Ode to my roots

Se spune ca abia atunci cand esti departe de locurile odata dragi realizezi cat de mult le pretuiesti.

Sau poate nu...

In cazul meu, plecarea a fost inevitabila si dorita, caci eram avida de a cunoaste cat mai mult si pentru asta aveam nevoie sa fiu libera, sa am aripi, sa pot sa iau de una singura decizii, chit ca uneori erau poate gresite. Dar macar erau greselile mele, nu ale altcuiva. Nu pot sa nu recunosc ca de multe ori am simtit povara singuratatii, in sensul ca eram nevoita sa ma descurc de una singura. Eram inconjurata de oameni dragi, dar fiecare avea viata sa care, de la un anumit punct, nu se mai intersecta cu a mea. Insa libertatea era ceea ce imi dorisem si obtinusem, iar avantajele acelei vieti erau mult prea mari ca sa regret ceea ce hotarasem: sa fiu pe picioarele mele si sa incerc sa realizez ceva de una singura.

Insa in momentele dificile, cand simteam ca nu mai eram favorita sortii - asa cum imi placea de multe ori sa imi imaginez - gandul ma ducea inapoi, in timp si spatiu, pe meleaguri pe care, prinsa in mrejele vietii nou descoperite, le dadusem atat de usor prada uitarii. Caci acele meleaguri erau de fapt asociate in sufletul si in mintea mea cu tot ce era neprihanit in viata mea, cu momente de duiosie si de siguranta, pe care le simtisem atunci cand eram copil, langa bunicii mei atat de mult iubiti. Cand ma simteam pierduta in vartejul vietii, imi doream sa ma cuibaresc la sanul celei mai dragi fiinte si ea sa imi spuna ca totul se va rezolva. Dar faptul ca am fost departe a avut un castig dublu: m-am maturizat putin castigand incredere in mine si am realizat ceva ce pana atunci nu constientizasem atat de puternic: cat de mult tin la acele locuri si la acei oameni din viata mea.

Acolo fusese odinioara micul meu regat, micul meu univers sau micul meu refugiu de mai tarziu, la care acum imi place sa revin macar metafizic (ca sa fortez putin), daca nu fizic.

De multe ori ne plangem ca distanta si timpul ne tin in loc. Totul porneste insa din interior, din dorinta de a fi intr-un anumit loc. In acele clipe, cand iti doresti cu toata fiinta acest lucru, universul si legile lui stiute par sa iti fie complici, spatiul se comprima, iar timpul se dilata si sparge barierele care pana atunci te tineau in loc. Sunt atatea conventii si atatea limite in viata de zi cu zi pe care, in virtutea inertiei, tindem uneori sa ni le impunem chiar noi insine si in putinul timp liber pe care il avem. Sau poate e oboseala acumulata de vina pentru lipsa de entuziasm si pentru ezitari. Cine stie... cert este ca noi suntem singurii care ne putem scapa de ele si putem sa ne oferim libertatea mult dorita.

Pentru multi, acest satuc de la poalele muntilor cu inaltimi modeste nu spune nimic. Mult timp nu am inteles de ce ma bucura intr-un fel acest lucru, desi pe altii i-ar fi facut sa se simta mandri stiind ca locurile unde au copilarit sunt renumite. Cred ca ma bucura pentru ca astfel stiam ca acest loc ramane special in simplitatea si autenticitatea lui. Chiar daca a avut strada pavata abia dupa foarte multi ani, chiar daca curentul se mai lua din cand in cand, fiind astfel nevoiti sa folosim acele vechi lampi pe gaz care acum prin targurile de antichitati sunt o adevarata valoare, sau aspiratorul si cuptorul cu microunde erau inlocuite de matura cu coada lunga si aragazul pe butelie, toate acestea dadeau farmec acelui coltisor de rai.

Iubeam diminetile, indiferent de anotimp, cand imi placea sa stau afara cu urechile ciulite si sa ascult cum se trezea satul. Parca acolo, la tara, ciripitul pasarelelor si latratul cainilor sau galagia facuta de oratanii sunau altfel. Ma tineam toata ziua dupa sortul bunicii. Pot spune ca multa vreme am fost dependenta de ea. Ba chiar o ajutam la maruntisuri prin curte sau o insoteam atunci cand ducea mancare oamenilor in deal si abia asteptam sa ma asez cu ei la masa, sa mancam din acelasi vas. Fiind luna de vara, fanul era aproape copt si imi placea sa culeg acele floricele mici si roz care mai tarziu am aflat ca se numeau Fierea Pamantului.

Ce nume dur pentru niste floricele atat de dragalase! Tot atunci am descoperit gustul ardeiului iute, al verzei calite si al macaroanelor cu nuca si zahar. Imi placea sa particip la tot felul de treburi care ma faceau sa ma simt importanta acolo, in mica gospodarie, care in ochii mei era uriasa (caci si eu eram mica). Mi se parea totul atat de cochet: gradinita cu flori sau cea cu legume, leaganul pe care ma certam cu sora-mea cand eram de-o schioapa sau mai putin (caci stiu doar din povesti acest lucru) paraul din spatele casei, in care ne placea vara sa ne balacim sau sa prindem pescuti cu mana, dealurile pe care ne cocotam sa mancam visine sau sa ne dam cu sania, campurile incredibil de colorate cu flori care mereu imi imbatau simturile si in care imi placea sa ma ascund sau de unde furam cateva sa fac un buchet imens, pe care mai apoi sa il asez la loc de cinste, undeva prin casa ... si ciresii...ciresii in care m-am cocotat atatia ani si unde faceam adevarate cure de dezintoxicare mancand cirese pana nu mai puteam. O, ce vremuri fericite! Stiu ca ma gandeam cateodata amuzata ca daca ar fi sa am vreodata pofte (:) ) , cu siguranta se va intampla iarna si voi pofti cirese.

Ma leaga atatea amintiri frumoase de acele locuri. M-as intinde prea mult daca as incepe sa le insir pe toate in ritmul in care mi se perinda acum prin minte. Viata intreaga la sat are o alta insemnatate. Botezurile, nuntile, chiar si inmormantarile care au loc acolo nu par decat niste ritualuri firesti din ciclul vietii. Ceea ce si sunt pana la urma. Imi placea sa particip la toate evenimentele importante, caci pentru mine erau adevarate sarbatori. Tin minte si acum gustul inghetatei in culori fistichii, atat de artificial, dar unic pentru ca era singura inghetata si ma puteam bucura de ea doar duminica, caci doar atunci trecea “gaganul” prin sat (cum il numeam eu pe vanzatorul ambulant). A propos de “gagani”, tot acolo a avut loc si primul meu moment artistic la scena deschisa, cand am interpretat rolul unei tigancuse. Eram asa de mandra de straiele mele inflorate si foarte viu colorate. Facusem de altfel o adevarata pasiune pentru culoarea ROZZZ.

Apoi ceva s-a schimbat, am crescut, mi-am dorit mai mult, am vrut sa cunoscut mai mult de acel satuc, de muntii si dealurile de prin imprejurimi, pe care le cutreieram cand si cand, la cules de floricele sau de ciuperci, de sarbatoarea de Sf Ilie sau de Sf Maria cand mergeam cu mamaie si cu fetele mele la nedeie, in satele invecinate, de 1 Mai cand urcam la stana cu tataie si cu carul, la masuratul oilor si de unde priveam gales spre inaltimile muntilor care parca ma chemau tainic...

Am vrut sa evadez si am facut-o. Acum imi doresc de multe ori sa ma intorc acolo. Insa de cate ori ajung ma cuprinde inevitabil o usoara nostalgie, caci totul s-a schimbat, nu mai e prea mult din ce a fost. Parca ar fi fost un vis, atat de repede s-a dus. Chiar si paraul din spatele casei si-a schimbat cursul, dealurile par mai mici, gradina de legume e acum un mare iaz plin de broscute, ciresii nu mai sunt iar parul de care era prins leaganul a fost taiat, ca se uscase complet... Au ramas totusi ei, bunicii, fara de care acele locuri nu ar mai avea nicidecum acelasi farmec. Si acum cand ajung la ei imi place uneori sa scot din dulapul negru si vechi pozele ingalbenite de vreme si sa le rasfoi, chiar daca le stiu deja pe de rost. Iar muzica populara, desi nu sunt fana, acolo are alt farmec. Da sens amintirilor mele. Uneori imi mai intalnesc prietena din copilarie, fata vecinilor de peste drum, cu care imi placea sa stau la taclale in faptul serii sau cu care fugeam in sat, la hore, mai tarziu... Totul acolo este diferit. Si da, gogosile pe care m-am tot ambitionat sa le fac erau cel mai bun dulce pe care mi-l facea mamaica mea iubita.

Vroiam de mult sa scriu cateva randuri despre satul bunicilor mei, satul meu pana la urma, acolo unde am invatat sa merg, sa simt, sa ma bucur de viata. M-am hotarat cand am redescoperit intamplator randurile scrise de un unchi din partea lui tataie, despre acele meleaguri si pe care sper sa le pot gasi candva si pe rafturile unei librarii. Am simtit nevoia sa aduc si eu un fel de omagiu acelor locuri de care sunt atat de mandra ca apartin. Cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa nu uitam de unde am plecat si sa ne mai intoarcem din cand in cand privirea si pasii spre acele locuri care, pana la urma, ne definesc in viata.

Simt insa ca nu am scris suficient, ca nu am gasit cuvinte suficient de potrivite pentru a contura imaginea pe care o am in suflet despre aceste locuri si oameni minunati. Recitind aceste randuri, imi par scrise in mare graba, ca si cum, asa cum bine spunea Marin Preda, "timpul nu mai avea rabdare". Insa acum realizez ca, de fapt, au fost scrise pur si simplu in ritmul vietii de zi cu zi, printre picaturi, caci orice clipa e atat de importanta. Dar, in ciuda vorbei "time is money", uneori e bine sa iti spui "time out", sa iei o pauza, sa inspiri adanc si sa iti indrepti putin privirea si spre tine si spre ce conteaza mai mult pentru sufletul tau. Caci pana la urma acesta este cel mai de pret lucru cu care vom ramane... amintirile.

Dolce far niente

... "the sweetness of doing nothing" sau "placerea de a simti pur si simplu ca traiesti".

Fiind o fire foarte activa nu prea eram adepta acestui stil de viata sau de recreere, mereu am considerat ca dupa o zi in care tocesti pantalonii pe un scaun si ochii intr-un calculator e sanatos sa te recreezi activ, facand orice altceva decat stand in spatele unui calculator.

Insa, sunt momente (weekenduri) cand simt nevoia sa nu fac absolut nimic, sa nu imi fac absolut niciun plan si sa ma las dusa de val, sa imbratisez spontaneitatea. Daca am chef in momentul urmator sa fac ceva, voi face, fara sa incurc pe nimeni, fara sa fiu constransa ca am timpul limitat pentru ceea ce simt eu nevoia sa fac. Am chef sa ma culc, ma culc, am chef sa ies afara sa ma plimb, asta voi face, am chef sa dansez, ma zbantui de una singura, am chef de facut piata si apoi de facut un mic experiment culinar, dau apoi search pe Google si caut retete inedite si urmatorul loc de "joaca" va fi bucataria mea. Pur si simplu.

Suntem atat de atrasi in vartejul zilelor de rutina in timpul saptamanii incat nu simtim cum zboara timpul, care uneori realizam cat de pretios poate fi.

Am vazut mai demult un film care m-a uns pe suflet, pentru ca intr-un anumit fel m-am regasit in personajul principal (in sensul ca poate destinatiile mele ar fi nitel diferite... :D kidding) si chit ca mai auzisem de acest mod de a vedea lucrurile si viata, acum parca i-am inteles insemnatatea: Dolce far niente! Va invit si pe voi sa experimentati acest mod sublim de a percepe viata ori de cate ori puteti J E ca atunci cand esti undeva pe malul marii sau pe o culme insorita cu ciripit de pasarele sau de greierasi si miros de brad sau de fan proaspat cosit si nimic nu pare sa te disturbe. Poti privi in zare linistit, ca si cand toata lumea ar fi a ta, niciun rau nu te poate atinge si in sfarsit simti ca traiesti!

Si iata despre ce ziceam:

Ciucas - peripetii la altitudine

Ciucasul a inceput incet, incet sa devina unul din muntii mei preferati. Cand s-a intamplat acest lucru, nu stiu exact: in august, anul trecut, cand am fost prima oara si cand am descoperit formatiunile acelea interesante de stanca si am putut admira departarile de pe Ciucas si de pe Gropsoare-Zaganu, in decembrie tot anul trecut, cand am facut o tura de iarna de “initiere”, cum i-am zis eu, pt ca atunci ne-am testat echipamentul prima oara iarna (mai aveam cateva ture hivernale la activ, dar mult mai vechi si, din pacate, aproape uitate) sau acum, in weekendul care tocmai s-a incheiat si cand vroiam sa imi dau “restanta” din decembrie, adica sa urc pe varful Ciucas (macar!) J.

De data aceasta, echipa a fost cea clasica: eu si Florin. Stiam ca va mai fi in zona si poate undeva in urma noastra, pe traseu, si colegul nostru Nicu care urma sa stea la un Refugiu mai sus de cabana M Rosu (Stana lui Cojocaru) si cu care ne gandeam sa ne intalnim eventual seara, la intoarcere din traseu daca nu vom fi prea obositi.

Toata saptamana de dinaintea plecarii am urmarit prognoza meteo si ne-am gandit ce traseu sa abordam. Florin a venit cu ideea unui circuit, tabara de baza fiind la cabana Silva: cab Silva - Valea Berii - Cab Ciucas (BG) - Vf Ciucas (BR) - Saua Chirusca - “La Rascruce” - Vf Gropsoare - “La Rascruce” (CR) – (pe sub) Vf M Rosu - Cab Silva (TR). La prima vedere nu ar fi parut ceva imposibil, dar nu prea stiam care e starea zapezii pe sus. Florin mi-a dat ideea sa ii scriu lui Ioan si sa il intreb daca stie cam ce pericol de avalansa ar fi pe la valcelul de sub varful Ciucas, stiind ca el ajunsese deja pe acolo. Ne-a zis ca nu ar fi neaparat pericol, depinde totusi de starea zapezii pe care nu prea aveai cum sa o constati decat la fata locului.

El a venit insa cu un sfat, sa nu ne aventuram pe tot circuitul ca s-ar putea sa fie cam mult pt o zi. Inca o data aveam sa aflu ca planul de acasa nu se potriveste cu cel de pe munte! Pana la urma am facut traseul la care ne gandisem initial, adica doar pana pe Varful Ciucas, ramanand sa urcam pe Gropsoare alta data (daca nu iarna asta, iarna viitoare). Asta pentru ca mi-ar placea sa ajung si iarna pe Gropsoare, dar cu conditia sa fie senin si sa vad haaat departe! Ca de viscol am avut parte si pe acea parte, pe sub Vf Muntele Rosu, nelasandu-ne sa ajungem pe Gropsoare J Stiu, cineva probabil ma va mustrului ca de fapt si duminica ar fi fost o zi numai buna de urcat…dar pentru noi erau suficiente cele 10 ore cat a durat pana la urma traseul noastru. Trebuie sa incep sa alerg in parc sa imi mai creasca conditia fizica! Asta e clar! Oricum duminica nu era in plan cu vreo tura, ramanea de vazut la fata locului. Asta e avantajul turelor in 2! Ne putem razgandi sau putem pune tara la cale adhoc, dupa cum…bate vantul ca sa zic asa.

Asadar, stiam ca orice traseu vom alege, ideal ar fi sa plecam la prima ora pentru a avea toata ziua la dispozitie. Asa ca mi-a venit ideea: ce-ar fi sa ne luam liber 2 ore de la serviciu si sa plecam de vineri la Silva, pentru a putea sa ne odihnim noaptea si a doua zi dimineata sa putem intra in traseu la 6:30, asa cum ne gandeam noi. Zis si facut: l-am sunat pe Dl Bucurescu si am rezervat 2 nopti tot la cabanutele acelea micute, primitoare si foooarte calduroase, am facut bagajul de joi seara stiind ca vom pleca vineri direct de la serviciu (eram asa de nerabdatoare!) si, evident, cererea de invoire. Pana acum totul mersese ca pe roate. Nici drumul din Cheia pana la M Rosu nu a pus probleme, lantzurile s-au comportat exemplar si de aceasta data. Tb sa invat sa le montez si eu, just in case! Acum am fost doar pe post de asistent cu frontala.

Sus ningea asa frumos, era zapada proaspata destul de maricica, iar Dl Bucurescu ne astepta cu focul facut in soba si cu caloriferul in priza (ce om minunat!). Cand il intrebasem vineri pe zi cam care e starea zapezii, zisese ca nu e foarte multa. Dar ma gandeam ca pentru oamenii care traiesc aproape tot timpul in inima muntelui, termenul de zapada mare are alt inteles poate decat are pentru noi, care mergem la munte o data la 2-3 saptamani in cel mai fericit caz J (cum a fost iarna asta si cum imi doresc sa fie de acum inainte, forever and ever!).

Seara, inainte de a ne baga la culcare, am mancat ceva la cabana si am mai schimbat 2 vorbe cu dl Bucurescu. Daca pana acum obsesia mea erau ursii, acum aveam o noua fobie: lupii, mai ales ca auzisem povestioare cum ca urla pe undeva pe sus, pe stancile alea de sub Ciucas… brr…. Bineinteles ca toata noaptea m-am foit si am dormit cu intermitente si la gandul lupilor si la gandul ca va fi zapada mare pe sus si ca vom fi primii in traseu si deci vom fi nevoiti sa inotam la propriu prin zapada. Plus ca de la tura lui Conrad de pe 13 febr nu mai iesisem la munte si nici pe la sala nu mai calcasem.

Cineva ne-ar intreba, da cine va chinuie maica in halul asta? J Nu puteati sta fain frumos acasa, sa va bucurati de liniste si caldura? Pai nu, asta e problema, ca nu puteam si ca ne chinuie! Ne chinuie dorul de munte, de calatorit, de aventura, dorul de a simti ca traiesti!

Desi prognozele aratau pt sambata temperaturi destul de scazute (pe sus pe Ciucas –18⁰ C cu senzatia de –23⁰ C), cand te pui in miscare parca simti ca ar fi cu 20 de grade in plus! Dar si cand te opresti, e nasol! Ingheti aproape instantaneu, mai ales daca esti nitel transpirat. Dar sunt inevitabile popasurile, mai ales in prima parte a traseului cand simti ca iti iese sufletul pe nas! J

Asaaa, sa incep cu inceputul: am pornit in traseu pe la 6:55 (o mica intarziere, nu se pune) cu rezerve serioase de apa; stiam ca la Fantana Prof. Nicolae Ioan va fi ultimul punct de alimentare din traseu. In cazul in care ne dadeam seama ca putem continua de pe varf si spre Chirusca-Gropsoare, ar mai fi fost un izvor (Izvorul Hotului) de care citise Florin, dar nu eram siguri ca il vom gasi sau ca nu va fi inghetat. Eu cum sunt mai precauta din fire, am zis sa plecam mai bine cu mai multa apa la noi, decat sa realizam acolo ca ramanem in pana, mai ales ca eram patita mai demult si ca citisem si alte povesti asemanatoare.

Peisajul era de nedescris! Alb imaculat de jur imprejur, fara pic de urme prin zapada, un cer usor rozaliu, caci tocmai ce se luminase si ciripit de pasarele vesele prin padurea de deasupra cabanei M Rosu. Atat de frumos! J Am facut cateva poze, dar nu au iesit ele chiar ca la carte pentru ca pana sa setez eu aparatul Florin se indeparta si apoi trebuia sa recuperez distanta in pas alert…ceea ce era cam greu prin zapada care incepea sa fie din ce in ce mai mare. A, am uitat sa mentionez ca de data aceasta nu am mai carat Olympus dupa mine, ci doar Fuji cel mic care e mult mai usor (desi stiam ca are o bubita: o pata undeva pe lentila in interior pe care va tb la un moment dat sa o curatam pt ca e pacat de poze - de asta am si intarziat cu jurnalul meu pt ca vroiam sa “curat” cat de cat o parte din imagini inainte de a le posta J ).

La Fantana Prof. Nicolae Ioan am ajuns in cam 45’. Ca sa intri sa iei apa trebuia sa sari un ditamai mormanul de zapada care era cam cat tine de inalt (adica cam 1,72 cm :D). E, poate exagerez, dar era foarte mare asa ca a intrat doar Florin sa ia apa; ne aruncam sticlutele de la unul la altul sa bem acolo si apoi sa umplem rezervele si sa nu mai fie el nevoit sa tot faca drumuri dus-intors de la mine la fantana.

Apoi a inceput urcusul de care imi era cel mai urat: pe acel drum forestier de pe Valea Berii, pana aproape de Cab Ciucas. Un urcus sustinut care parca nu se mai termina (aceeasi senzatie o am de fiecare data cand ajung acolo) si care era putin ingreunat si de gheata care se simtea pe sub stratul subtire de zapada (se vede ca bagasera baietii masina de curatat de curand, caci nu prea se mai asternuse zapada peste stratul de gheata).

Cand am ajuns la cabana, unul din cei 2 dulai ne-a salutat un pic cam somnoros si probabil inghetat. Cativa oameni se pregateau sa coboare in sat cu o masina de teren. I-am salutat (bucuroasa in sinea mea ca dadusem peste cateva fete omenesti si stiind ca de acum inainte nu prea o sa mai avem ocazia, cel mult la intoarcere). Nu sunt o fire foarte sociabila (depinde de dispozitie :D), dar nu sunt nici un lup singuratic (doar cand si cand). Imi place sa merg in grup restrans pe munte, dar iubesc sa intalnesc oameni pe traseu! Sa simt ca nu suntem chiar singuri cuc pe cararile acelea salbatice. Ne-am oprit sa facem switch cu cateva haine pe noi si sa ne punem la indemana cagulele si al doilea rand de manusi.

Si am inceput adevarata aventura! Cat vedeai cu ochii totul era imbracat intr-o haina imensa alba care parca fusese “calcata” de curand de o mana uriasa, fara pic de “cuta” (urme), doar undeva in stanga, in dreptul lacului care acum era acoperit si el de zapada, se vedeau cateva urme de vulpita. In departare, Tigaile erau cu capul in nori (la propriu) in rest, cerul era senin – senin , doar cate o rafala de vant parand ca disturba cand si cand acea liniste. Nu pareau asa de speriat de la distanta. Mi-a placut imaginea aceea cu crestele in nori. Le facea sa para si mai impunatoare si cumva inaccesibile, dramatice.

Nu au complet nicio legatura, dar genul acesta de imagini ma fac sa imi inchipui cum o fi oare in… Himalaya?! :D My secret dream (care nu mai e chiar asa de secret acum). Nu visez la Everest (totusi, nu sunt chiar atat de visatoare J), ci macar la o bucatica din acel tinut indepartat si atat de misterios si atragator! Hai sa zicem la tabara de baza :D sa ajung eu acolo si mai vedem … Odata visam la Elvetia si intr-un fel mi-am indeplinit visul. Who knows? Tot timpul am stiu ca daca iti doresti cu adevarat ceva, ti se va indeplini!

In fine, sa cobor cu picioarele pe pamant, sau mai bine zis in zapada! Am ajuns si la indicatorul care ne amintea ca mai avem pana pe varf doar o ora. Stiam ca nu va fi asa, ci probabil vreo 2 ore (haha!). Ne-am zis atunci ca ei, teoretic ar fi timp sa ne intoarcem si sa continuam circuitul la care ne gandisem noi inainte de plecare (Chirusca-Gropsoare) mai ales ca se prevedea o zi de-a dreptul superba! In afara de acele rafale care cat sa fie de puternice? Doar pe site-urile meteo nu parea sa fie vant mai mare de 20 km/h! Ei bine, erau cred de 70 km/h! Cel putin asta era senzatia! Noroc ca erau doar rafale, nu un viscol continuu.

Ma tot uitam la Florin care, desi era in fata si facea urmele prin zapada care pe alocuri ajungea mai sus de genunchi (cam pe unde erau ienupari), reusea sa mearga destul de constant, fara sa fie nevoit sa faca 'n' popasuri. Eu am un mers foarte ciudat, recunosc. Nu pot pune si eu pasi calmi, egali, sunt cam repeziti, ca si cum m-as plictisi si as obosi mai repede daca as pune pasi mai mici si mai desi ca sa ajung la un ritm cardiac normal. Si pe bicicleta acasa nu pot sa scad pulsul la sub 150 b/m. Asadar, tb sa fac popasuri mici si dese (cheia marilor succese).

Undeva sub Tigai am intalnit cativa braduti care mi-au atras atentia: fusesera viscoliti dintr-o parte si erau jumatate imbracati in zapada, jumatate dezgoliti. De jur imprejurul unuia se formase chiar un fel de sant, numai bun de folosit ca adapost in caz de nevoie. Florin a si facut o proba, la intoarcere insa J.

Pana aproape de ultima urcare spre Varf, drumul e in majoritate un lung traverseu: pe sub Tigai, pe la Capul de Dac, pe la Babele la Sfat si doar undeva intre ele exista un valcel pe care in mod normal il abordezi pieptis, daca ai noroc sa nu te afunzi prea tare in zapada (cum am avut noi acum, spre surprinderea noastra) sau il traversezi si urci culmea din dreapta lui. Ar mai fi se pare o varianta sa cobori mai inainte de el si sa abordezi culmea din dreapta lui cam de la baza valcelului, pt a-l evita complet. Problema era acum ca si pe acolo erau multi ienupari si riscam sa ne afundam si mai tare decat o facusem pana atunci. Desi, nu sunt acum convinsa, caci fusesera portiuni in care intrasem pana la brau in zapada!

La un moment dat, cum era cred de asteptat in acea imensitate alba, am pierdut marcajul. Desi ai fi crezut ca tocmai acum cand totul e alb e mai usor de identificat, fiind banda rosie. Dar nu. Erau multi brazi si nu mai reuseam sa ne dam seama pe unde ar fi poteca sau pe unde ar fi mai inteligent sa punem pasul pt a nu provoca vreo mini avalansa. Problema era ca ne afundam parca din ce in ce mai tare in zapada si era din ce in ce mai greu de inaintat. Atunci Florin si-a amintit de o asa zisa varianta pt care trebuia sa urci pe un valcel (cam abrupt si stancos) si apoi sa ocolesti cumva pe sus pt a ajunge apoi la loc in traseu. Am facut o incercare, el fiind ca de obicei inainte, facand urmele. La un moment dat am ajuns intr-un punct in care ma afundasem foarte tare si pentru urmatorul pas trebuia sa ma ridic mult in brate, dar si asa riscam sa pic la loc sau si mai grav sa o iau la vale pt ca incepea sa fie destul de abrupt, iar pe sub zapada aceea erau totusi stanci. Atunci m-am uitat spre Florin si l-am intrebat: noi unde mergem? Atat i-a trebuit si lui care, gand la gand cu bucurie, s-a hotarat sa ne intoarcem si sa incercam totusi sa gasim acel indicator pierdut.

Am mai mers putin dupa ce am reintrat in traseul clasic si undeva la vreo 50 m in fata am zarit si indicatorul ascuns de crengile unui bradut. Cata bucurie! Imi revenise inima la loc! :D Ma si gandeam, iar abandonam si nu mai ajungem in varf, cat m-as fi ofticat! Dar pana la urma mai importanta e siguranta noastra ca sa mai putem ajunge si alta data pe acolo.

Undeva langa Capul de Dac am facut si un popas pentru a ne trage sufletul putin si a admira imprejurimile. Atunci am profitat si am facut un filmulet. La un moment dat, cand m-am intors sa fac o poza, o rafala de vant m-a pleznit in fata exact in momentul in care apasam pe declansator.

Dar bucuria mea nu avea sa dureze prea mult caci iar incepeam sa ne afundam, sa inotam sau, mai nou, sa patinam pe portiunea de traversare de sub Babele la Sfat. 

Si cum spuneam, profitam de orice scurt popas pentru a face poze de jur imprejur, chit ca nu puteam vedea prea bine cum ies pozele, dar stiam ca le voi mai tria acasa. Norocul aparatelor digitale. Daca as fi avut Zenithul, cu siguranta ma gandeam de doua ori inainte sa declansez :D. Se pare ca vedetele zilei erau culmea Gropsoarele-Zaganu (ca in poza de mai jos) si acel Varfulet misterios (dintr-o poza de mai sus) care aveam sa descopar mai tarziu, acasa, ca era Vf Penteleu.

Putin inainte de a aborda portiunea de traverseu ingetat de sub Babe, am mai facut un mic popas undeva in spatele unui bolovan imens, care ne oferea cat de cat adapost in calea vantului nemilos.

Undeva dincolo de Babe se putea zari bine conturat drumul de sub Culmea Bratocei. As vrea la un moment dat (poate chiar la primavara) sa facem traseul si din acea directie.

Mda, pe sub Babele la Sfat am dat de o portiune cam inghetata si viscolita pe care a trebuit sa o traversam cu grija sporita si in care trebuia sa sapam mici trepte (caci mai mult de 5 cm - sa zic - nu cred ca se putea afunda bocancul).

Am trecut cu bine si de acea portiune si am ajuns in sfarsit la ultima portiune de urcus de dinainte de varf. Heeiii! Deci de data asta imi vedeam visul cu ochii! Dar, totodata realizam ca nu vom mai putea sa ne intoarcem pe la Chirusca-Gropsoarele, caci era deja aproape 13 ceasul si noi inca nu ajunsesem pe varf. Wow! Dublu fata de cat facusem vara! Cred ca a contat nu doar zapada care ne-a ingreunat mult mersul, rafalele de viscol pentru care pe alocuri eu una eram nevoita efectiv sa ma opresc pentru ca simteam ca imi biciuie fata cu o mie de ace marunte, marunte (asta pentru ca din cand in cand imi mai dadeam cagula la o parte sa simt ca respir normal, dar si atunci inhalam de fapt o gramada de particule marunte de gheata), dar si acea abatere pe valcel in incercarea de a evita inevitabilul, pana la urma. J

Asupra valcelului de dinainte de Babe nu am mai insistat pentru ca acela a fost cred cea mai prietenoasa portiune de traseu de la Tigai incoace, chit ca initial de el ne fusese cel mai teama.

Ultima portiune de urcus inspre varf nu avea sa ne puna nicio problema serioasa. Am inaintat vitejeste. Pe acea portiune l-am mai schimbat si eu pe Florin la facut de trepte (asa, de proba mai mult) si am vazut ca e de doua ori mai greu de inaintat decat atunci cand mergi pe urme gata facute.

Sus in creasta ne astepta cine altul decat nemilosul viscol atat de obisnuit in Ciucas, cu care facusem deja cunostinta, dar cu care eu una nu ma puteam obisnui de fel. Dar sentimentul de reusita, bucuria ca am ajuns in varf au infrant si frig si rafale de viscol si foamea care abia acum se facea simtita.

Acolo sus, Florin s-a asezat putin si parea asa de amarat: incerca sa isi incalzeasca mainile care ii inghetasera pana sa isi puna manusile cele groase (de ski).

Mi-a venit o idee: sa ne tinem putin in brate pentru a ne incalzi mai repede. Cand am ajuns la cabana mi-a spus ca a apreciat mult gestul si de asta nu mi-a spus atunci ca de fapt ceea ce ii ofeream eu nu era caldura, ci o senzatie si mai mare de frig de la geaca pe care o simtea atat de rece!!! J) Am ras tare atunci, pe varf insa nu cred ca as fi avut acelasi simt al umorului in conditiile date.

Am mai facut o serie de poze si vreo  2 filmulete. Al doilea oarecum ratat pt ca nu mi-am dat seama ca era activat zoom si am filmat ca si cum nu ar fi fost, mai ales ca nu puteam vedea absolut nimic din ce filmam sau fotografiam, atat de puternice erau viscolul si lumina. Dar cel mai important era ca imi va ramane in memorie tot ceea ce vedeam si simteam atunci si mai stiam ca muntele va fi acolo si pentru alte dati. Singura diferenta e ca noi suntem ca apa, trecatori, iar experientele sunt fiecare unice in felul lor.

Dupa ce am mancat la repezeala cate un sandwich (hotarand sa bem apa ceva mai jos unde nu ne mai innebuneau atat de tare viscolul si frigul), am pornit hotarati la vale.

Hmmm, ce usor era la coborare! Ce placere! Nu mai conta ca ne afundam in zapada, nu mai era la fel de greu de inaintat, efortul fiind mai mic si moralul, evident, mai ridicat. La un moment dat ne-am intersectat cu 2 baieti care ziceau ca isi lasasera undeva pe la Tigai schiurile, cand realizasera ca nu aveau cum sa urce pe ele pana sus, pe Varf.

Aveam nitel emotii la portiunea inghetata. Dar ma gandeam ca acum vom avea pe tot traseul urme gata facute, va fi floare la ureche fata de urcus! Dar de unde?! Rafalele acelea nemiloase astupasera pana si urmele baietilor de care tocmai ne despartisem. Nu imi venea sa cred. Agaaain??? Ei, dar vom ajunge noi la cabana unde va fi cald si bine si ne vom aminti cu drag de mica-marea noastra peripetie! :D Atunci am realizat ca probabil cu Nicu sigur nu mai aveam cum sa ne intalnim pe traseu: ori nu mai venisera pe acelasi traseu, ori nu mai venisera deloc in Ciucas. Aveam sa vedem cand ajungeam in luminis, in apropiere de Refugiul la care zicea el ca ar sta.

Tot visand la stele verzi, nu mi-am dat seama cu pt o fractiune de secunda nu am fost atenta unde pun pasul si am agatat cu bocancul drept siretul de la parazapada stanga. Efectul: m-am impiedicat, am cazut si am inceput sa alunec. Cred ca in acele momente nu stiu daca mai apuci sa judeci ceva anume, sa iti aduci aminte tehnici de oprire, ci poate toate acele cunostinte impreuna cu instinctul de conservare conlucreaza la o viteza mai mare decat cea a gandului, undeva in subconstientul nostru. Cred ca asta mi s-a intamplat si mie caci in microsecunda urmatoare dupa ce am aterizat pe burta, am dat drumul la bete si am infipt cat am putut degetele in zapada inghetata. La un moment dat m-am oprit din alunecat si am rasuflat usurata. Cand sa fac o urmatoare miscare pt a ma repune pe picioare am inceput iar sa alunec. Shit! What now??? Am infipt si varfurile bocancilor cu toata forta de care mai dispuneam si am avut noroc sa ma opresc pt ca si zapada devenea ceva mai afanata. Doar ca unul din betele mele era alunecat undeva mai jos. Ce bine e cand nu te indepartezi prea mult de coechipieri! Florinake m-a salvat caci a coborat el sa mi-l recupereze, dandu-mi-l mie pe-al lui. As fi coborat si eu in alte circumstante, dar atunci eram nitel socata si cam tremuram. Mi-am promis ca nu ma voi ma gandi aiurea de acum incolo si voi fi 100% atenta unde pun piciorul! Cateva ore mai tarziu, cand ne aduceam aminte, l-am intrebat pe Florin daca se speriase si a zis ca nu tocmai pentru ca nu alunecasem prea mult si nu aveam unde sa ma duc prea mult. Hmm…eu simtisem cu totul altfel atunci! Mai ales ca mai aveam la activ (si stiu ca nu e dovada de lauda!) o alunecare, dar una mult mai spectaculoasa, undeva la coborare de pe Peleaga din Retezat (atunci a fost cu bete zburand in aer si cu dat de-a dura vreo 100 m la vale; atunci o facusem constienta [sau inconstienta] incercand sa verific tehnica de franare cu bete…haha). Cred ca am noroc! Dar cred ca ar fi bine sa nu ma joc prea tare cu el….

Drumul care a urmat pana la bradutul haios, imbracat jumatate in zapada (de dupa Tigai, in sensul nostru de acum de mers), nu a mai pus probleme (in afara de zapada mare in care trebuia iar sa facem urme si sa ne mai si afundam cand si cand, dar care dupa cazatura mea chiar ca imi pareau floare la ureche :D).

Apoi, in coborarea spre lacul acoperit, imi venea sa ma dau de-a rostogolul asa de frumoasa era zapada aceea neatinsa! Parca era totul al meu, asa simteam! Singurele pete de pe zapada erau bradutii din departari care dadeau o nota atat de calda intregului peisaj! Acum ca stiam ca nu mai urcam spre Gropsoare (era deja aproape ora 15) imi permiteam sa mai raman in urma si sa fac poze cu nemiluita, poate, poate ceva va iesi din multele incercari.

Pe drum, Florinake a vrut sa imi dea ochelarii lui proaspat achizitionati de la Craimont sa ii probez. A fost haios ca dupa ce se chinuise sa ii curete si sa ii usuce a venit o rafala de vant si i-a aruncat in zapada. Apoi, sa fie haiul mai mare, vantul i-a luat si o manusa, care se indeparta cu o viteza destul de mare. Pacat ca nu i-am facut o poza lui Florin in incercarea lui disperata de a recupera manusa, cand efectiv s-a aruncat pe burta in zapada, parca ar fi fost din trupele speciale! Eu cred ca si el astepta de mult momentul asta, sa se abandoneze putin in imensitatea aceea alba!

Am ajuns si la drumul forestier de pe Valea Berii unde ne-am intersectat iar cu 2 fete pe schiuri. Ne-am oprit pentru al doilea popas mai lung de dupa cel de pe Varf, unde am mai baut niste apa, ceai si am mancat cateva dulciuri sa mai prindem putina forta pentru ultimul urcus ce avea sa urmeze de la intrarea in padure.

Acum se puteau vedea clar alte urme proaspete prin zapada si cararea care serpuia frumos prin padure. Am mai facut cateva poze si dupa ce ne-am luat ramas bun de la Tigai, care se mai intrezareau printre crengile copacilor undeva in departare, in dreapta noastra, am ajuns in luminisul din dreptul Refugiului “ascuns”. Atunci l-am sunat pe Nicu si am aflat ca de fapt ei nu mai ajunsesera in Ciucas, asa ca ne-am hotarat sa mergem mai departe si sa nu ne mai abatem pe la Refugiu.

Pe masura ce ne apropiam de “civilizatie” incepea sa se auda zarva obsinuita a oricarei seri de sambata si undeva de langa cab M Rosu si niscaiva miros de gratar! Tocmai ce vorbisem cu o seara inainte cu dl Bucurescu de gunoaiele lasate in urma si de faptul ca o amenda poate i-ar putea pune pe ganduri pe iubitorii de gratare. Ca sa mai divaghez nitel, ca tot am luat foc la astfel de amintiri, nu am inteles niciodata de ce unora le place sa ii faca si pe altii sa asculte muzica lor (mai ales cand aceasta nu e pe gustul lor), dand-o la maxim! Ma intreb cum trebuie sa le vorbesti apoi ca sa te auda. Tb sa tipi, tot asa? Dar..n’ai cu cine, mai, n’ai cu cine…

Inca nu se intunecase, era aproape ora 17, asa ca era cam devreme sa intram in camera, desi ne simteam putin obositi. Stiam ca in momentul in care ma voi aseza pe un scaun voi simti cum ma preling efectiv :D Abia cand se termina totul simt cu adevarat oboseala in tot corpul. Dar era doar o oboseala fizica, in rest ma simteam atat de fresh si de bucuroasa ca reusisem ceea ce ne propusesem initial si ca ne si intorsesem teferi din mica noastra peripetie!

Dl Bucurescu ne astepta din nou cu foc in soba (nu neaparat pe noi, dar asa imi placea mie sa cred atunci) si cu un zambet, spunandu-ne ca ne vazuse dimineata cand plecasem in traseu, iar noi i-am povestit de zapada gasita pe sus. Ne-am destrabalat putin cu mancare calda si buna si cu ceai/vin fiert (dupa preferinte J) si am inceput sa rasfoi nerabdatoare pozele pe care le facusem. Ne amuzam cand ne aduceam aminte de cate o faza din traseu. Si simteam cu ne iau obrajii foc! J

Pana sa vina mancarea am mai tras o fuga pana afara sa vad mai clar acel apus formidabil pe care il zarisem pe geam in timp ce stateam la taclale cu Florinake.



La un moment dat, in cabana intra 2 “baieti” (o doamna si un domn) care urma sa aflam ca venisera de pe Zaganu-Gropsoare, dintr-o tura tot de vreo 9-10 ore si pe care tot asa ii batuse viscolul din toate partile. Erau foarte infometati pentru ca nu putusera manca pe sus din cauza vantului si apoi trebuiau sa coboare in Cheia, la masina. Chiar ma gandeam daca eu as mai fi putut fi in stare sa mai merg inca 3 km chit ca doar pe un drum forestier lin si pe coborare. Probabil ca daca as fi fost nevoita, da. Iti dai seama de ce forte ascunse ai doar in situatii limita! Si atunci poti sa realizezi daca si cat esti de puternic (psihic, in primul rand, fizic in al doilea).

Nu mica mi-a fost surpriza si bucuria sa aflu peste 2 zile ca domnul cu care facusem cunostinta nu era altcineva decat nucu1963, unul din adminii de pe carpati.org!! Primisem un mesaj de la dansul ca ma recunoscuse, nefiind insa prea convins ca suntem una si aceeasi persoana. I-am raspuns ca nu se insela, ca si mie imi paruse cunoscut atunci, seara. Ce mica e lumea aceasta a noastra, a iubitorilor de munte! Si cand ma gandesc ca tocmai ii spuneam lui Florin cat imi place sa fac cunostinta cu oameni pe munte, chit ca sunt persoane pe care apoi poate nu le vei mai vedea niciodata in viata! J Ce dragut! Chiar mi-ar placea sa ajung pe acele trasee de care ne povestise atunci seara, la masa (cum ar fi acea Vale Gaura cu plecare din Simon, spre Omu, daca nu ma insel). Avem atatea locuri in care as vrea sa ajung si cateodata am impresia ca timpul trece prea repede si ca nu imi ajunge sa le vad pe toate! Nu iti ajunge o viata sa le vezi pe toate, asta e clar. Dar doar pe asta o avem (cel putin de asta suntem siguri), asa ca sa profitam la maxim J

La culcare ne-am bagat la ora 20! Si am dormit aproape 12 ore! Mai mult decat a durat traseul nostru J) Nu non-stop, dar ne-am odihnit cat am avut nevoie. Aspirina luata inainte de masa de seara se pare ca si-a facut cat de cat efect pentru ca nu am ramas cu febra musculara (doar cu o senzatie usoara la gambe care intr-o zi s-a dus). Au fost simpatici baietii din vecini care, dupa cheful incins seara, au cam incurcat camerele si venisera sa ne faca noua o serenada la usa! J) S-au cam fastacit cand au vazut ca Florinake nu era tocmai unul din colegii lor si si-au cerut scuze politicosi. Noi insa ne-am amuzat copios, mai ales Florin cand isi amintea fata tipului destul de contrariat ca nu era cine se astepta el sa fie.

Si iata ca a venit si ziua de duminica cand trebuia sa ne luam ramas bun de la Ciucasul nostru drag care, in ciuda capriciozitatii sale, ne-a ferit pana acum de ce e mai rau si ne-a dezvaluit frumusetile lui. Fata de sambata care fusese senin de la prima ora a diminetii, duminica venea cu o ceata foarte densa. Chiar daca nu mai intentionam sa urcam pe nicaieri, aveam sa aflu mai tarziu ca pe undeva pe sus puteai sa fii deasupra norilor si cetei si sa ai privelisti nebanuite. Poate data viitoare! Acum plecam privind in urma fara pic de regrete, ci doar cu o multumire imensa ca reusisem ce ne propusesem. 

Mai ramane sa venim la primavara cand va fi plin de flori si cand probabil voi fi sigura ca el e mai nou muntele meu de suflet! Nu stiu daca e ca in dragoste, dar stiti cum se zice…ochii care nu se vad, se uita J Avantajul Ciucasului fata de Retezat e ca e mai aproape. Dar cine a zis ca nu pot fi amandoi pe acelasi loc? J Ok, daca ar fi totusi sa fac un top al muntilor mei preferati (de la noi si pe care i-am colindat eu pana acum) ar fi Retezat sau Ciucas (inca sunt indecisa), Ceahlau si Apuseni. Ai vostri? J

P.S. Am fost cam nehotarata asupra titlului jurnalului: de la "Ciucas - noua mea iubire" la "Natatie in Ciucas" (ideea lui Florin) ... pana la urma l-am ales pe acesta. J