Peste munti, din Gorj pana-n Hunedoara

“Cuvintele sunt vocea inimii.” (Confucius)

Am asteptat sa vina inspiratia si sa gasesc cele mai potrivite cuvinte pentru a descrie frumusetea locurilor prin care am colindat de Rusalii, anul acesta, insa stiu ca ar fi fost in van. Exact ca o melodie frumoasa, ca un film impresionant, ca aroma unui vin bun ori ca parfumul unei flori rare, unele trairi sunt greu de descris. Trebuie sa ajungi acolo in momentul potrivit, alaturi de oamenii potriviti, pentru a simti tu insuti ceva deosebit.

De obicei nu imi place sa imi fac planuri pe termen indelungat. Insa la tura aceasta ne-am inscris cu cateva saptamani inainte, stiind ca de Rusalii nu aveam alte planuri, doar un dor nebun de mers pe munte si de stat cat mai mult in natura. Prognozele erau cam pesimiste, insa optimismul nostru era debordant si speram ca sortii se vor intoarce in favoarea noastra.

Fiecare aventura, mai mica sau mai mare, are peripetiile ei, partile frumoase sau unele obstacole; important e cu ce ramai din toata povestea: amintirile frumoase si experienta. Mintea si natura noastra sunt facute sa uite partile mai putin neplacute si sa ramana cu esenta lucrurilor, cea pentru care, de fapt, pleci in orice calatorie: cautarea fericirii, fie ca ne dam seama, sau nu.

La noi, obstacolul aparut a fost cortul care era cam depasit pentru ploile care se anuntau. Are peste 10 ani, chiar daca nu a fost folosit la maxim in acest rastimp. Mai fusese carpit pe ici, pe colo, insa acum necesita un upgrade. Singura teama era sa nu ne pripim in decizii si sa nu ni se potriveasca alegerea facuta pe ultima suta de metri (mai aveam vreo 3 zile cand am realizat ca supracortul nu mai e functional). Review-urile gasite pe net  erau foarte ok. Nu ne ramanea decat sa facem si propriul nostru test pentru a vedea daca am ales sau nu bine.

Mini-vacanta de Rusalii se apropia cu pasi grabiti. Bagajul era gata. Reusisem sa fac si snitele dupa o proba preliminara, pentru meniurile de pranz, venise si comanda de la chinese-spice.ro pentru cele de seara. Rezervorul era full si rotile aduse la presiunea potrivita. Asteptam cu nerabdare ora 6 dimineata, cand aveam sa ne intalnim cu Criss si Razvan si sa copilarim impreuna pe potecile si crestele Valcanului, alaturi de ceilalti cu care trebuia sa ne vedem in Tg-Jiu. Caci cu fiecare iesire descoperim o mica parte din copilul care am fost odinioara, iar tura aceasta incepea chiar de ziua copilului, pe 1 iunie.

Eram in vacantaaaa! Si ne simteam ca atare. Nu ne alerga nimeni, aveam 4 zile doar pentru noi, in care se ne abandonam simturilor, viselor, naturii. Sa uitam de rutina din restul timpului, de greutatile din viata de adult. In viata ai nevoie de echilibru pentru a functiona normal, de aceea trebuie sa incerci sa compensezi si astfel sa nu cazi prea des in extreme.

Prima zi

Dar gata cu filosofia. Purcedem la drum. E ora 11 fix si ne intalnim in gara din Tg-Jiu cu restul grupului (cativa gorjeni de-ai mei si vecini hunedoreni simpatici, nimeni altii decat Mugurel, Alin, Micro si tiza mea, Gabita). Norii se aduna si ei inspre munte, insa nu foarte amenintatori. Microbuzul tocmit la numai 100 lei ajunge si el foarte punctual in fata garii si astfel pornim spre Tismana, de unde avea sa inceapa efectiv traseul nostru. Cu ceilalti doi baieti, Adi si Marius, aveam sa ne intalnim pe Creasta Oslei, a doua zi.

Harta tura, by Criss

Microbuzul ne-a lasat in parcarea Manastirii Tismana, traseul incepand la cateva sute de metri mai sus, din apropierea Complexului Turistic Tismana. In timp ce colegii de tura au tras o fuga pana la Manastire pentru a o vizita si a lua apa curata de munte, noi am ramas langa bagaje, servind rapid prima portie de snitele si castraveti. Ne-am hidratat bine si dupa ce ne-am regrupat, am pornit la drum, caci norii veneau tot mai multi in intampinarea noastra, cu orchestratia de rigoare. Si ca povestea copilariei noastre sa inceapa frumos, am avut parte si de un desert apetisant, de la gogoseria ambulanta din capatul parcarii.

Era cald, tuna in departari, voia buna era la ea acasa si natura devenea tot mai complesitoare, pe masura ce ne indepartam de orice urma de civilizatie: ruinele unei foste colonii muncitoresti, fostul hotel Tismana care acum am inteles ca ar avea regim de arhondaric.

Dupa vreo 15 minute am parasit drumul forestier, patrunzand in padurea racoroasa, traseul debutand cu un urcus in serpentine, care ne-a cam solicitat, mai ales ca veneam dupa o pauza de vreo luna de mers pe munte. De fiecare data ma abitionez si imi promit solemn ca atunci cand ajung acasa ma voi apuca de bicicleta sau de alergat, dar vointa mea imi vine de hac. De data asta sper sa fiu mai consecventa.

Se stie ca prima ora jumatate e cam de acomodare. Asa ca dupa 30 minute facem si noi primul popas, la primul indicator-troita care ne arata drumul spre Schiturile Cioclovina. Atmosfera era incarcata, bagajul era greu si noi incercam sa ne reintram in ritm. Dupa ce ne-am rehidratat si energizat cu diverse batoane cu cereale, ciocolata sau fructe uscate, am pornit mai departe. Baietii erau cu ochii in patru dupa ciuperci, cu gandul la omleta din meniul serii. Insa, in afara de cateva palarii de pleurotus, ciupercile nu prea se aratau. Ori asteptau ploaia care ne tot ameninta, ori cunoscatorii autohtoni le-o luasera inainte.

Dupa mai putin de jumatate de ora ajungem si la Schitul Cioclovina, unde Alin si Gabi trag o fuga sa completeze bidoanele cu apa. Tunetele devin tot mai insistente asa ca ne echipam rucsacii cu husele de ploaie. Suprapantalonii nu mi-i pun caci e prea inabustior afara si oricum deja transpirasem suficient. Daca stateam sa ma gandesc mai bine, o ploaie ar fi fost binevenita, ne-ar fi racorit putin. Sunt foarte incantata de pantalonii mei de tura care se usuca foarte rapid. Dupa ce mi s-or hiper uza probabil imi voi lua acelasi model (Milo 4-way stretch tech). Singura mea grija erau bocancii. Aveam si o pereche de sandale, dar mai mult pentru cort si pentru ultima zi. Oricum, zarurile fusesera aruncate. Intrasem in joc si chiar de avea sa ne ploua toata ziua, nu aveam sa dam inapoi. Nu mai mersesem de mult pe ploaie. Si acum era inceput de vara, ploaia ar fi fost una calda si scurta.

Dupa inca vreo ora de mers pe poteci intunecate si in ritm de tunete care se auzeau cand aproape, cand mai departe, ajungem la urmatorul Schit din Poiana Frumoasa, o zona superba, un loc ideal de cort. Incepuse deja sa ploua marunt asa ca ne-am adapostit sub un fag imens, la o masa mare de lemn. Nu cred ca a durat mai mult de 10 minute ploaia, asa ca noi, impatimitii fotografiatului, am si iesit la pozat, ca ciupercile dupa ploaie. Cerul innorat scotea in evidenta verdele intens al copacilor si al ierbii. Mirosea a flori de camp, a fan. Un mic rai pe pamant. Si eram doar la inceput de drum.

Tura din prima zi a fost plina de popasuri, ceea ce culmea nu m-a deranjat deloc. De obicei prefer popasuri foarte scurte, mai ales cand stii ca altfel nu te incadrezi in “program” si risti sa nu ajungi acolo unde iti propui. De data aceasta erau binevenite. Se plecase la jumatatea zilei in traseu, eram cu totii dupa o saptamana de munca, altii dupa o noapte de munca, altii dupa cateva ore matinale de sofat si la inceputul unei mini-vacante, nu concurs. Asa ca ne permiteam acest lux. Basca faptul ca ziua era lunga si cortina zilei avea sa se lase undeva dupa ora 21. Pana la urma pentru asta venisem, sa petrecem cat mai mult timp in locurile care ne inspirau.

Asa ca, urmatorul popas a fost la Piatra Taiata, un bolovan inconjurat de tufe de fragi, in mijlocul unui luminis. Dupa ce am gasit o fraguta si am fotografiat-o, am impartit-o cu Florin. Ne-am bucurat mai mult la ideea ca am mancat o fraguta, caci nu am prea simtit mare lucru :)) mai gasisem vreo 2 mai jos in traseu, dar tot nu se puneau la socoteala.

A fost amuzant ca toate locurile in care am poposit parca nu ne lasau sa le parasim. Cum ne puneam rucsacii in spate, incepea sa picure. Erau norisori care se scuturau doar, parca ar fi fost niste stropitori foarte fine. Daca te adaposteai sub vreun copac cu coroana deasa, nici nu iti dadeai seama ca ploua.

Prognozele aratau ca in jurul orelor 16 – 18 aveau sa fie ploi mai serioase in Valcan. De data aceasta se pare ca nu dadeau gres. Am luat-o din loc din nou, caci mai aveam vreo 3 ore pana la locul de campare si vroiam sa punem cortul pe lumina. Mai erau si alte locuri de pus cortul, insa nu aveau surse de apa in apropiere. Trebuia sa mai fie un izvor undeva la vreo jumatate de ora, insa ghidul lui Nae Popescu era vechi si de atatia ani de zile lucrurile se mai schimbasera, gasind izvorul care cobora in poteca, secat. Teoretic apa trebuia sa ne ajunga pana la cort, asa ca nu ne faceam griji. De urcat nu mai aveam sa urcam foarte mult, fiind deja la peste 1000 m alt. Partea mai solicitanta trecuse. Doar oboseala incepea sa isi spuna cuvantul cand si cand. Iar ploaia mocaneasca devenea tot mai insinuanta. Dupa inca vreo ora de mers am ajuns la o raspantie de drumuri, intr-o poiana frumoasa inconjurata de padure si cativa fagi izolati, cu coroane stufoase, adevarate umbrele pe vreme de ploaie. Eu cu Florin si Alin ne-am adapostit undeva la marginea padurii sub un astfel de copac. Ploaia se intetise si restul grupului ramasese undeva mai in urma. Alin s-a dus dupa ei. Am scos totusi suprapantalonii si geaca si ne-am imbracat. Era o atmosfera tare ciudata, insa frumoasa. La un moment dat, crengile copacului sub care ne adapostisem nu au mai putut face fata si au inceput sa toarne peste noi suvoaie de apa. Am mutat repede rucsacii sub un alt copac si apoi am plecat spre restul grupului.

In curand ploaia avea sa se opreasca, iar noi am pornit mai departe, ajungand la o stana, intr-o noua poiana larga, de unde se puteau distinge culmile din departare si aburii care se ridicau fantomatic, formand norisori pufosi. Soarele iesise invingator si impreuna cu adierea vantului de seara ne usca hainele incet, incet. Bocancii facusera fata cu brio. Erau in continuare uscati in interior (ii impermeabilizasem acasa). In afara de faptul ca murisem de cald cu suprapantalonii pe mine si ca abia asteptam sa ii scot, ploaia in sine nu m-a deranjat, chiar mi-a placut stiind ca am lucrurile importante (rucsac, bocanci...) protejate. Insa soarele care se arata in fapt de seara era o adevarata binecuvantare, luminand culmile inverzite ca un imens reflector.

Ne-am amuzat facand poze magarusilor simpatici care veneau la cersit. Alin s-a tocmit cu bacii si a luat vreo 2 kile de branza dulce si sarata, o minunatie! Data viitoare nu mai uit si imi pun si niste ceapa in bagaj!

Mai aveam vreo 2 ore jumatate de lumina si speram sa ajungem sa punem macar cortul pana se intuneca, stiind ca oricum vom trebalui in jurul lui, la lumina frontalei. Am avut noroc sa nu ne mai ploua din acel moment, nici in acea zi, nici in cele ce au urmat.

Din poienita cu stana, drumul a continuat lin, coborand la o noua raspantie de drumuri, ca mai apoi sa urce spre Vf Frumosu.

Noi l-am ocolit prin dreapta, ajungand in Saua Frumosu ca mai apoi sa iesim, in scurt timp, la primul nostru loc de campare, pe malul paraului Lespezel. Nu era tocmai locul ideal de pus cortul, fiind nitelus in panta, insa faptul ca exista si ca langa el era o sursa de apa era tot ce ne trebuia in acel moment. Ah, abia asteptam sa gust din micile placeri vinovate pe care le carasem de acasa, in jurul focului ce se pregatea. Eram bucuroasa ca aveam sa testam noul cort care parea la marele fix pentru noi si bagaje. Imi place faptul ca noile modele de corturi au 2 abside. Un mare plus al cortului nostru e faptul ca se monteaza foarte rapid. Nu e tipul de cort care se monteaza pe ploaie, neavand supracortul prins de cort, insa cu ajutorul unei talpi suplimentare de cort (chiar si improvizata, cum am avut noi, dintr-o folie simpla de plastic) acest aspect devine realizabil. Un minus, insa nu neaparat al acestui cort, ci al tuturor corturilor noi, este folia subtire, care necesita acest footprint, ingreunand practic bagajul. Exact asa cum scria in reviewuri, lipseau cele 4 cuie de cort care s-ar folosi pentru cele 4 puncte de ancorare. Insa noi am folosit de la cortul vechi. Si acum sa il desconspir: e un mic diamant negru de culoarea portocalei :) pe numele sau, Black Diamond. Noua noastra casa de vacanta, in care sper sa petrecem cat mai multe ore pe munte!

Dupa ce am terminat de trebaluit, mancat, schimbat amintiri in jurul focului, ne-am retras pe rand la culcare, undeva spre miezul noptii. Ma gandeam ca voi dormi neintoarsa. Insa cantecul unei buhe si alte treburi importante m-au scos din cort pe la vreo 3 noaptea. Am privit cerul puzdit de stele cateva momente si am ascultat in intuneric. Nu se mai auzea nimic, in afara de susurul Lezpezelului. M-am bagat la loc in sacul cel pufos si calduros si am reusit sa mai atipesc cateva ore.

Ziua 2

Dimineata eram destul de fresh. M-am trezit fara dureri de spate, cum se intampla de obicei dupa prima noapte la cort. Incepuse sa bureze si m-am gandit ca nu ar fi o idee prea buna sa ne prinda ploaia de vara cu tunete si fulgere pe Creasta. A fost insa doar o alarma falsa.

Dupa ce ne-am strans tot calabalacul si am umplut bidoanele serios cu apa, stiind ca nu vom aveam decat sub Creasta Oslei si apoi abia la locul de campare, am pornit din nou la drum.

Dupa ce am traversat Lespezelul, am cotit usor spre dreapta, pe o potecuta inierbata si pe alocuri inamolita. Era tare placuta atmsofera, mai ales ca undeva dincolo de crengile copacilor se intrezarea un petic de cer senin.

La vreo jumatate de ora de la plecare am ajuns in poiana din zona La Bordeie, de unde incepeau sa se intrevada primele varfuri din Creasta Oslei, dar si frumoasa culme a Godeanului, care inca mai adapostea prin vaile sale, pete de zapada.

La marginea poienii, inainte de a intra in padure, am gasit un copac cazut, care fumega, pesemne doborat de vreunul din trasnetele din prima zi. De fapt, ne-am amintit cu totii de o bubuitura puternica pe care o auzisem cu putin inainte de a ajunge la locul de campare de pe malul Lespezelului, crezand atunci ca or fi fost niste vanatori.

Vedere spre Godeanu.

Intreg traseul este foarte bine marcat. Chiar daca ne abateam usor de la el, potecile facute de ciobani si animale te conduceau la loc in el. Odata intrati in padurea de fag am inceput sa castigam ceva mai serios in altitudine. In curand aveam sa iesim intr-o culme inierbata, care ducea spre Poiana Boului, o alta zona buna de pus cortul, asa cum ne povestea Mugurel. In spate se vedea culmea care urca spre Vf Frumosu.

Dupa inca o jumatate de ora am dat de izvorul care curgea direct in poteca, de undeva de sub Poiana Boului. Am completat bidonul cu apa rece, vazand ce urcus ne asteapta si ce zi calduroasa se prevestea. Mi-am luat doza de glucoza, pregatindu-ma moral de unul din cele mai lungi urcusuri continue pe care l-am facut pana acum (fiind mult mai solicitant si mai lung decat cel din Poiana Lunga, de sub Arjana).

Dupa izvor am intrat intr-o ultima padure de fag, mergand pret de vreo 40 minute pe o poteca tare frumoasa. Ne apropiam de golul alpin si bolovanii incepeau sa se arate si ei printre frunzele cazute si puietii de fag. Ai fi zis ca esti pe aleea unui parc amenajat. Natura isi demonstra inca o data maiestria.

De data aceasta nu am mai facut multe popasuri, decat atat cat sa ne tragem sufletul si sa furam cate un instantaneu naturii fermecatoare. Cerul avea o gramada de culori, avand o tenta usor dramatica. Era deja  trecut de ora 11 si stiam ca nu vom ajunge in timp util sa ne intalnim cu Adi si Marius la locul stabilit, la Piatra Trasnita, ci undeva mai departe pe Creasta.

In spate se putea zari o creasta scurta si solitara, Piatra Closani. Am recunoscut-o cu usurinta, stiind-o de acum o luna de zile cand o putusem remarca si din Mtii Mehedinti.

Desi poteca serpuia destul de atragator pe curba de nivel, Mugurel a hotarat sa urcam pieptis, pentru a evita un ocol si apoi un alt urcus mai dur, avand in vedere bagajele sanatoase care parca erau nitel mai grele decat in ziua precedenta (asta poate si din cauza cantitatii mai mari de apa carate). Efortul insa ne-a fost rasplatit de privelistea care devenea tot mai vasta pe masura ce castigam in altitudine. Soarele avea meritul sau, scotand in evidenta frumusetea culmilor vecine, in special albul Pietrei Iorgovanului. 

Chiar eram hotarata sa fac la final, acasa, un bilant cu ce am pus inutil in rucsac si de aceasta data si cata apa am luat in plus. Oare cum or reusi unii sa plece in ture de mai mult de 3 zile cu rucsaci de 45 l? Al meu are 60 l si chiar si daca ar avea 70 l, cu siguranta as mai gasi ceva sa ascund prin el. Glumesc! Poate doar daca mi-as cara singura cortul si setul de gatit. Desi, tin minte ca in Vrancei am fost tot cu rucsacul de 60 l si mi-am carat eu absolut totul, tocmai in ideea aceasta, de a vedea ca ma descurc. Ai crede ca daca pt 2 zile ai atata bagaj, cum ar fi pt 7 zile?! Insa nu e chiar asa: sacul de dormit, cortul, izoprenul/salteaua, vesela, cosmeticalele sunt aceleasi indiferent de nr de zile...si alte maruntisuri care burdusesc rucsacul. Diferenta sta in hainele de schimb si mancarea care poate sa nu cantareasca chiar atat de mult (ca parca nu as merge 3 zile la rand cu aceeasi bluza, cu tot materialul smecher din care e tesuta).

Aveam sa realizam ca de data aceasta cantitatea de mancare fusese bine gandita. In loc de paine am luat lipii (in afara de faptul ca sunt un pic cam gumilastice, sunt satioase si chiar gustoase si nu sunt voluminoase). Pentru micul dejun aveam unt si miere (pe care o foloseam si la indulcit ceaiul), pentru pranz cate un snitel si un pic de branza, iar seara cate o portie de supa extrem de picanta, chiar si pt gustul meu (nu am putut folosi mai mult de 1/3 din pliculetul de sos condimentat), de pui sau vita si o portie de couscous (ca se face si acesta instant) amestecat cu putin unt, pesto si bucatele de carnat sau sunculita. In rest, cateva dulciuri si un tub cu pastile isostar, pentru ziua in care aveam tura cea mai solicitanta. Ness am preferat sa iau la pliculete (3 in 1). Seara, la foc, reuseam sa mai scapam de o parte din gunoaie (hartii). Ceea ce nu se intampla insa in orice masiv. Aici am avut noroc sa gasim vetre de foc la fiecare loc de campare.

Asaaa... sa revenim la drum. Urcusul a durat cam o ora, cu tot cu micile opintiri si un popas mai maricel undeva sub Vf Pestisanu, inainte de ultima ascensiune, unde ne-am intalnit cu 2 ciobani si vreo 3 catei superbi. Nu stiu cum or fi prin alte masive, insa cainii ciobanesti din Valcan nu mi s-au parut atat de agresivi cu oamenii. Te latrau insa tineau distanta. Poate si pentru ca aveau stapanii pe langa ei. Citisem pe undeva ca e bine sa iti tii betele de trekking pe langa tine, cu varfurile indreptate inspre spate, atunci cand ajungi in dreptul lor, pentru a nu se simti amenintati.

Odata iesiti in creasta a trebuit sa pun geaca pe mine, caci vantul se intetise serios, senzatia de frig fiind amplificata prin bluza transpirata. Am facut un scurt popas de apa si apoi am continuat pana intr-un loc mai adapostit, intr-o mica sa, dincolo de Vf Pestisanu.

Baietii au reusit sa comunice cu Adi si Marius care ne asteptau undeva dincolo de Vf Oslea, de ceva timp. Se ascunsesera si ei de vant asa ca, dupa ce am mancat rapid, am plecat mai departe pentru a ajunge cat mai repede la ei.

Insa frumusetea care ni se dezvaluia cu fiecare pas, Retezatul si Godeanu in stanga, Valea Cernei undeva departe, in zare, in spatele nostru, sau culmile impadurite ale Valcanului in dreapta, ne facea sa ne oprim cand si cand, in incercarea de a o imortaliza si transforma in amintiri de nepretuit.

Mergeam fiecare in ritmul sau, fiind singuri pe toata creasta; noi si un ciobanas in cautare de semnal.

Cand am plecat de acasa nu credeam ca vom face toata creasta. Stiam ca vom aborda macar o parte din creasta insa nu eram sigura ca o vom face complet. Eram tare incantata.

De obicei nu prea am poze cu mine din ture, caci aparatul sta mai mult la mine si nu sunt genul care sa isi faca poze singura. Insa Gabita mi-a facut o mare bucurie, regasindu-ma in multe din fotografiile ei.

Iata una de pe Vf Oslea.

Pe Vf Oslea, by GabyD

Sau de pe Vf Coada Oslei.

Pe Vf Coada Oslei, by GabyD

Sau de la ultima regrupare, inainte de a cobori din creasta.

Creasta Oslei e incredibila. Atat de valurita si plina de imprevizibil pentru cineva care o vede pentru prima oara, incat nu te lasa sa te plictisesti. In afara catorva mici pasaje in care trebuie sa folosesti si mainile, poteca iti conduce pasii lin, fie printre covorase de flori (gentiene, rododendroni), fie printre stanci mai mici sau mai mari de calcar. Cu un rucsac usurel si mers intins s-ar face in cam o ora. Noi am facut-o in 3 ore, cu tot cu popasuri. Era si pacat sa fi alergat pe ea. Era de altfel prima noastra creasta cu bagaj greu.

A fost pentru prima oara cand vedeam rododendron alb.

Dupa Vf Coada Oslei, peisajul a inceput sa se schimbe, incepand sa se intrezareasca satele de la poalele Valcanului si Retezatului Mic, traseul continuand usor spre Est.

Din Vf Oslea, traseul marcat cu TR se continua cu BR, exact cum prevazuse si Dl Nae Popescu in ghidul sau, cu mai bine de 30 de ani in urma.

Coborarea de pe creasta nu e periculoasa, ea facandu-se printre smocuri de iarba si bolovanis, in serpentine. Partea urata, ca la orice coborare, e ca iti solicita destul de mult genunchii.

Noroc cu floricelele care parca furasera din albastrul infinit al cerului, care imi ofereau pretexte de scurte popasuri.

Flori de Nu-Ma-Uita

Era plin de turme de oi, mai aproape sau mai departe de noi, pazite de o gramada de caini si ciobanasi foarte trendy.

Un cutzu mi-a atras atentia in mod deosebit. Inspira atata liniste ca parca il invidiam ca el ramane si eu plec mai departe. Atunci am realizat ca sufletul meu apartine acelor locuri, acelor munti de acolo sau dimprejur. Nu era dragoste la prima vedere. Era o dragoste mai veche care reinvia si imi tulbura sufletul si visele.

Ne-am regrupat iarasi intr-o sa, inainte de Piatra Rosie, de unde traseul nostru cobora inspre Groapa Nedeiutii, unde aveam sa campam pentru urmatoarea noapte.

Nu am mai fi plecat de acolo: era atat de placut sa stai tolanit in iarba, mangaiat de razele calde ale soarelui! Visasem la momentul acesta inca de la inceputul zilei: sa ma pot bucura de linistea naturii.

De data aceasta ajunsesem cu 3 ore inainte de a apune soarele, numai bine sa avem timp sa ne gospodarim si sa ne si bucuram de timpul ramas.

Locul era superb, inconjurat de cateva izvoare si padure, cu deschidere spre rasarit.

A urmat o balaceala in toata regula in izvorul Nedeiutii care formeaza pe alocuri mici cascade, o cina savuroasa (cu aceleasi ingrediente din seara precedenta dar cu alt gust, caci nu mai era pe fuga, dar si cu o ceapa verde de la Gabi si Alin), asezonata cu merisoare si stropita cu rachiu aromat de pere oferit de Marius. A fost o seara cu totul deosebita. De n-ar fi fost musculitele care se pare ca au avut o feblete pentru mine (de retinut Autanul pt data viitoare!!) si ceasul inaintat, avand in vedere tura din ziua urmatoare, nu ne-am mai fi dat dusi din jurul focului. Luna plina a avut si ea meritul ei. Dar si muzica de pe undele FM care intregeau atmosfera de poveste.

La cort am realizat ca uitasem tenta deschisa si roua care cazuse pe seara umezise partea de jos a cortului (chiar sub plasa de la intrare). Noroc cu ferestruicile din tenta care pot fi lasate de o parte si de alta deschise, pentru a face curent. Astfel, dimineata am gasit cortul uscat. Nu era pic de condens. Probabil ca daca am fi tinut cortul inchis etans lucrurile ar fi stat altfel. Pana acum, noua noastra locuinta de 3 sezoane (chiar si un inceput de iarna) trecuse testele cu brio.

Ziua 3

M-am trezit de cateva ori cu gandul sa prind rasaritul. Florin avea “geam” spre el. Am iesit afara pe la 5 insa nu se auzea nimeni, iar spre est cerul era o mare de nori, asa ca m-am gandit sa mai fur o ora – doua de somn. Ne asteptau inca vreo 7-8 ore de traseu, pana in Campu lui Neag, unde aveam sa petrecem ultima seara la Adi.

Se anunta si in aceasta zi o vreme memorabila, cu mult soare si caldura. Traseul debuta cu un urcus pronuntat spre Vf Nedeiuta si apoi cateva similare dar ceva mai usoare.

Iarasi ne-am rasfirat, mergand fiecare in ritmul sau, facand din cand in cand cate un popas pentru regrupare, rehidratare si ciugulit cate ceva pentru moral. Am descoperit prunele deshidratate de la Orlando in punga cu zip care sunt bestiale. Ne mai ramasesera si cateva pastile de Isostar cu gust de lamaie, la fix pentru inca vreo doi litri de lichid energizant.

Singurul of al zilei a fost lumina foarte difuza. Cu toate acestea nu m-am putut abtine sa nu iau cu mine o particica din culmile golase ale batranului Retezat.

Pe acest traseu trebuia sa gasim cele mai multe surse de apa. Pana la urma a fost cel mai sarac in ele. De fapt, nu am gasit niciuna. Ar fi undeva sub Vf Arcanu, insa speriati de cativa nori negri si avand rezerve suficiente la noi, nu l-am mai cautat.

La un moment dat, drumul nostru se ramifica, noi continuand inspre stanga, prin dreptul unei stane, cel din dreapta coborand undeva in Valea de Pesti.

Un lac micut ne-a atras privirile si declansatoarele aparatelor s-au dezlantuit din toate directiile.

Mi-am luat ramas bun de la Retezat cu speranta ca intr-un viitor cat mai apropiat pasii ma vor aduce iarasi pe taramul lui de basm...

Drumul nostru a continuat prin padurea de conifere, pe poteci largi, in ciripit vesel de pasarele si printre razele soarelui de dupa-amiaza, care ajungea cand si cand la noi, printre crengile brazilor.

Odata iesiti din padurea de conifere, poteca s-a transformat intr-un forestier hiper inamolit. Il mai fentam cand si cand cu cate o scurtatura prin padure, iar Micro ne ridica moralul contorizand altitudinea, cu GPS-ul .

Baietii se uitau din nou dupa ciuperci, de data asta dupa manatarci. Prima a fost una imensa, pe care insa nu s-a indurat nimeni sa o culeaga. Se vorbise atata de ciuperci si feluri de mancare cu ciuperci ca abia asteptam sa ajung acasa sa imi fac o ciulama, desi stiam ca nu ar fi avut acelasi gust ca cele culese direct din padure. M-am bucurat insa mai repede decat credeam de o ciulama de manatarci in aceeasi seara, dreasa cu multa ceapa, usturoi si cascaval. Multumim baietilor master-chefi! :)

Dupa o ultima regrupare am pornit spre satul care deja se intrezarea si in care am ajuns dupa inca vreo 25 minute. In total, cam 2 ore jumatate de cand incepusem sa coboram, lasand Vf Arcanu in urma.

Mi-a placut nespus intreg traseul, peisajul fiind atat de variat. Chiar daca in prima zi s-a mers in mare parte prin padure, ieseam destul de des in poienite sau luminisuri care te imbiau la cate un mic popas.

Acasa la Adi ne astepta un dus pe cinste, o bere rece si o pufosenie de Malamut de doar 2 luni care a facut furori nu doar printre noi, fetele.

Seara am iesit sa mancam un pastrav la renumita Pensiune Retezat, de unde o parte din noi ne-am intors pe jos. Au urmat alte povesti sub clar de luna pana spre miezul noptii.

Ziua 4

Pentru ultima zi mai era programat un traseu de vreo 3-4 ore la Cascada Lazarului, pe un traseu nemarcat. Desi anuntasem ca nu vom putea participa (ne gandeam ca nu ne vom putea trezi si ca ne mai astepta si un drum de vreo 4-5 ore de sofat la final de zi), dimineata m-am trezit cu noaptea in cap la gandul ca daca nu voi merge, voi regreta amarnic. Zis si facut. Am fugit repede la dus, mi-am facut un ness, stand la povesti cu Alin care cazuse si el din pat inainte de rasaritul soarelui. Din pacate tura nu s-a mai tinut, oboseala punad stapanire pe toata lumea. Nu am regretat. Zilele nu au intrat in sac, iar Cascada nu seaca ea asa usor.

Din Campul lui Neag aveam de schimbat cateva mijloace de transport pana in Tg-Jiu, de unde trebuia sa recuperam masina. Exista microbuze care circula intre Cheile Butii si Uricani din ora in ora. Apoi, pana in Petrosani, trebuie luata o alta cursa care circula ceva mai des. Din Petrosani noi am luat trenul de 12.45 care circula cu restrictie, avand noroc caci era a doua zi de Rusalii. Altfel, am mai fi avut un Regio sau un InterRegio in jurul orei 14.40. Insa nu inainte de a face o ultima "regrupare" pentru o portie de clatite sau papanasi, cu muulta dulceata de afine.

Cele mai bune clatite pe care le-am mancat pana acum!

Pe masura ce ne apropiam de Tg-Jiu, numarul nostru se micsora, iar dorul de a reveni in aceste locuri crestea. Priveam cu nostalgie Valea Jiului care serpuia frumos printre culmile impadurite ale acestui masiv atat de surprinzator, care inca mai ascunde atatea minunatii si pe care sper sa le descopar in anii ce vor veni.

Restul amintirilor le-am pastrat aici.

Sa aveti o vara racoroasa si sa ne revedem candva, cu drag!