Acesta nu va fi un jurnal sau un raport de tura propriu-zis. M-am gandit sa adun laolalta cateva impresii pe care mi le-am facut in urma parcurgerii uneia din cele mai spectaculoase vai alpine de la noi, Valea Alba din Mtii Bucegi.
 |
| Detaliu harta Mtii Bucegi - http://www.carpati.org/ |
Cotata la grad de dificultate 1A, Valea Alba e considerata, alaturi de Valea Morarului, printre cele mai “usoare” vai alpine din Carpatii nostri. Privind la rece, Valea Alba nu este dificila, in sensul de periculoasa, ci destul de solicitanta. Cel putin vara. Are cateva pasaje dificile, usor expuse, si fiind in general pasaje de catarare libera, de escaladare a unor bolovani mai mari sau mai mici, portiuni cu grohotis marunt, dar scurte, in special spre finalul vaii, unii bolovani mai spalati care nu prea au prize (imi aduc aminte decat vreo 2-3), dar care pot fi ocoliti, e bine sa nu iti pierzi concentrarea. Nu e ca si cum ai merge pe o poteca bine conturata. Poate tocmai asta-i farmecul unei astfel de vai alpine, nemarcate: ca trebuie aproape in permanenta sa te gandesti pe unde e mai bine sa abordezi traseul. Fiind destul de batuta de cunoscatori, in unele zone s-au format chiar un fel de potecute. Noi am parcurs-o in vreo 4 ore jumatate, plecand la 10:35 din zona "La Verdeata" si ajungand in poienita de deasupra vaii, la vreo 14:55, punand la socoteala si regruparile "majore" de la cele doua saritori.
Imi doream sa ajung pe Valea Alba de ceva timp. Nu as putea spune exact de cand. Prima oara auzisem de ea de la Florin, care o coborase in timpul Scolii de vara de alpinism, cu clubul craiovean, acum vreo 15 ani si cand avusesera o adevarata peripetie pe acolo. Apoi, in ultima vreme, tot auzeam de Valea Alba. Anul trecut, pe cand eu mergeam la intalnirea carpatistilor de pe Cheile Tisitei, Florin avea o a doua intalnire cu Valea Alba. Anul acesta trebuia sa ajung in alta tura, prin Muntii Nemirei, insa conjunctura a facut sa schimb macazul si sa ajung si eu pe Valea Alba, unde nu speram sa ajung prea curand. Sunt de principiul ca un traseu e ideal sa il faci mai intai vara, pentru a cunoaste terenul; abia apoi iarna sau in perioadele in care exista zapada si e necesar echipament adecvat (coltari, piolet). Imi doream sa ajung vara asta pe Valea Alba. Fusese un gand hoinar pe la inceputul primaverii; dar l-am dat uitarii. Asa ca vineri, cand Florin mi-a zis hai pe Valea Alba, nu mi-a luat mai mult de o fractiune de secunda sa spun DA! Desi imi era teama, aveam emotii, le-am tinut pt mine cat am putut de mult. Imi doream mult sa ajung si eu acolo; sa sparg gheata si in directia aceasta, ca sa spun asa.
Ii corupsesem si pe Cosmin si Luana, asa ca sambata dimineata ne revedeam cu totii in IR de 6:15, in drum spre Busteni. Pe la 8.20 trecusem deja de Caminul Alpin si intram in traseul TR care urca prin padure, mai lin la inceput si mai veritiginos apoi, pret de vreo 1.30/2h. O portiune, pana la cunoscutul trunchi de copac plin cu iasca, traseul care duce la Valea Alba si cel care duce spre Costila sunt comune. De la intersectie, noi am luat-o usor spre stanga (cel care merge la Costila continuand inspre dreapta), in vreo 45 min ajungand la baza Vaii Albe, in zona cunoscuta sub numele de “La Verdeata”. Chiar inainte de poienita “La Verdeata” exista o poteca tare draguta, usor expusa, dar nicidecum periculoasa. O cunoscusem prin aprilie cand am avut o tentativa de a ne juca cu coltarii si pioletul la baza vaii, dar cand am prins un viscol de ai fi zis ca esti in toiul iernii.
Dupa o pauza prelungita de hidratare, strans sireturile la bocanci, batoane de ciocolata si glucoza si o poza de grup, am intrat in traseul propriu-zis. Inima imi batea cu putere. Florin radea de mine ca sunt nerabdatoare sa ajung in traseu. Am strans betele si le-am pus pe rucsaci si in prima portiune am simtit lipsa lor. Apoi am reintrat in ritm si am inceput sa ma bucur de traseu.
Relieful vaii e unul de conglomerate, bolovanii pe care ii escaladam avand o gramada de prize bune, datorita pietrelor desprinse din ei, dandu-ti o senzatie de siguranta. Mi-a mai placut faptul ca traseul nu e propriu-zis expus. Nu ai hau sub tine. Daca pici de pe vreun bolovan, risti sa te lovesti, dar nu cazi zeci de metri. Exista si astfel de pasaje, dar destul de putine si ele pot fi evitate.
Pana sub Saritoarea Carnului mi-a placut traseul cel mai mult. E foarte antrenant. Un lucru bun e si izvorul gasit ceva mai jos, provenit probabil de la limba de zapada, singura inca existenta pe vale. Am pus cate o pastila in apa si am lasat-o sa o bem ultima data, sa fie de backup.
Undeva in dreptul limbii de zapada, care se vedea si de la Verdeata, exista o portiune mai dificila, in sensul ca daca o iei pe langa peretele din dreapta, urci cativa bolovani si ajungi la unul mai spalat pe care apoi trebuie sa il descateri. Se poate insa evita acest pasaj, mergand chiar pe langa limba de zapada, tot pe partea dreapta. Se vede chiar o potecuta. Dar acum, dupa inca o saptamana de caldura, cu siguranta acea limba de zapada s-a mai micsorat.
La Saritoarea Carnului sunt cred vreo 2 variante de ocolit, ambele prin partea dreapta, una pornind mai jos de ea, dar care la un moment dat, din cele povestite de Florin care a nimerit pe acolo anul trecut, da intr-un horn mai greu de trecut; cea de-a doua, de fapt cea cunoscuta, pleaca chiar de sub saritoare, escaladand cativa bolovani mai expusi. Apoi intri intr-o zona inerbata si in curand ajungi la o potecuta care te duce exact deasupra Saritorii Carnului, un frumos loc de popas, de unde tot vazusem fotografii pana atunci.
Eram atat de entuziasmata ca ajunsesem pana aici. Nu banuiam ca de fapt partea cea mai grea mi se va parea de aici incolo sau mai bine zis de la Saritoarea Mare incolo. Oboseala incepuse sa isi spuna cuvantul si entuziasmul se mai diminua, existand pasaje mai anoste. Pana atunci mai vasusem buchetele de floricele, acum erau portiuni pline de grohotis mai mare sau mai marunt, cel marunt fiind foarte enervant. Chiar vorbeam cu Cosmin ca genul acela de grohotis amestecat cu pamant este cel mai neplacut.
La Saritoarea Carnului exista pe stanga o sageata rosie care iti indica o poteca ce te scoate in scurt timp undeva deasupra ei. De aici mai ai de escaladat o ingramadeala de bolovani unde cei cu picioare lungi sunt avantajati. Noi fetele am solicitat o mana de ajutor din partea baietilor. Imi tot povestea Florinake de echilibru dinamic dar de data asta nu tinea; forta gravitationala era mult mai mare decat tehnica si ambitia mea.
Apoi a urmat iarasi o portiune cu grohotis marunt, panta a devenit un pic mai accentuata, ingreunandu-ne inaintarea si facandu-ne sa ne oprim mai des. Am ajuns in zona de unde se desprinde Brana Vaii Albe si pe care intrase un grup din fata noastra. Aici am facut o ultima regruparea dupa care am continuat, fiecare in ritmul sau, pana am ajuns deasupra vaii, in poienitele de unde se poate admira in tihna releul Costila si toata valea de jur imprejur. De la Saritoarea Mare facusem cam 45 minute.
A urmat un bine-meritat popas de aproape o ora, in care ne-am rasfatat papilele gustative cu ce am gasit prin rucsaci si ne-am relaxat picioarele in iarba moale.
Era deja tarziu si cum planul de acasa nu coincide tot timpul cu cel de pe munte, am hotarat sa nu mai coboram pe Jepii Mari, cum era intentia la inceput, ci sa ne incercam norocul la telecabina de la Babele. Maare greseala! Dupa 2 ½ h de asteptat la coada care nu se mai termina, timp in care am asistat la un show ieftin al unei familii care s-a bagat in fata la un mare tupeu (avantajul celor care urca cu copii de cateva luni si au si cateva beri la bord), am ajuns in Busteni, la nici 4 minute inainte de a pleca ultimul nostru tren spre casa (19.31). Am convenit la o varianta de urgenta, care ne-a scos mai ieftin decat ne-ar fi scos o noapte de cazare, si anume taxi Busteni-Sinaia (25 lei/4 pers) si apoi prins trenul care a avut intarziere 10 minute (spre bucuria noastra). Ar mai fi fost o sansa, in cazul in care il pierdeam, cu Intercity de 21:06 (aceasta varianta finala fiind si ideea pt care venisem in Sinaia, acel tren neoprind si in Busteni).
A urmat un drum placut si scurt, caci povestile si concluziile au curs non-stop. Ne amuzam ca nici de data asta nu am avut noroc cu Casa Ancutei, la care planuisem sa mancam o ciorba de fasole in paine, inca din martie, cand fusesem impreuna in Baiului si cand, tot asa, coborasem in gara pe ultima suta de metri.
No comments:
Post a Comment