Tura de primavara

Iarna aceasta mi-a implinit multe vise. Drept multumire, i-am adus si eu cateva tributuri prin turele mai mult sau mai putin de anduranta care au avut farmecul lor. Insa timpul ei trecuse si imi era dor de o tura autentica de primavara. Daca mai dura mult incepea sa semene cu un serial bun care e tras de par si lungit prea mult. Mai avusesem vreo doua incercari de la sosirea ei calendaristica, insa se dovedisera a fi tot ture de iarna, ceva mai tarzie, intr-adevar. Asa ca m-am inscris la tura din 7 aprilie, organizata de carpatisti, pe culmile impadurite si nemarcate dintre Valea Larga si Comarnic. Visam la mult verde si la multe flori de primavara si inca o data natura avea sa imi indeplineasca visul. Si pentru asta ma plec in fata ei.

Traseul propus a pornit din Valea Larga, a continuat pe firul apei pret de vreo ora si jumatate, cotind usor la dreapta si urcand apoi pieptis prin padurea de foioase, inspre varful Pietricica.

Dupa urcusul solicitant care a necesitat o pauza de vreo 10 minute, Stefan, organizatorul turei, si-a dat seama ca de fapt timpul estimat la 9h avea aproape sa se injumatateasca din cauza lipsei zapezii. Asa ca am hotarat sa mergem “la pas de vorba”, intr-un ritm lejer, dar constant, cu pauze dupa voia inimii, pentru a profita de vremea care era nesperat de insorita, de aerul curat mirosind a natura proaspat trezita la viata dupa o iarna grea. Ne gandeam chiar sa schimbam putin traseul, insa in final am ramas la cel propus initial. Eu una imi doream sa fac traseul propus, caci nu mai fusesem prin aceste locuri, dar pe de alta parte, parca nu imi venea sa ma despart prea curand de natura. In plus auzisem de Vf Plesuva ca iti ofera niste privelisti dragute. Eh, poate alta data.

Odata ajunsi in culme am inceput sa dam peste o gramada de flori de primavara, de la ghiocei, viorele si branduse la gainuse, creasta cocosului, brebenei, podbal, spanz si chiar leurda, ceva mai departe.

Putinele petice de zapada ramase pe culmile umbrite dovedeau salbaticia acelor locuri, prin urmele de urs proaspat conturate in ele. Am inceput sa-i luam masura lui Mos Martin, comparandu-le cu bocancii nostri.

Drumul trece prin paduri de foioase si conifere, dezvaluindu-ne cand si cand privelisti spre culmile inca inzapezite ale Baiului sau ale Bucegilor si Leaotei.

Citisem intr-un jurnal foto ca undeva sub Vf Gurguiatu ar fi Poiana Hotilor si incercam sa identific cele 2-3 poienite prin care am trecut. M-am gandit ca o fi fost ultima, cea in care am gasit puzderia de branduse si ghiocei si de unde am pierdut urmele de urs, care coborau undeva in dreapta.

Pe la orele pranzului eram deja in zona vf Gurguiatu, de unde urma sa coboram si sa ajungem in cam 2 ore si ceva in Comarnic.

Soarele era din ce in ce mai vesel si parca ne facea cu ochiul sa mai ramanem. Cativa baieti au venit cu ideea sa faca un ocol spre Vf Plesuva si sa se intalneasca cu restul grupului undeva in saua de sub Plesuva. Nu mi-a trebuit prea mult sa ma gandesc si sa ma alatur si eu grupului dornic de si mai multa miscare si poate nitica adrenalina.

Asa ca ne-am luat ramas bun de la Stefan si am pornit in cucerirea culmii plesuve de care auzisem numai cuvinte de lauda.

De pe culmea pe care eram, parea ca ar trebui sa coboram in vale, sa urcam iarasi o culme pieptis, incercand sa ajungem la un drum forestier care serpuia frumos prin padure. Am coborat acea culme, am trecut paraul care curgea prin vale si apoi am inceput sa urcam pieptis, pana ce am ajuns la un asa-zis drum forestier, care urca in stanga, dar care la un moment dat s-a infundat. Era o zona in care se taiau copaci la greu.

Dupa calculele noastre ochiometrice, mai aveam de urcat o panta de vreo 30-40 minute si apoi ajungeam in culmea care ne-ar fi scos la Vf Plesuva. Asa ca am inceput sa urcam pe urmele lasate de masinile care transportau busteni, pana am ajuns si la capatul lor. De aici, panta devenea si mai abrupta si plina de maracinis si lastaris foarte des care ne ingreuna mersul. Am hotarat sa mergem o portiune pe curba de nivel, inspre dreapta (est) si apoi sa incercam sa urcam cand panta se mai domolea si lastarisul se mai rarea. Pe masura ce castigam altitudine, privelistea devenea tot mai cuprinzatoare si feerica, compensand efortul depus.

Dupa acel urcus final am ajuns la drumul forestier pe care il vazusem initial de pe culmea Gurguiatu si am inceput sa il urcam, in speranta ca vom iesi in sfarsit in culmea care sa ne duca pe vf Plesuva. Insa, in dreapta noastra, culmea cu Vf Plesuva parea despartita de culmea noastra de firul unei vai. Fiind deja tarziu si noi deja obositi, la gandul ca va trebui iar sa coboram o panta abrupta si sa urcam o alta, am hotarat sa ne intoarcem si sa coboram pe acel drum forestier, chit ca asta insemna sa ratam varful. Drumul nostru ne-a scos, intr-adevar chiar sub varful Plesuva, dupa vreo ora de mini-maraton care a scos si ultimul strop de apa din mine. Ma cam deshidratasem incercand sa tin cat mai mult de apa si ceaiul ramas, nestiind cat timp mai aveam sa ratacim. Cu Stefan si restul trupei ramasese sa ne intalnim in saua de sub Vf Plesuva insa il anuntasem ca aveam sa intarziem si ca urma sa ne vedem direct in gara Comarnic.

Am facut un popas pe marginea drumului cat sa mancam ceva si sa ne hidratam, privind cu o urma de regret catre Vf Plesuva si cu promisiunea sa revenim pe viitor, special pentru el.

Din acea sa aveam doua posibilitati: fie sa continuam pe drumul care cobora de la Vf Plesuva si serpuia pe vreo 4 km pana la podul de peste Prahova, in Comarnic, sau direct peste deal, trecand pe langa o troita si ajungand in nici jumatate de ora la primele case din Comarnic, de unde mai aveam inca pe atat pana in gara. Zona e foarte rustica si m-a dus cu gandul la dealurile din spatele satului bunicilor mei. Clar o sa revin odata ca sa ajung pe Plesuva.

Chiar daca pe restul baietilor din grup nu am reusit sa ii mai prindem, trenul lor plecand in momentul in care noi intram in gara, luandu-ne ramas bun prin telefon, am avut un noroc de-a dreptul chior sa prindem un tren particular (InterRegio de Constanta) care a intrat in gara la nici un minut dupa ce ajunsesem si noi.

A fost o tura care mi-a mers la suflet, in care m-am bucurat de natura si soare, de miscare si chiar nitica adrenalina, alaturi de mereu simpaticii carpatisti.

Sa avem cu totii carari insorite in continuare!

P.S. Albumul foto complet se afla aici.