, cand stanga, cand dreapta, fiind o adevarata placere sa cobori prin zapada atat de afanata, cu un cer incredibil de albastru deasupra noastra si copaci coplesiti si ei de atata alb, am ajuns pe valea paraului care dupa vreo 15’ ne-a scos din padure, in poienita din capatul satului Dambu Morii.

Vremea superba scosese afara o multime de oameni veseli, mari si mici, sa se bucure de zapada si de soare! Fiecare in felul sau.

Mai aveam vreo 2 ore jumatate pana la tren asa ca am trecut pe la Hanu Dambu Morii, asa cum ne promisesem.

Drumul spre tren a fost la fix dupa masa. Am mai salutat o data Piatra Mare cu vesnica promisiune de a reveni.

Pe cand eram in mijlocul zapezilor ma gandeam ca iata, am primit ceea ce mi-am dorit si ca ma declar multumita pe acest an. Acum parca m-am cam razgandit si as mai vrea... dar toate la timpul lor. Pe curand!

P.S. Albumul foto complet se afla aici.