Istanbul - amintiri dintr-un oras magic

“Istanbul, a universal beauty where poet and archeologist, diplomat and merchant, princess and sailor, northerner and westerner screams with same admiration. The whole world thinks that this city is the most beautiful place on earth” (Edmondo de Amicis)

Pregatiri

Mai demult mi-am propus ca macar o data pe an sa ies din tara, sa vad si alte locuri si civilizatii. Cel putin deocamdata, pentru a putea face mai multe lucruri intre timp si a nu resimti financiar prea acut astfel de excursii. Initial vrusesem sa mergem in Ciucas de Revelion, insa deja nu mai erau locuri, asa ca am decis sa ii facem o vizita inainte de Craciun, cand zapada se va fi asternut serios si nici aglomeratie nu trebuia sa fie. Planurile au ramas putin in suspens pana la nunta unui coleg, prin octombrie, cand Livia a venit plina de entuziasm cu ideea unui altfel de Revelion. Primul nostru gand zburase catre tari calde, cum ar fi Maroc, insa cum o astfel de excursie trebuie planuita mai temeinic si mai din timp, date fiind preturile cam mari pentru bugetul nostru actual, ne-am reorientat spre un vis mai vechi – Istanbul. Chiar imi achizitionasem pe parcursul anului un ghid turistic si o harta a orasului, pe care ca niciodata nu am reusit sa le rasfoiesc, ajungand in ajunul plecarii cu “tema” nefacuta. Stiam cateva chestii esentiale si intr-un fel vroiam sa descopar cele mai multe lucruri la fata locului. Auzisem ca era un oras care merita vizitat si ca nu voi regreta, nu degeaba Napoleon ar fi spus odinioara ca “daca Pamantul ar fi fost un singur stat, Istanbulul ar fi fost capitala sa”. Dar nu credeam ca ma voi indragosti de el…




Date tehnice

Perioada: 30.12.2012 – 04.01.2013

Cost transport: 170 EUR / pers / dus-intors (Tarom)

Cazare: 250 EUR / cuplu / 5 nopti / apartament - apartament aflat la un parter mai inalt, cu 2 dormitoare, 1 baie, living cu tv, chicineta, net wireless – l-am categorisit, de comun acord, la un 2,5 stele, cel mai mare atu al sau fiind locatia : cartier Beyoğlu, zona Taksim, la 10 minute de mers pe jos de Piata Taksim (capat linie pentru Havataş – unul din autobuzele care fac legatura intre aeroport Atatürk si oras, la pret de 10 lt), de renumita strada Istiklal cu multimea de magazine si vechea linie de tramvai (Tramvaiul Nostalgic) si, respectiv, de Bosfor si cea mai apropiata statie de tramvai, Fındıklı sau 1 statie de tramvai de capatul de linie, Kabataş, unde se afla de altfel si unul din porturile de pe Bosfor, de unde se puteau lua vaporase fie pentru a traversa Bosforul pana in partea asiatica a Istanbulului (care circula la fiecare 10/15 min, de dimineata pana seara), fie pentru a face o croaziera care includea principalele obiective turistice de pe malurile Bosforului si care dura cam 6h, fie pentru a ajunge in Insulele Printului, fie pentru un mic tur al Bosforului de vreo 1.5 h si nu in ultimul rand in apropierea maretului palat Dolmabahçe, atat de fermecator amplasat pe malul apei). In apropierea casei se gasea un supermarket gen Mega Image (Dia %) cu preturi decente si un restaurant cochet, intim, cu preturi rezonabile si mancare delicioasa (http://www.cafekazanci.com/), la care am fost insa o singura data, caci ora pranzului ne prindea in diverse locuri, iar dimineata si seara ciuguleam acasa, din cele luate din supermarket.

Pret calatorie pe mijloacele de transport in comun (inclusiv la vapoarele – “rate” care te traversau Bosforul in partea asiatica a orasului): 3 lt sau 1.89 lt cu Istanbul card – pe care l-am “inchiriat” de la ghiseul de bilete din piata Taksim, a doua zi. Costa 6 lt, e un portofel electronic pe care il incarci de la ghiseele de bilete sau de la anumite chioscuri de ziare (unul existand chiar in statia de langa noi, Fındıklı). Cele 6 lt impreuna cu restul ramas pe card ti se vor returna, la plecare, la orice ghiseu de bilete care vinde si astfel de carduri (noi l-am lasat tot in piata Taksim). Iata mai jos o schita a retelei de transport in comun, atat de bine pusa la punct.

Singura zi in care au fost inchise toate obiectivele turistice si micile restaurante de cartier: 1 ianuarie, zi in care supermarketul Dia % a fost deschis de la ora 12:00, in conditiile in care pe 30 decembrie fusese deschis pana la ora 22:00. Chiar si in noaptea de Revelion am mai gasit unele magazine de cartier deschise.

Toaletele publice sunt curate, moderne si contracost – 1 lt. In unele (cea din Marele Bazar) se poate intra si cu cardul Istanbul. Ca si in alte orase, in cadrul obiectivelor turistice sau in aeroport ele sunt gratuite.

Impresii, impresii

As putea numi Istanbulul orasul pisicilor. Nu le-am numarat dar mi s-au parut foarte multe. Macar sunt inofensive. Si dragute. Unele cam cersetoare, ca orice maidaneza care se respecta. Dar foarte prietenoase. Pe straduta noastra era chiar un fel de orfelinat pentru pisici de unde lumea le putea adopta.

Sau l-as mai numi orasul scarilor. Fiind amplasat pe mai multe coline (Istanbulului I se mai spune Orasul celor 7 Coline), multe stradute coboara spre Bosfor, unele cu sens unic, altele in trepte, multe trepte, dar majoritatea inguste si abrupte. Ca sa treci de pe o strada pe alta e posibil sa cobori sau sa urci echivalentul a 2-3 etaje. Ne amuzam si miram in acelasi timp de dibacia soferilor, fie ca aveau motorete, scutere, masini de teren ori dubite pentru aprovizionare. La plecare nu a mai fost la fel de amuzant, ca a venit randul nostru sa ne dovedim rezistenta la carat bagaje si facut slalom printre ei.

E un oras cu o multime de fete, ciudat si totusi fermecator, plin de contraste, galagios si totusi linistitor. In ciuda aspectului modern pe care il au arterele principale, reteaua de transport, marile magazine, centrul turistic plin de culoare, strazile secundare din inima cartierelor pastreaza specificul autohton. Simplitatea unor locuri si aspectul invechit imi aminteau cu nostalgie de atmosfera de la noi de acum mai bine de 20 de ani, inclusiv maslinele negre, mici pe care le-am gasit in Bazarul Egiptean (de condimente). 

M-a impresionat harnicia oamenilor, faptul ca era un continuu du-te vino. Mi-au atras atentia vanzatorii din diverse pravalii sau cafenele care isi spalau ferestrele sau pavajul din fata localurilor cu apa si detergent, in fiecare dimineata. Apa siroind pe marginea stradutelor, pe santurile special construite, iti dadeau impresia pentru moment ca te afli in suburbia orasului, nu in apropierea centrului sau turistic. Singurul miros neplacut era cel produs de gazul de esapament al nenumaratelor vehicule. Nu am vazut decat o singura persoana care cersea. Iar masina de gunoi venea de cateva ori pe zi. O alta ciudatenie mi s-au parut gesturile usor efeminate, afectuase, dintre barbati. Ceea ce la noi ar parea gay, la ei cred ca e ceva firesc, spre exemplu, ca se tineau de cot. De altfel, zilele trecute am vazut chiar la tv, un documentar despre un alt popor oriental unde astfel de gesturi intre barbati sunt oarecum normale. La fel cum modul in care doi indragostiti isi etaleaza sentimentele in public la noi poate parea la ei ceva indecent. Desi dintre popoarele musulmane, turcii sunt printre cei mai “moderni”. Pana la urma, poate niciunele nici altele nu sunt tocmai morale in public insa obisnuinta si-a spus cuvantul la fiecare in parte.

Diminetile aveau o muzica aparte: se auzeau pescarusii dinspre Bosfor, iar la anumite ore, vocea muadhdhin-ilor care chemau la rugaciune, cea mai importanta, prima din cele cinci. Am remarcat ca se lumina mai devreme decat la noi. Dupa amiaza vantul se intetea si devenea ceva mai frig; cele 9-10 grade se resimteau la cam 3-4 grade, asa ca in niciuna din zile nu mi-au lipsit caciula si manusile din rucsac. Desi perioada e recunoscuta pentru cantitati insemnate de precipitatii, am avut noroc sa nu ne ploua deloc. De nins, nici atat. La vreo cateva zile dupa ce ne-am intors am vazut la tv ca a nins in Istanbul cum nu mai ninsese de foarte multa vreme la ei. Ba mai mult, am aflat de cele 2 avioane lovite de trasnet, care aterizasera tot in Istanbul… Nu mi-a fost niciodata teama sa zbor cu avionul, decat la intoarcere acum, caci a fost primul meu zbor de noapte si am zburat mai mult prin nori. Si asta si pentru ca am beneficiat de loc la geam, cum imi dorisem si m-am zgait non-stop prin el. Chit ca am probleme la aterizare cu urechea stanga incat trebuie sa iau antinevralgic sa imi treaca, placerea de a decola si de a fi acolo sus printre nori sau deasupra lor compenseaza cu varf si indesat… Nu am vazut eu pe munte pana acum fenomenul Gloria, dar l-am vazut din avion! Acel nimb multicolor in jurul proiectiei avionului in nori, care devenea mai mic sau mai mare, pe masura ce inaintam.

Asa cum iti e greu sa raspunzi la intrebarea ce ai vazut la el cand te-ai indragostit, mi-ar fi greu sa raspund ce m-a atras mai mult la acest loc de pe pamant: forfota si agitatia, cantecul muadhdhin-ilor, culorile pashminelor, rosul aprins al apusului de peste Bosfor, din spatele minaretelor, multimea de pescari de pe podul Galata sau de pe malul asiatic al Bosforului, obiceiul localnicilor de a bea ceai din acele paharute delicate de dimineata pana seara (alcoolul fiind interzis in public), mirosul narghilelei sau al cafelei, galceava din Marele Bazar si negociatul ridicat la rang de arta chiar, mirosul castanelor coapte de la fiecare colt de strada, pisicutele cu care am impartit in vreo doua dimineti micul dejun, istoria plina de curiozitati si de maretie, razele de soare de pe apele Bosforului, zarite din curtea impunatorului Dolmabahçe, nectarul de rodii, simplitatea si modestia din atitudinea oamenilor.

Savoarea mancarii

Una din atractiile Istanbuluiui, a poporului turc, de fapt, este gastronomia. Mancarurile sunt de-a dreptul delicioase si variate, fie ca incerci mancarurile cu carne de miel – preparate astfel incat sa nu se simta izul acela puternic - Doner kebap, Sis kebap, chiftelute turcesti, etc – ori alte preparate orientale ca supa de linte, meze (un aperitiv bogat cu tot felul de salate), ezme (o zacusca iute), iaurtul cu sare si uneori si cu menta (Ayran / Haydari), baclavaua, ceaiul negru sau cafeaua turceasca, freshul de portocale sau rodii. Si cate si mai cate minunatii – unul din motivele pentru care m-as intoarce. Pana una alta am descoperit cateva magazine si restaurante cu speciific turcesc si la noi (http://www.cevabun.ro/harta-magazinelor-cu-specialitati-din-bucuresti/). Si nenumarate retete culinare pe net (http://bucataria-turceasca.ro/).

La pas prin Istanbul

Prima zi a fost una de acomodare. Dupa un zbor placut, dar scurt (cca 1h), am pasit pe pamant turcesc cu senzatia ca inca eram acasa, nu printre straini, cu exceptia limbii vorbite in jurul meu si a catorva femei cu capul acoperit. In alte 45’ ajungeam in piata Taksim cu Havataş-ul luat din fata aeroportului (unde avea sa ne lase si la intoarcere, intrarea pt zona “Plecari” fiind in acelasi loc, doar ca pentru Plecari ai parte de un control suplimentar, inainte de check-in, cand a trebuit sa ne si descaltam). Din momentul in care am inceput sa coboram si sa cotim pe stradutele inguste si abrupte, ma indepartam de zona familiara descoperind o alta lume. Peisajul era cam dezolant, trecand pe langa un santier din cauza caruia si a ploii marunte pavajul era usor inamolit si alunecos. Speram ca nu e chiar peste tot la fel. Parea ca suntem undeva la marginea orasului, nu in apropierea centrului sau. Pisici la tot pasul. Oameni grabiti urcand si coborand ametitor stradutele, comercianti, turisti cu bagaje care tocmai veneau, ca si noi, ori erau pe picior de plecare. Miros de mancare gatita, caci se apropia ora pranzului. Am ajuns si la apartamentul pe care il inchiriasem, unde ne-a intampinat o fata amabila cu care insa nu am putut schimba prea multe vorbe, nedescurcandu-se cu engleza (iar noi cu turca, nici atat). Am reusit sa o convingem sa ne lase un al doilea rand de chei. Chei care erau valabile doar pentru una din yalelele usii. Apartamentul era exact ca in poze, cu living spatios si luminos, baie curata, dormitoare nu prea atragatoare, dand intr-o curte mica si infundata, care se termina brusc cu un perete inalt si cu niste sarme incalcite, plasate strategic pentru a descuraja vreun potential curios, apartamentul aflandu-se la un parter mai inalt. Incepeam sa sesizez diferente intre noi si ei la tot pasul. Lucruri care noua ni se pareau curioase, pentru ei fiind poate firesti. De exemplu, intr-unul din dormitoare era o ditamai gaura in geamul usii de la balcon – prin care, evident, intra frigul. Ne-am gandit ca, probabil, acolo fusese prevazut un ventilator. Asa ca am sacrificat unul din puii de perna din living pentru a “redecora” usa de balcon. Sau printre vase nu am gasit decat o cana de dimensiuni normale. Restul erau pahare, mai mari sau mai mici si vreo 2-3 cescute. Aveam sa imi dau seama de ce, in curand: la ei, ceaiul se serveste in pahare mici, iar cafeaua seamana cu expresso, mica, tare si foooarte dulce (cel putin pentru gustul meu), in niciun caz amestecata cu lapte.

Dupa ce ne-am schimbat am iesit in recunoastere, in speranta ca vom avea timp sa si vizitam ceva. Cel mai apropiat obiectiv turistic era Palatul Dolmabahçe de pe malul Bosforului, la vreo jumatate de ora de mers pe jos (in apropierea capatului de linie de tramvai Kabataş). Coada imensa si ora inaintata ne-au cam descurajat asa ca am lasat vizitarea lui pentru alta data. In zilele care au urmat aveam sa ne dam seama inca odata (asa cum se intamplase si la Roma) ca ideal e sa vizitezi marile obiective turistice la prima ora a programului (adica 9-10). Ne-am multumit cu cate un covrig cu susan rece care nu a fost pe placul tuturor. Al meu insa, da. Eram hotarata sa spun da si sa imi placa orice. Sa incerc cat mai multe lucruri specifice Turciei. Mi se pare anapoda sa ajung intr-o tara cu o cultura gastronomica vestita si sa imi iau mancare cu specific international, nu local. Un covrig era 1 lt, la fel cat costa o apa la 0.5 l.

Astfel, in orele care ne mai ramasesera pana la lasatul serii am luat la picior strazile din cartier. Cum ne innamolisem zdravan in prima parte a zilei si cum femeile nu pot beneficia de acest tratament, caci barbatii nu au voie sa atinga femeile altor barbati, vreo 2 lustragii au luat la ochi pantofii baietilor nostri si i-au convins sa se lase pe mainile lor. A fost amuzant la inceput, mai putin la final cand naivitatea baietilor a costat cam scump – mai peste tot in Istanbul trebuie sa negociezi, niciodata sa nu dai cat ti se cere, decat daca exista pretul afisat pe produs. Am urcat din nou in Piata Taksim, de unde ne-am luat cate un Doner Kebap cu carne de miel (6lt unul mare – care nu era chiar atat de mare pe cat erau pofta si foamea noastra) si fresh de rodii (3 lt – pe langa 1 lt cel de portocale). Apoi ne-am pierdut in marea aglomeratie de pe strada Istiklal, nestiind in ce parte, spre ce vitrine sa ne uitam mai intai. Un fel de Lipscani imens, de vreo 10 ori mai lung (poate exagerez nitel). Din aceasta strada se poate ajunge usor spre Muzeul Inocentei (pe care nu am mai avut timp sa il vizitam, insa vreau sa citesc cartea lui Orphan Pamuk, cea care a fost sursa de inspiratie) sau la Turnul Galata, pe care l-am lasat tot pentru o alta zi, tot din cauza cozii imense, dar si a frigului care incepuse sa se lase si a oboselii. In incercarea de a gasi drumul spre casa ne-am mai pierdut vreo ora pe stradutele intortocheate , dosnice, care imi dadeau impresia ca ma aflu undeva intr-o zona rurala: un caine care latra din spatele unui gard de o parte a strazii, cativa localnici care taiau lemne si pregateau focul la scara imobilului, pe partea cealalta . Se cam lasase intunericul si zona nu parea una foarte sigura. Si e bine stiut ca imaginatia devine foarte bogata in prezenta nesigurantei si a necunoscutului. Asa ca am marit pasul pana am ajuns la Bosfor de unde bulevardul ne-a scos in apropierea casei. Dupa o scurta sedinta de shopping la Dia % de unde ne-am aprovizionat cu bunataturi (ceai, cafea, zacusca iute, branza, ayran, paine, unt, gem, cateva fructe si legume si o sticla de vin – care ce-I drept nu e de mare faima), am urcat stradutele pana la noul nostru camin.

Eram franti, dar bucurosi ca luasem pulsul orasului. Eu eram de-a dreptul incantata. Putin ofticata dupa incidentul cu curatatul pantofilor dar mi-am zis ca mai tarziu va fi una din acele peripetii pe care inevitabil le ai si care dau savoare oricarei calatorii.

A doua zi am rezervat-o vizitarii Palatului Topkapı si Moscheii Albastre, care se afla in Piata Sultanahmet, la vreo 7 statii de tramvai de capatul magistralei T1, Kabataş.

Am inceput cu Topkapı, unde am luat un bilet combo pentru a vizita si Haremul din incinta sa, la pretul total de 40 lt (vizitate separat ar fi fost 50 lt in total). Palatul nu este unul inalt, ci mai degraba intins, in specificul stil oriental, un ansamblu de cladiri in care se putea intra din cele patru curti ale sale. Tot aici se afla si Muzeul de Arheologie, un alt obiectiv turistic pe care nu am reusit sa il vizitez. Daca ar fi sa ma intorc ar mai fi o gramada de lucruri de vazut, asa ca nu as avea cum sa ma plictisesc. M-a impresionat colectia de bijuterii, de pietre nestemate, toate obiectele inclusiv tronurile sultanilor impodobite cu o gramada de geme, diamantul pazit el singur de un gardian (care s-a dovedit foarte “fioros” cand un turist a incercat sa scoata aparatul si sa ii faca o poza ), am descoperit sabia lui Stefan cel Mare in sala trofeelor de razboi, sau diverse obiecte religioase – inclusiv Toiagul lui Moise, am citit despre viata cadanelor in vechiul palat al sultanilor si cate si mai cate pe care nu am reusit sa le retin, insa daca le recitesc sau revad mi le amintesc cu drag. Palatul construit prin sec XV, dupa cucerirea Constantinopolului, a gazduit timp de vreo 4 secole mai toti sultanii Imperiului Otoman. Aici am aflat mai multe despre Harem cel care inseamna tabu sau interzis si care reprezenta aria privata in care locuia familia sultanului, incluzand nu doar o multime de camere si bai turcesti, dar si un spital sau moschei.

Moscheea Albastra, cea mai mare din Istanbul, singura moschee din Turcia care are sase minarete, cea care a iscat un mare scandal la vremea cand a fost inaltata (rivaliza cu cea mai sfanta moschee din lume, de la Mecca, fiindca avea tot sase minarete) se afla in apropiere, vis-à-vis de Sfanta Sofia. Ca in orice moschee, accesul este permis in afara orelor de rugaciune, este gratuit si ai obligatia sa te descalti, iar femeile sa aiba capul acoperit. M-au impresionat picturile care impodobeau peretii interiori ai moscheii, albastrul intens si picturile in miniatura de pe placile de faianta, dar si … mirosul de sosete inevitabil.

Pranzul l-am luat intr-un mic local cochet, unde am comandat un fel de shaorma la farfurie, tot cu carne de miel (ceva mai scumpa, 19 lt), iar eu mi-am luat si o zacusca picanta care imi lasa gura apa (8 lt). Si nelipsita cafea turceasca (8 lt). Iar Florin, nelipsitul ayran (3 lt). Am incercat sa mancam in locuri frecventate pe cat posibil de localnici, nu de turisti, din doua motive evidente – pretul si calitatea mancarii.

Inainte de a merge spre casa am intrat in Bazarul Egiptean (de condimente) unde am asistat la un fenomen nemaiintalnit – o aglomeratie si o harmalaie infernala, nu aveai timp, loc, rabdare sa zabovesti prea mult in fata vreunei tarabe caci erai luat efectiv pe sus de valul multimii. Spre final, cand lucrurile s-au mai calmat, am degustat cateva masline mici si zbarcite dar foarte gustoase si cateva firicele de branza de oaie, din care ne-am si cumparat cate un pic, pentru a le savura in tihna, acasa, la “masa” noastra de Revelion.

Noul An ne-a gasit pe malul Bosforului, in asteptarea unui foc de artificii grandios, insa nu am avut parte decat de un joc de lumini care impodobea marele pod de peste Bosfor (Fatih Sultan Mehmet) si cateva focuri de artificii modeste. Acasa am improvizat cateva platouri cu aperitive si am ciocnit un pahar cu vin rosé, mancand bobite de rodii si dorindu-mi ca anul ce tocmai sosea sa imi aduca cat mai multe destinatii inedite (dupa spectacolul de balet pe gheata de la Sala Palatului, St Petersburg a urcat in topul preferintelor). Am adormit devreme, caci nu vroiam sa pierdem urmatoarea zi in pat.

1 ianuarie 2013. M-a trezit un mieunat. Adormisem in sufragerie si pisicuta care se cocotase pe pervazul de la geam simtise probabil ca e cineva in camera si e rost de mancare. Asa ca am impartit cateva feliute de sunca cu ea si am lasat-o sa intre nitel in camera.

Pornirea a fost mai grea, stiind ca oricum toate obiectivele turistice aveau usile inchise. Asa ca spre orele pranzului am iesit si noi din casa, indreptandu-ne spre Bosfor. Se anuntau putini nori si vant la pupa. Pe masura ce ne apropiam, gandul de a aluneca alene pe valurile sale suna tot mai incitant. Dupa ce l-am ametit cu intrebarile pe domnul simpatic de la ghiseu, am ales un mini-tur al Bosforului, de 1,5 h, la pretul de 12,5 tl, pe care l-am luat din portul Kabataş. Pe vapor am servit cafea sau ceai, dupa preferinte, oricare fiind la pretul simbolic de 1lt. Am stat mai mult pe punte pentru a putea admira peisajul. Am trecut pe sub imensul pod de peste Bosfor (Fatih Sultan Mehmet), cel pe care trece si drumul european E80, lasand in urma Palatul Dolmabahçe si vechea cetate Rumelihisarı, pentru a trece apoi aproape pe nesimtite in apele Asiei, admirand cetatea Anadoluhisarı sau Turnul lui Leandru care se profila frumos in zare.

Masa de dupa-amiaza am servit-o la un restaurant mai elegant din Piata Taksim, cu mancare foarte buna si servire impecabila, iar preturile pe masura (supa linte = 9 lt, chiftele cu kebab cu iaurt = 29 lt, iar cafeaua turceasca servita cu un shot de lichior si un pahar cu apa, alaturi = 4.5 lt). Dupa o ultima plimbare pe Istiklal Caddesi, care de data aceasta ne intampina cu traditionala urare MUTLU YILLAR si care era foarte aglomerata, si dupa o noua incercare de a vizita Turnul Galata, ne-am intors spre casa incheind o zi plina de relaxare.

Ziua a doua din noul an mi s-a parut cea mai frumoasa din aceasta vacanta. A fost o zi plina, in care am reusit sa vedem cele mai multe si interesante locuri. Dimineata am inceput-o cu vizitarea somptuosului Palat Dolmabahçe, cu al sau Harem (bilet combo la 40 lt, altfel 50 lt in total), de unde am pastrat ca suvenir o carte cu toti cei 36 sultani din istoria Imperiului Otoman – 15 lt si un semn de carte cu design oriental, cu un ciucure liliachiu, la 2.5 lt). Mi-am amintit cum in Viena toate iesisirile de la obiectivele turistice treceau strategic prin magazinele de suveniruri; aici insa nu. Fotografiatul este strict interzis in interior, trebuie sa pasesti in limitele unui covor (rosu in mare parte, culoarea specifica Imperiului Otoman – care de altfel se regaseste si in drapelul turc, simbolizand bataliile sangeroase din istoria Turciei), chiar daca incalti niste papucei de plastic la intrare si sa nu atingi niciun exponat. Am avut ghizi in engleza (inclusi in pret si obligatorii), unul pentru palat si altul pentru harem. Prima ghida avea accent turc foarte pronuntat si nu am inteles prea mult din cele povestite. In schimb ghida din harem ne-a vorbit foarte frumos. Ne-am amuzat cand am aflat ca mama sultanului avea camera intre cea a sultanului si cele ale sotiilor, ea fiind cea care coordona in mare parte vietile acestora (ce ti-e si cu unele "socrosenii"!). Luxul intalnit in palat e de-a dreptul coplesitor, fiind folosite o multime de materiale scumpe (foite de aur, cristal, argint, etc) pentru a decora interiorul palatului, a carui arhitectura imbina stilurile baroc, roccoco sau neoclasic cu cel traditional otoman. Considerat Versailles-ul Estului, palatul adaposteste cel mai mare candelabru de cristal de Boemia din lume, iar sala de ceremonii are o inaltime impresionanta, in parte datorandu-se picturilor tridimensionale de pe tavan care produc iluzia de spatiu. Locatia este demna de un conducator de stat, fiind o adevarata placere sa zabovesti pe una din bancutele din curtea sa, privind valurile Bosforului. In camera in care s-a stins din viata fondatorul republicii turce, Mustafa Kemal Atatürk, ceasul a fost fixat la ora 9:05 pentru a simboliza trecerea acestuia in nefiinta din anul 1938, fiind foarte venerat de poporul turc. O alta atractie este Turnul cu ceas din curtea Palatului care a fost fabricat de celebrul Jean Paul Garnier si care are de o parte si de alta semnatura (Tughra) celui de-al 34 –lea sultan, Abdul Hamid II (unul din fiii fondatorului palatului, Abdülmecid I).

Dupa aproape doua ore de istorie, ne-am indreptat pasii spre Sultanahmet, pentru a vizita Sfanta Sofia (15 lt) si Basilica Cisterna de peste drum de aceasta (10 lt), ambele impresionand prin originalitate. Fiind considerata una din cele opt minuni ale lumii antice tarzii, Aya (Hagia) Sofia (“Sfanta Intelepciune”) a avut diferite statute de-a lungul vremii (biserica crestina – moschee – muzeu). Razele de lumina care intra prin vitraliile de la baza imensei cupole si cele opt cercuri caligrafice cu numele unor personalitati din istoria Islamului (Allah, Muhammad, primii patru califi si cei doi nepoti ai lui Muhammad) dau un aer mistic interiorului. Gratie lipsei mele de atentie distributiva am reusit si de data aceasta sa ma pierd de grupul meu, concentrandu-ma mai mult pe ceea ce vedeam in jur.

Basilica Cisterna (cea mai mare din sutele de cisterne construite sub oras) a fost prevazuta pentru a alimenta cu apa palatul sultanului si cladirile din jur, mai spunandu-i-se si Palatul Scufundat. Coloanele subterane, scufundate in apa in care se zaresc o multime de pesti, impreuna cu cele doua capete ale Meduzei de la baza lor, cu lumina difuza si muzica ambientala te fac sa crezi ca ai pasit intr-o alta dimensiune.

Pranzul l-am luat de data aceasta la Cafeneaua Kazanci, de care citisem pe net. Mi-am delectat pupilele gustative cu supa de linte si un fel de lasagna cu carne de miel si, evident, cafea turceasca.

Se apropia seara si desi oboseala incepea sa isi spuna cuvantul, iar vantul incepuse sa intre prin pardesiul meu primavaratec si cum era ultima seara a lui Florin la Istanbul, am hotarat sa trecem Bosforul si sa punem piciorul pe pamant asiatic asa cum isi dorea el si cum ma facuse si pe mine sa imi doresc. Asa ca am luat una din salupele cu aer de “naveta” care ne-a traversat exact in momentul in care soarele apunea dincolo de Cornul de Aur si de minaretele moscheilor. Eram atat de bucurosi ca nimerisem cursa de la acea ora. Daca ar fi fost mai devreme sau mai tarziu nu mai prindeam acest moment unic al zilei si poate unic in viata. Malul asiatic era chiar si la ora aceea de seara plina de pescari, preturile de la chioscuri pareau o idee mai mici decat cele din partea europeana (poate si pentru faptul ca partea asiatica nu e atat de frecventata de turisti). Ne-am adapostit de frigul care se lasase de-a binelea, intr-un mic restaurant unde am servit hamsii prajite cu lamaie si am baut un ceai negru fierbinte. Nu imi doream nimic mai mult!

Urmatoarea zi m-am trezit devreme, cu grija plecarii lui Florin, dar si pentru a ma pregati sufleteste de o jumatate de zi mai altfel de cumparaturi in Marele Bazar, despre care auzisem atatea minunatii. Marele Bazar se afla la inca doua statii de tramvai fata de Sultanahmet (statia Beyazit), asa ca am pornit devreme pentru a nu prinde marea aglomeratie de dupa orele pranzului. La un moment dat m-am despartit de Cristi si Livia stiind ca vom da unii de altii, in vreun fel. M-am lasat dusa de val, oprindu-ma, exact cum imi place mie, la toate pravaliile cu obiecte confectionate manual, cu o multime de culori, teancuri de saluri care mai de care mai atragatoare (“pashmina”), am intrat in jocul negociatului care e adus aici la rang de arta, gustand astfel o gramada de Turkish delight /Lockum (rahat) – cel mai gustos mi s-a parut cel cu aroma de trandafir sau rodii si bucatele de fistic. Tot ce stiam era ca mai toti comerciantii vor cere un pret ireal de mare (mai mult decat dublu), asa ca in functie de sarm si de puterea de convingere tu, ca si cumparator, trebuia sa il scoti la un pret cat mai apropiat de cel real. Unele obiecte sunt mult mai ieftine in magazinele de pe langa Marele Bazar (cum ar fi ibricul de cupru pentru cafea pe care am dat 5 lt in loc de 10 lt cat cereau – ca pret fix – in bazar). Regula era ca daca nu exista pretul afisat, se poate negocia. Iar cum eu ador sa negociez, ma simteam in elementul meu. Asa ca cele 5-6 ore au trecut ca vantul si ca gandul.

Am iesit sa mancam cate ceva la o terasa (singurul loc in care ni s-a trecut bacsisul pe nota de plata – drept urmare nu am mai lasat niciun alt bacsis), dupa care am mers sa vizitam Moscheea Suleymaniye din spatele bazarului (construita in timpul lui Soliman I Magnificul). Cum era in apropierea orei de rugaciune, am zarit barbati care indeplineau ritualul de a-si spala picioarele, mainile si fata inainte de a intra in moschee. Interiorul acesteia m-a impresionat mai mult decat cel al Moscheii Albastre.

Seara am ciugulit ce mai aveam prin frigider, pregatind sandvisuri pentru ultima zi, cand avionul nostru avea sa decoleze spre seara. Mi-am facut bagajul pentru a avea a doua zi “libera”. Se spune ca cifra 3 e cu noroc. Asa ca dimineata am reusit sa urcam in Turnul Galata si sa admiram imprejurimile, in ciuda cetii care inca nu se ridicase nici la ora 11. In Turn se urca cu un lift destul de mic (probabil din cauza asta se si formau cozi imense), neexistand alta varianta, iar intrarea costa 13 lt. Inaltat prin secolul XIV, a servit drept turn de observatie, inchisoare ori hambar naval. Acum, la etajele sale superioare se afla un restaurant si o cafenea unde se organizeaza seri cu specific turcesc.

* Multe preturi afisate pe internet sau in ghidul meu turistic (editie 2005) sunt neactualizate, asa ca e posibil sa ai mici surprize la fata locului.

Orele au trecut repede, facandu-ma sa regret momentul plecarii. Mi-am promis ca voi reveni la un moment dat, pentru a ma mai plimba pe stradutele pline de farmec si pisici, pe malul Marii Marmara pe car am vazut-o in treacat doar, din Havatas, sa ajung in Insulele Printului sau sa ma cred o Alice in Tara Minunilor in Parcul Miniaturc si neaparat sa mai mananc o portie de hamsii prajite sau sa savurez o baclava dulce si insiropata. Pana una alta ma voi multumi cu sarailiile din cofetariile noastre, de altfel delicioase. In noua piata de langa Galeriile Titan am descoperit 2 magazine turcesti, unul cu carne (chiftelute sau kebap gata pregatit, doar de pus pe gratar) si unul cu mirodenii, fructe uscate sau confiate (ciresele amare sunt bestiale) si rahat turcesc.

Ciucas de noiembrie

Nu mai vazusem Ciucasul de cateva luni si deja ni se facuse dor de el. De fapt, nu il vazusem niciodata toamna. Si weekendul acesta era cam ultima ocazie din acest an (pentru noi). Se anunta o vreme perfecta. Si inca doi prieteni amatori de o plimbarica in natura. A fost o tura sub semnul improvizatiei, a planurilor facute ad-hoc, in functie de dispozitia noastra, a tuturor. A fost o iesire care m-a uns pe suflet!

De data aceasta prefer sa las imaginile sa vorbeasca. A fost printre putinele dati cand nu am vrut sa atingem vreun varf, ci pur si simplu sa ne bucuram de natura si de tot ce ne oferea ea.

Un apus formidabil undeva sub Ciucas, o coborare la frontale, o portie de clatite cu afine cum doar Dl Bucurescu stie sa faca, un rasarit inflacarat si o scurta tura solitara ... ingredientele unui weekend care sa il completeze pe cel trecut, incheiat parca mult prea repede.



Invitatie in Delta Dunarii – Sfantu Gheorghe

Iata impresiile la rece, promise cu aproape o luna in urma, pe cand inca ma aflam sub vraja ei…

Descoperisem mirajul Deltei acum vreo 6 ani, cand am fost in Crisan, pe bratul Sulina, si de acolo mai departe, in taramul apelor si al dunelor de nisip, al foioaselor de Letea, in lumea pasarilor, care reusisera in doar 3 zile sa ma faca sa ma indragostesc teribil de acest colt de rai.

Anul acesta tot cochetasem cu ideea de a ajunge si pe Bratul Sf Gheorghe, dupa unii mult mai salbatic decat Sulina.

Pana la urma visul meu s-a concretizat si dupa ce am studiat cateva ore bune ofertele de cazare din satul Sfantu Gheorghe si mijloacele de transport cu care se poate ajunge la capatul pamantului romanesc, am decis: Sageata Albastra, Rapida “Diana” si Pensiunea "Valurile Dunarii".

Sageata Albastra e unul singur pe tronsonul Bucuresti-Tulcea, si la dus si la intors. Acesta ar fi un mic dezavantaj sau poate nu, daca reusesti sa transformi acel “dezavantaj” intr-un atu. E vorba de A1981 (cu plecare la 05:40 din Bucuresti si cu sosire la 11:23 in Tulcea) si, respectiv, A1984 (cu plecare la 15:20 din Tulcea si sosire la 21:07 in Bucuresti). Cu masina probabil se ajungea mult mai repede (in loc de 6 ore cat se face cu trenul, vreo 4 ore si ceva). Dar ar fi trebuit lasata undeva in portul Tulcea sau in Mahmudia, in parcari cu sau fara plata. In Mahmudia am inteles ca ar fi o parcare in care platesti cam 5 lei/zi. Se mai pot gasi informatii destul de utile si aici.

Intre Tulcea si Sf Gheorghe exista mai multe variante de transport: Navrom (cu cele 2 tipuri de nave, vaporul care face cam 5 ore si Catamaranul care face in jur de 3 ½ h) si inca vreo 2 rapide care fac insa doar 1 ½ h (“Diana”, care pleaca la ora 13:30 din Tulcea, de la ponton ‘A.F.D.J.’ si la 06:50 din Sf Gheorghe, pe care o puteti gasi si pe internet, cu tot cu orar, precum si o alta rapida care pleaca de la pontonul de vis-à-vis de Hotel Sabin, din acelasi port, la ora 12:30, dar care nu exista pe internet si de care am aflat abia la fata locului). Pentru siguranta, e bine sa suni dinainte sa faci rezervare si eventual sa ajungi cu vreo 30’ la pontonul respectiv. Noi facusem rezervare la nava “Diana”, insa, ajungand cu vreo 2 ore inainte in portul Tulcea si afland de aceasta a doua nava care pleca la doar o ora distanta, am preferat-o avand in vedere caldura sufocanta de afara. Am avut noroc sa gasim loc chiar si fara rezervare. De fapt a fost mult mai bine, pentru ca am beneficiat de niste locuri de unde puteam admira pe indelete intinderea de ape de care imi fusese atat de dor si de care aveam atat de mare nevoie acum. Aceasta nava (al carei nume nu l-am retinut si din pacate nici nr de telefon nu mi le-am notat) pleaca din Sf Gheorghe la ora 14:30. Este ideala in caz ca ai venit cu masina, altfel nu ai sanse sa prinzi unicul tren inapoi spre Bucuresti. Daca vii cu masina, e mai bine sa o lasi in Mahmudia (care e la cam 40-50 km distanta de Tulcea), pentru ca toate navele opresc si in acest port.

Locurile de cazare din Sf Gheorghe abunda in perioada estivala. In sezonul rece majoritatea sunt inchise insa, din cate am aflat. Desi, a inceput sa imi surada ideea unui Revelion la malul marii. In afara pensiunilor de diverse categorii (2/3 stele), exista un complex turistic cu mai multe casute si vile, de 4 stele (Green Village), precum si un camping la capatul satului (Dolphin Camping), de unde incepe poteca nisipoasa spre malul marii, lunga de aproximativ 2 km.

Satul este unul atipic fata de toate satele de munte, deal ori campie prin care am cutreierat pana acum. M-a fascinat in primul rand pentru linistea si siguranta pe care ti le inspira. Nu am mai vazut nicaieri animale lasate sa pasca si sa doarma nestigherite, libere, peste tot…pe ulitele satului, pe miristi de jur imprejurul satului, pana hat departe pe malul marii, acolo unde nu e nici tipenie de om! Ba mint, am mai trait acest sentiment de siguranta in Slovenia, unde nicio casa nu avea gard, era ca si cum ai fi locuit intr-o mare curte, nu intr-un sat cu mai multe gospodarii. Cu siguranta mai sunt alte astfel de locuri minunate si la noi, dar pe care inca nu le-am descoperit eu.

Sfantu Gheorghe e deja renumit pentru Festivalul de Film “Anonimul” care se desfasoara in fiecare august aici. Anul acesta nu aveam sa il prindem, pentru ca am preferat perioada 01-05 august, iar Festivalul incepea pe data de 8 august. Nu-i bai, e doar inceputul unei noi idile… J

Singurul dezavantaj, unul destul de important, este costul ridicat al plimbarilor cu barca. Pana la urma, nu poti spune ca ai fost in Delta cu adevarat daca nu ai reusit sa te lasi purtat de valuri prin cat mai multe cotloane ale sale. Daca gasesti parteneri de calatorie, cu care sa imparti si cheltuielile, cu atat mai bine. De gasit barci disponibile, nu e problema. Exista o adevarata retea informativa: fiecare proprietar sau administrator de pensiune, chiar daca nu are el insusi o barca, cunoaste alti oameni din sat dispusi sa te plimbe cu barca pe canalele si lacurile din imprejurimi. In plus, erau oferte “Plimbari cu barca” peste tot, prin sat. Asta daca nu ai tu propria barca sau si mai frumos, propriul canoe J. In acest caz insa e bine sa nu fii novice, pentru ca se pare ca harta nu e suficienta, din cauza acelor plauri care se intampla din ce in ce mai des sa se formeze si sa blocheze canalele, debusolandu-te complet. Cred ca ar fi frumos cu un canoe daca ai sta la Mila 23 (acolo este cred inima Deltei), nemaifiind nevoit sa traversezi marile canale sau bratele pe care circula nave mari si care provoaca valuri, pe care trebuie sa stii cum sa le tai, astfel incat sa nu te doboare.

Dar iata care au fost alegerile noastre pentru mini-vacanta din Sf Gheorghe: 2 plimbari cu barca, una in insula Sacalin, cu intrare de pe partea dreapta (geografic vorbind) a bratului Sf Gheorghe si alta in lacurile Puiu, Rosu si Erenciuc (cu intrare de pe partea stanga a bratului si cu ocolire pe Centura, canalul Tatarului fiind blocat de plauri, din pacate), mini-expeditie de jur-imprejurul satului, per pedes, 15 km de “traseu nemarcat”, care mi-a demonstrat ca mersul pe munte nu are nicio treaba cu mersul prin nisip, la peste 35 grade C,  balaceala, rasarit, cura de peste si, la final, o vizita pe indelete in inima Tulcei, cu oprire la renumitul Acvariu. Acesta din urma a fost, sa zic, avantajul diferentei orare dintre rapida care ne-a adus in Tulcea (8:30) si trenul de intoarcere in Bucuresti (15:20). Am avut noroc cu internetul de la pensiune, ca sa imi pot scoate cateva obiective turistice din Tulcea, caci acasa totul fusese pregatit pe fuga si nu reusisem sa imi notez decat lucruri elementare. Uitasem chiar si harta Deltei, dar am avut noroc sa gasesc una de imprumut la pensiune.

In cele cateva zile petrecute aici am aflat atatea denumiri de pasari, pesti, lacuri, canale, garle, insule, grinduri, feluri de mancare cu peste…. incat mi-a fost imposibil sa le retin pe toate; asa ca am apelat la micul meu carnetel pe post de jurnal de bord, care e mereu present in bagaj J.

Din cauza oboselii si a caldurii excesive, concentrarea noastra nu mai era la cote foarte inalte in prima zi. Asa ca pana sa ajungem la pensiune ne-am ratacit putin pe ulitele satului. Dupa cateva zile de plimbat in lung si in lat, am remarcat insa ca schita stradutelor si ulitelor satului e destul de simpla: 2 strazi mai importante, paralele (intre ele si respectiv cu bratul Sf Gheorghe, fiind dispuse de la vest la est), care sunt unite prin mai multe ulicioare. Cele 2 strazi sunt intitulate atat de simplu si sugestiv, Strada I-a sau Principala si Strada aII-a, pe care se afla si pensiunea noastra – era a II-a pentru ca de la Bratul Sf Gheorghe, de la pontonul unde ne lasase nava, era a doua strada paralela cu acesta. Pe Strada Principala, cea care se continua, de altfel, si cu drumul de 2 km care duce la plaja, la mare, undeva in apropierea gurii de varsare a Dunarii in mare, se afla cele mai importante locatii din Sfantu Gheorghe: centrul satului de unde se poate lua trocariciul (2 lei/calatoria) pana pe plaja si unde poti gasi un magazin universal si un alt magazinel cu cosmeticale, o terasa, o biserica, iar la capatul strazii si implicit a satului, campingul Dolphin si complexul Green Village, de o parte si de alta a drumului.

Cazarea in perioada de varf a sezonului nu este tocmai ieftina, insa mancarea isi merita toti banii! Mai ales daca ai norocul, cum l-am avut noi, sa putem manca peste pe saturate: storceag, somn prajit cu mujdei de usturoi, plachie, ciorba de perisoare cu carne de peste, ardei umplut cu carne de peste, tot felul de salate cu peste marinat, in special scrumbie, scrumbie la gratar in sos de vin cu usturoi si alte minunatii, totul gatit si pus pe masa cu mare drag de administratorii pensiunii, care au stiut cum sa ne faca sa ne simtim ca acasa.

Inca din prima seara am tras o fuga pana la mare pentru ca imi era mult prea dor de ea sa mai astept pana a doua zi. Am asteptat sa se intunece bine, pentru ca e bine stiut ca tantarii dau navala la apusul soarelui. Si in acest sejur am observat ca si la rasarit, in rest fiind doar acolo unde e multa vegetatie si umezeala (in paduri si in gradini cred ca sunt in permanenta, altfel prin sat sau pe canale, lacuri, nu am avut niciodata probleme, de cate ori ne-am plimbat cu barca).

Echipati cu costume de baie, bluze cu maneca lunga, pantaloni lungi si frontala, am plecat in necunoscut J. Am mers cam 15 minute pana la iesirea din sat si apoi incet incet ne-am cufundat in intuneric si liniste desavarsita: nu se auzeau decat niste insecte si pasarile de pe baltile de o parte si alta a drumului nisipos. Chiar eram curioasa care este peisajul pe lumina. Era stranie atmosfera, dar nu ne puteam opri. Intelesesem ca cei 2 km de la iesirea din sat pana la mare i-am parcurge in cam 20-25 minute, asta pentru ca mersul prin nisip e putin mai anevoios. La un moment dat am inceput sa auzim un zgomot atat de cunoscut, atat de pierdut in timp…. Era sunetul marii. Am inchis frontala si am incercat sa ne obisnuim cu intunericul. Automat toate celelalte simturi au crescut in intensitate. Ne-am descultat sa simtim finetea nisipului si apoi ne-am abandonat ei si intregului univers. Cerul era incredibil de luminat, se putea vedea atat de clar Calea Lactee. Doar la munte, in Retezat, am mai vazut un cer atat de luminos. El si licuricii marini erau singurele noastre surse de lumina. Licuricii – cum mi-a placut mie sa ii denumesc – erau de fapt larve de creveti care impanzeau malul marii si se strangeau pe langa tine atunci cand intrai in apa. J Era o atmosfera de basm. Nu era nici tipenie de om pe plaja. La un moment dat am mai distins o frontala in intuneric si 2 siluete care in scurt timp au disparut, sau un cort pe care in zilele urmatoare l-am gasit tot acolo. O singura prezenta, care pe moment ni s-a parut stranie, apoi amuzanta si spre final chiar fireasca, am mai sesizat in timp ce ne plimbam pe plaja: un taur pe malul marii care atunci cand am ajuns in dreptul lui s-a ridicat brusc, incat ne-am speriat unii de altii. Iar la cativa km mai departe, aveam sa descoperim in alta zi, cirezi intregi de vaci si tauri care stateau pe plaja, chiar la buza apei marii. La intoarcere nici nu am mai aprins frontala. Deja ne obisnuisem cu intunericul , iar frontala ar fi fost o lumina prea indiscreta in toata acea atmosfera.

A doua zi am fost matinali, pentru ca urma o mica expeditie spre Insula Sacalin. Am avut la dispozitie 2 barci, pe care le-am impartit cu colegii de pensiune (inca 2 cupluri si alti 2 pusti nemti, cu care ne-am inteles foarte bine).

Pentru a face poze, am avut privilegiul sa ma cocot pe bancuta din fata a barcii. Ce senzatie placuta sa poti cuprinde cu privirea toata intinderea de ape, stufaris, salcii, pasarile care apareau de pe unde te asteptai mai putin…

O gramada de cormorani. Se spune ca pelicanii sunt simbolul Deltei Dunarii. Eu am avut impresia ca, de fapt, cormoranii sunt pusi in umbra, fiind mult mai multi. Si chiar simpatici. Li se mai spune corbi marini. Nu doar ca te intampina peste tot pe marginea canalelor si a stufarisului, la fel ca egretele albe, dar sunt de-a dreptul haiosi prin felul lor in care se ascund sub apa atunci cand simt o prezenta straina (nu isi iau zborul ca orice alta pasare ci prefera sa se scufunde si sa iasa la suprafata la jumatate de metru mai in spate).

Ca sa ajungi la Insula Sacalin trebuie sa tai pe diagonala bratul Sfantu Gheorghe si sa patrunzi pe Garla Turceasca (Sereni in limbajul localnicilor), un canal format natural (nu sapat de om, cum sunt altele paralele cu el).

Aici am gasit undeva intr-un copac de pe marginea garlei o multime de cuiburi facute de niste pasari mici cu o poveste foarte interesanta: acesti remezeni (cum le numesc localnicii) obisnuiesc sa stea in pereche si sa isi construiasca cuiburi cu doua intrari, ca atunci cand se cearta sa poata intra fiecare pe intrarea sa. Inca un exemplu natural de urmat… J

Apoi se iese in Golful Miliana de unde se putea zari Insula Sacalin, spre stanga si Marea Neagra drept in fata.

Am acostat putin pe Insula, o parte din noi s-au balacit, altii au admirat departarile. Vremea tinea cu noi. De fapt, a fost perfecta tot sejurul, in ciuda prognozelor. Dna de la pensiune spunea ca in Sfantu Gheorghe nu prea ploua, nici macar atunci cand se anunta ploi. E un climat aparte. Totul mi s-a parut deosebit in aceste locuri.

Inainte sa parasim golful si sa intram pe canalul Flamanda, ne-am abatut putin spre o colonie de lopatari. Undeva in partea opusa se putea vedea si o imensa colonie de pelicani, care insa erau in zona strict protejata, in care nu aveai voie sa patrunzi (asa cum e spre exemplu Rezervatia Stiintifica Gemenele din Retezat, unde iti trebuie permis special pentru a patrunde). Permisul pentru Rezervatia din Delta Dunarii poate fi procurat din Tulcea. Inclusiv pentru pescuit ai nevoie de permis (care este altul decat cel pentru pescuit in apele de munte).

Aici am gasit multi pescarusi chiri (mult mai mici decat pescarusii albatros), rate marine si gaste salbatice. Eram atat de curioasa sa aflu cat mai mult despre tot ce descopeream cu privirea, incat nu stiam ce sa fac mai intai: sa privesc, sa fac poze, sa pun o groaza de intrebari si sa iau notite…

In drum spre Grindul Buhaz unde am dat peste niste vechi cherhanale, o fosta ferma, o cabana pescareasca si o multime de nuferi galbeni, am trecut pe langa Canalul Ciotica, pe care odinioara se putea ajunge chiar pana la Gura Portitei…acum fusese astupat de plauri.

Dupa-amiaza am fost la plaja si balaceala iar spre inserat am vizitat gura de varsare a Dunarii in Marea Neagra. Exact unde se intretaiau apele Dunarii cu cele ale Marii se forma un semicerc unde apa era mica de cativa centimetri si mult mai rece decat in rest. Am cules scoici, am facut poze, ne-am imbatat cu mirosul ei, usor sarat.

Seara vroiam sa repetam plimbarea sub cerul instelat si sa mergem la terasa din Campingul Dolphin, insa eram atat de obositi dupa o zi plina, incat am renuntat.

A treia zi a fost rezervata unei plimbari mai lungi spre Lacurile Puiu, Rosu si Erenciuc. Initial trebuia sa intram pe Canalul Tataru, care este mai salbatic, insa si acesta fusese blocat de plauri, asa ca am ocolit pe Centura pana la Lacul Rosu, primul din minunata salba de lacuri. Am convenit cu baiatul cu barca sa ne intalnim cat mai devreme dimineata, avand in vedere ca atunci este momentul optim pentru a vedea cat mai multe pasari. Asa ca la 07:30 eram in ponton toti 3 (de data aceasta am fost doar eu si Florin, restul avand alte destinatii). Ma invatasem si dupa ce tremurasem bine cu o zi inainte, acum imi pusesem bluza de corp cu maneca lunga. De fiecare data am carat si apa de baut insa nefacand cine stie ce efort, nici nu am avut nevoie de prea multa.

Dupa ce am trecut pe la “benzinarie” am plecat spre taramuri fermecate, pline cu nuferi albi si pasari de toate culorile si dimensiunile: deja devenisera familiari pescarusii chirii si cormoranii, chiar si egretele albe si cand si cand cate o egreta cenusie. Am aflat ca exista oi de balta, am vazut starci si multe stancute, berze, pui de lebada si niste pasari cu un penaj de un albastru electrizant.

In drum spre Lacul Rosu am trecut pe langa lacul Tataru, intrand pe Canalul Busurca, cel care duce la Sulina,unde am putut vedea cativa pui de lebada.

In Lacurile Rosu si Rosulet am avut noroc sa vedem o multime de pelicani si lebede cu puii lor.

Apoi, pentru a ajunge la Lacurile Puiu si Puiulet, am intrat pe Canalul Puiu, trecand pe langa un fost camping Potcoava (inchis de vreo 2 ani insa), pe langa Lacul Lumina (in care nu se poate intra din Lacul Puiu), zarind undeva in departare Canalul si Padurea Caraorman.

In Lacul Erenciuc, in care am ajuns strabatand Canalul Pocarcea, am avut surpriza sa gasim o intinsa rezervatie de nuferi albi.

Lacul Erenciuc care are forma unei potcoave, este un fost meandru al Dunarii, din el iesindu-se in Bratul Sf Gheorghe.

Am mai aflat ca sunt o gramada de insule formate din aluviuni de-a lungul timpului (in 40-50 de ani) pe care s-au dezvoltat adevarate padurici.

Spre seara am tras o fuga singura pe plaja, la o alta balaceala. Seara ne-am desfatat papilele gustative cu scrumbie la gratar in sos de vin si usturoi si un vin alb abia scos de la rece.

Mai aveam o singura zi plina si nu mai aveam niciun plan pentru ea. Nu eram siguri ce vom face: aveam cateva variante, unele mai costisitoare decat altele: Sulina - pe care se poate ajunge fie cu barca, pe Centura pe care fusesem in ziua precedenta si apoi pe Bratul Sulina, fie cu micul 4x4 al domnului de la pensiune (pe un drum paralel cu aceasta Centura si cu Bratul Sulina); Padurea Caraorman - aici ar fi fost mai complicat si destul de scump, avand in vedere ca trebuia sa tocmim 2 barci si un mijloc de transport de la barca pana la Padure care ar fi costat cu siguranta foarte mult, daca ne-am fi gandit din timp am mai fi negociat poate si pretul, dar asa… avand in vedere ca plimbarea in lacurile din ziua precedenta costase deja 450 lei, pt Caraorman ar fi sarit lejer de 500 lei; o mica expeditie per pedes pe malul garlei, in jurul satului, cu intoarcere pe plaja, asta daca aveam noroc sa dibuim poteca ce ne-ar fi scos spre mare - gratis, eventual cu pretul catorva basici si unghii innegrite.

Un lucru il stiam sigur: la ora 5 dimineata urma sa ma trezesc sa fug pe plaja si sa intampin soarele, la Rasarit. J De data aceasta mi-am luat si polarul dupa mine. Era putin innorat si chiar aveam emotii ca poate nu voi avea sansa sa vad soarele cand se iteste de dincolo de mare. Dar chiar si plimbarea la crapatul zilei stiam ca va fi o adevarata placere: sa simti cum intreg satul incepe usor sa se trezeasca la viata, sa vezi la orizont acele culori rozalii pe care doar un rasarit de soare ti le poate oferi, sa simti mirosul marii si sa asculti sunetul valurilor.

Dorul pentru astfel de senzatii devenise o necesitate, nu mai era de mult un moft. Sufletul meu tanjea pentru ele. Oh, si am avut parte din plin de ele. Era pentru prima oara de foarte multi ani cand muntele nu mai era o prioritate. Fiecare are farmecul sau, iti ofera liniste sufleteasca si te energizeaza in moduri diferite.

Cu tolba plina de amintiri frumoase ma intorceam spre pensiune, unde dupa un mic dejun delicios am hotarat sa ne luam rucsacelul de tura si sa purcedem intr-o mica excursie prin imprejurimi, pe un traseu “nemarcat” J. Cred ca incepea totusi sa ne dea tarcoale dorul de drumetii. Inarmati cu palariute si crema de soare, multa apa si harta zonei (de aparatul foto nu mai e cazul sa mentionez), am luat-o la picior pe malul garlei.

Dupa vreo 7 km am incercat sa gasim o poteca care sa ne scoata spre plaja. Erau paduri dese cu multi maracini prin care nici cu 4 macete (cate una in fiecare mana ) nu ai fi putut trece prea usor. Am avut noroc sa gasim o urma de drum care parea ca duce in directia dorita.

Dupa vreo 20 minute am ajuns la mare. Din fericire. Caldura deja incepea sa se simta tot mai puternica, picioarele ma dureau ingrozitor (facusem greseala sa iau adidasii, care imi tot fac probleme, in locul sandalelor, la gandul ca vom trece prin multe zone cu maracinis) si apa era si ea pe terminate. Abia asteptam sa ajung pe plaja si sa ma descalt. Dar din nefericire, pret de vreo 2-3 km, o gramada de cirezi de vaci si tauri se lafaiau pe malul marii, facandu-ne sa le ocolim si sa ne cocotam pe un fel de dune de nisip, pentru a nu le speria, dune prin care se inainta destul de greu. Aratau cam salbatic si se uitau cam ciudat la noi. A fost a doua oara cand mi-a fost frica de vaci! Prima oara imi fusese frica de o vaca cam nabadaioasa pe care o aveau bunicii cand eram mica. Dar pana la urma nu imi pare rau pentru ca am gasit in acele dune de nisip o gramada de melci (scoici din acelea frumoase pe care le pui la ureche sa asculti marea …J ).

Dupa ce am scapat de vaci, am ajuns intr-o zona care parea de-a dreptul virgina: doar noi, pescarusii si ratele marine. Nu am rezistat si ne-am balacit putin. Apa era fabuloasa. Stiam ca era ultima balaceala pe anul asta, in mare!

Acasa – caci deja ma simteam ca la mine acasa – ne astepta un bors pescaresc de fasole cu ceapa si o salata Cesar cu scrumbie marinata. Sa tot mananci si sa te lingi pe degete!

In ultima zi stiam ca ne asteapta un lung si obositor drum spre casa: am luat rapida de 06:50, iar de la 08:30 pana la 15:20, cand a plecat Sageata spre Bucuresti, am batut la pas Tulcea, oprindu-ne in Piata Civica, unde troneaza statuia lui Mircea cel Batran, am mancat nectarine din Piata Sf Gheorghe si cativa covrigi deliciosi de la o patiserie de alaturi, am incercat in zadar sa gasim Gradina Botanica (care probabil e undeva in afara orasului) de care nu stia nimeni, culmea. Si toate acestea pentru ca Acvariul se deschidea abia la ora 10 iar noi aveam o ora jumate de pierdut. Noroc ca putusem lasa bagajele in gara, in sala de bagaje (contra cost, evident – 5 lei). Citisem pe internet de multe obiective, imi scosesem adresele, insa nu aveam de unde sa facem rost de o harta a Tulcei. Asa ca ne-am luat dupa indicatoarele de langa gara. Si uite asa am ajuns sa cautam Gradina Botanica - o adevarata fata morgana a Tulcei J.

Ca sa ne racorim putin de arsita de afara ne-am abatut la o terasa de langa Piata Civica, chiar la intrare in magazinul Diana, pentru o limonada si o cafea de care imi era pofta de cand ma trezisem.

Apoi, in drum spre Acvariu, care se afla pe Str 14 nov, chiar vis-à-vis de Muzeul de Arta Populara, am ascultat putin din rugaciunile care razbateau dinspre Geamia Azzizie (aflata undeva mai sus pe aceeasi strada, chiar in inima cartierului turcesc).

Citisem de Acvariu ca e mult mai impresionant decat cel din Constanta. Pe acela nu il mai tin minte, l-am vazut cand eram foarte mica. Insa acesta chiar se ridica la standarde europene. Pentru 10 lei, te poti plimba prin salile muzeului ore in sir si sa descoperi o multime de lucruri despre istoria formarii Deltei, despre impartirea sa geografica, populatia de pasari, pesti, animale din Rezervatie, sa te relaxezi admirand frumoasele exemplare de pesti din acvariile imense de la subsolul muzeului sau sa afli cate ceva despre modul de trai al pescarilor din Delta, despre felul in care este prins, curatat, pastrat si in final preparat pestele. Am “furat” chiar si reteta de bors pescaresc care era prezentata asa de frumos in una din salile de la etajul 1 al Acvariului.

Aici am aflat:

- Ca stiucii i se mai spune si “Rechinul de apa dulce”, iar somnului, “Uriasul”, pentru ca poate atinge o lungime de 5 m si o greutate de 400 kg! Se pare ca cei mai vechi pesti “domestici” sunt de origine asiatica, din familia pestilor rosii (carasi, cultura sa dezvoltandu-se dupa Evul Mediu).

- Ca cea mai mare colonie de pelicani comuni de pe continentul European se afla in Rezervatia Rosca-Buhaiova-Hrecisca si reprezinta 90% din totalul pelicanilor din Europa.

- Ca rezervatia Delta Dunarii a fost infiintata in anii ’90 si ca prin rezervatie trece Paralela 45. Iata si coordonatele geografice:

            28⁰10’50’’ LongE (la Cotul Pisicii)

            28⁰42’45’’ LongV (la Sulina)

            45⁰27’00’’ Lat N (la km 43 de pe Bratul Chilia)

            44⁰20’40’’ Lat S (la Capul Midia)

- Ca ecosistemul cuprinde 30 de tipuri cum ar fi brate, canale, garle, lacuri, plauri, terenuri inundabile, grinduri fluviale si maritime, pajisti de lunca, paduri de salcii si, nu in ultimul rand, Padurile Letea si Caraorman, care prezinta multe asemanari (dune inalte de nisip, 7-13 m h, liane, copaci seculari si as mai adauga eu, roiuri de tantari care nu stiu de frica Autanului! Dar, uneori, curiozitatea si dragostea de cunoastere inving orice piscatura nemiloasa).

- Ca exista 5 faze importante in formarea Deltei Dunarii:

-         Faza de Golf (de la inceputul perioadei post-glaciare, acum aproximativ 10 000 ani BP)

-         Faza Lagunara (fluvio-lacustra)

-         Faza Sfantu Gheorghe I

-         Faza Sulina

-         Faza Sfantu Gheorghe II si Chilia

- Ca Delta Dunarii este locuita inca din perioada paleoliticului (mil XI a Chr)

- Ca primele asezari umane au fost fondate de reprezentatii culturilor Hamangia, Boian, Gumelnita, Cernavoda I.

- Ca printre primele reprezentari cartografice sunt cea din jurul anului 1730, descoperita de I.Lepsi intr-un document, harta ruseasca din 1835 sau harta Deltei Dunarii dupa Giacomo Cantelli, din 1689.

De altfel, in sala principala a Centrului Ecoturistic Delta Dunarii trona trofeul “Marul de Aur”, care a fost primit de Rezervatia Biosferei Delta Dunarii din partea Federatiei Internationale a Jurnalistilor si Scriitorilor in domeniul Turismului (FIJET)

Taxa foto era dubla fata de pretul de intrare asa ca am preferat sa imi iau doar notite. Si in final, iata cam ce ar trebui sa contina un bors pescaresc: peste slab (stiuca, biban, salau), dar si gras (crap, somn, sanger, caras), apa din Dunare, otet pentru acrit, nu prea multe legume, ca sa nu acopere aroma pestelui (ceapa, cartofi, rosii si ardei gras), o tzara sare si multa verdeata. O nebunie! Un adevarat rasfat al simtului gustativ!

Si ca sejurul sa fie unul complet, in drum spre casa am avut parte de un apus incendiar. Iar cele 6 ore au trecut parca mult mai usor, chit ca pe o buna bucata de drum Sageata are mers de personal….

Daca aveti o lista a locurilor pe care sa le vedeti inainte de a iesi din tara spre alte locuri indepartate, nu uitati sa vizitati si Delta Dunarii. Chiar ma gandeam cu mandrie ca avem cea mai frumoasa Delta din Europa, Delta fluviului care strabate atatea tari si ca sunt atatia straini care o viziteaza.

Albumul foto complet poate fi gasit aici, precum si cateva filmulete de pe Canalul Flamanda, Lacul Rosu si Canalul Erenciuc.