Incercam sa imi amintesc daca e vreun moment al anului in care sa nu fi ajuns in Ciucas; cred ca in ianuarie nu am fost totusi niciodata. Mi-au devenit foarte dragi acesti munti, poate si pentru ca i-am vizitat de atatea ori, fie ca simplu trecator, drumet, in incercarea de a invata ski de tura, cu bicicleta pe drumuri forestiere sau la semi-maratonul din aceasta toamna, de la Cheia, de pe Valea Stanii.
Weekendul acesta, cand urma sa trecem la ora de iarna si cand urma sa aflam duminica dimineata ca un cutremur de aci, de peste munte, din zona Siriu, zguduise nitel capitala si cateva orase la vreo cateva sute de km de noi, am ales o tura clasica, cu innoptat in Cheia, iar sambata am urmat traseul semi-maratonului de la X3Ciucas, cu plecare insa din DN1a, din zona pensiunii Nicos. La 9:05 treceam de indicatorul din apropierea soselei, la intrarea in padure, de unde incepe traseul spre stana Zaganu si culmea Zaganu-Gropsoare, peste Culmea Buzaianu (marcaj CR/BA-cel care se lasa in dreapta, la un moment dat, spre Valea Stanii). Culorile toamnei trebuiau sa fie aproape de apogeu, dar furtuna de acum cateva zile imprastiase mai toate frunzele pe jos, destul de multi copaci erau franti, iar zadele aveau crengutele rupte si aruncate la cativa zeci de metri distanta de trunchiuri. Cica ar fi batut vantul cu vreo 150 km/h pe crestele Ciucasului. Nu ma mira, acest munte nu se dezminte. Poate de asta il si iubesc.
Cum Florinake era sa dea nas in nas cu un mistret acum vreo luna, am zis sa ne facem putin simtita prezenta. In curand nu a mai fost nevoie caci am ajuns din urma un grup de drumeti. Am schimbat cateva vorbe, voiosi ca nu eram chiar singurei, insa apoi i-am depasit, stiind ca traseul nostru avea sa fie nitel mai lung. Cochetam cu ideea de a urca si pe Vf Ciucas, insa era un flirt superficial, urma sa ne decidem cand ajungeam pe la mijlocul traseului. Prin padure nu simteam inca efectul vantului. Prognoza ne pregatise moral de temperaturi spre 0 grade si rafale de 35-40 km/h. Partial adeverita, pentru ca vantul a fost mai milos, insa soarele destul de zgarcit. Zapada de acum cateva zile se topise aproape complet, insa pamantul inca mai mustea. Imi era dor sa stau intinsa pe iarba si sa ma bucur de albastrul cerului si de linistea naturii. Au trecut insa acele zile. De acum natura ne ofera alt spectacol, alte bucurii. Zadele aratau ca niste lumanari. Pe partea asta a muntelui erau singurele pete de culoare care contrastau destul de fotogenic cu brazii.
Putin mai sus de stana Zaganu am dat de o urma de urs, un fagure de albine salbatice, probabil. Unul din baietii cu care ne intalnisem mai jos, in padure, chiar ne povestea ca intr-o iesire anterioara vazuse, cam prin aceeasi zona, ursoaica cu puiul sau, fara sa fi fost agresiva insa.
A urmat urcusul sustinut printre copaci, vreo 2 sei si zona stancoasa care imi place tare mult, cea dinaintea urcusului final spre Zaganu. Cu Grohotisul si lantul muntos dinspre vest, pe de o parte si cu Tataru, Siriu si restul Orientalilor pe de alta, efortul ne era rasplatit. Sorbeam cu nesat din frumusetea care ma incojura si tot nu ma puteam satura.
Pe ultima portiune bolovanoasa de dinainte de Zaganu aud brusc in spatele meu un animal care sufla din greu. Am tras o sperietura si un chiot pe masura, imaginatia mea fiind mult mai rapida ca ratiunea. Nu, nu era urs, nici ciobanesc, ci un catelandru aparut din senin, care s-a imprietenit rapid cu noi; si uite-asa s-a ales el cu vreo 3 chiftele, chifla si kitty kat pe post de desert, niscaiva zapada ca mai era ceva pe sus, sa isi potoleasca setea si sa se racoreasca, una-doua tavalindu-se prin ea. Si cum il hranisem si ne jucasem cu el, a hotarat sa ii fim stapani pana pe Gropsoare: a scancit putin agitat cand am dat de o mica balega de urs cu merisoare, pe poteca ce duce spre podul de Arama, tot uitandu-se in sus, spre vf Zaganu dupa un potential dusman. Parea destul de proaspata urma. Apoi ne-a aparat vitejeste oridecateori se apropia vreun drumet, latrandu-l cu foc. In final au aparut alti stapani cu ceva bun in desaga si uite asa, interesul poarta fesul, si noul nostru prieten ne-a abandonat.
Dupa 3 ore de la plecare eram pe Gropsoare luand pranzul cam pe fuga, fiind destul de frig si umezeala pe jos. Ne-am continuat drumul spre La Rascruce, coborand pe Culmea Chirusca, spre Cabana Ciucas. Cum ne hotarasem sa lasam varful Ciucas pe altadata, la iesirea din padure am facut un mic popas pe iarba, pe unul din putinele petice uscate.
Nu am mai trecut pe la cabana Ciucas, am continuat drumul pana la Fantana din Valea Berii, de unde am completat cate o sticla pentru a ne ajunge pana in Cheia. Urma urcusul prin padure, pana la Muntele Rosu si apoi coborarea pe PA, tot prin padure (pentru ca ne fusese atata dor de padure...), pana in poiana minunata de unde se vede creasta Zaganului asa frumos. In total au fost vreo 7.5 h cu tot cu popasuri.
A doua zi gandul mi-a zburat la carpatistii care urmau sa urce in Grohotis. Mi-ar fi placut sa ii insotesc, insa am zis sa nu exagerez anul asta, desi fractura pare sa se fi refacut cu brio (eeeeh, nimic grav, o clipa de neatentie si puf, gips o luna, fara calcat in piciorul afectat, injectii impotriva trombozei-asta e protocolul, calcat progresiv in piciorul ranit cam o luna, kineto si fizio (multumesc Aditei mele mult!) pret de cateva luni si, yeees, in concediul de vara deja eram in Calimani si printre Pietrele Doamnei din Rarau si mai apoi la un mic concurs de biciclete la poalele Ciucasului). Mai simt, cand si cand, mici zvacniri, la schimbari de vreme. Au trecut 7 luni si cateva drumetii cumintele incepand cu august. De la anul imi promit sa ma revansez!
