Ode to my roots

Se spune ca abia atunci cand esti departe de locurile odata dragi realizezi cat de mult le pretuiesti.

Sau poate nu...

In cazul meu, plecarea a fost inevitabila si dorita, caci eram avida de a cunoaste cat mai mult si pentru asta aveam nevoie sa fiu libera, sa am aripi, sa pot sa iau de una singura decizii, chit ca uneori erau poate gresite. Dar macar erau greselile mele, nu ale altcuiva. Nu pot sa nu recunosc ca de multe ori am simtit povara singuratatii, in sensul ca eram nevoita sa ma descurc de una singura. Eram inconjurata de oameni dragi, dar fiecare avea viata sa care, de la un anumit punct, nu se mai intersecta cu a mea. Insa libertatea era ceea ce imi dorisem si obtinusem, iar avantajele acelei vieti erau mult prea mari ca sa regret ceea ce hotarasem: sa fiu pe picioarele mele si sa incerc sa realizez ceva de una singura.

Insa in momentele dificile, cand simteam ca nu mai eram favorita sortii - asa cum imi placea de multe ori sa imi imaginez - gandul ma ducea inapoi, in timp si spatiu, pe meleaguri pe care, prinsa in mrejele vietii nou descoperite, le dadusem atat de usor prada uitarii. Caci acele meleaguri erau de fapt asociate in sufletul si in mintea mea cu tot ce era neprihanit in viata mea, cu momente de duiosie si de siguranta, pe care le simtisem atunci cand eram copil, langa bunicii mei atat de mult iubiti. Cand ma simteam pierduta in vartejul vietii, imi doream sa ma cuibaresc la sanul celei mai dragi fiinte si ea sa imi spuna ca totul se va rezolva. Dar faptul ca am fost departe a avut un castig dublu: m-am maturizat putin castigand incredere in mine si am realizat ceva ce pana atunci nu constientizasem atat de puternic: cat de mult tin la acele locuri si la acei oameni din viata mea.

Acolo fusese odinioara micul meu regat, micul meu univers sau micul meu refugiu de mai tarziu, la care acum imi place sa revin macar metafizic (ca sa fortez putin), daca nu fizic.

De multe ori ne plangem ca distanta si timpul ne tin in loc. Totul porneste insa din interior, din dorinta de a fi intr-un anumit loc. In acele clipe, cand iti doresti cu toata fiinta acest lucru, universul si legile lui stiute par sa iti fie complici, spatiul se comprima, iar timpul se dilata si sparge barierele care pana atunci te tineau in loc. Sunt atatea conventii si atatea limite in viata de zi cu zi pe care, in virtutea inertiei, tindem uneori sa ni le impunem chiar noi insine si in putinul timp liber pe care il avem. Sau poate e oboseala acumulata de vina pentru lipsa de entuziasm si pentru ezitari. Cine stie... cert este ca noi suntem singurii care ne putem scapa de ele si putem sa ne oferim libertatea mult dorita.

Pentru multi, acest satuc de la poalele muntilor cu inaltimi modeste nu spune nimic. Mult timp nu am inteles de ce ma bucura intr-un fel acest lucru, desi pe altii i-ar fi facut sa se simta mandri stiind ca locurile unde au copilarit sunt renumite. Cred ca ma bucura pentru ca astfel stiam ca acest loc ramane special in simplitatea si autenticitatea lui. Chiar daca a avut strada pavata abia dupa foarte multi ani, chiar daca curentul se mai lua din cand in cand, fiind astfel nevoiti sa folosim acele vechi lampi pe gaz care acum prin targurile de antichitati sunt o adevarata valoare, sau aspiratorul si cuptorul cu microunde erau inlocuite de matura cu coada lunga si aragazul pe butelie, toate acestea dadeau farmec acelui coltisor de rai.

Iubeam diminetile, indiferent de anotimp, cand imi placea sa stau afara cu urechile ciulite si sa ascult cum se trezea satul. Parca acolo, la tara, ciripitul pasarelelor si latratul cainilor sau galagia facuta de oratanii sunau altfel. Ma tineam toata ziua dupa sortul bunicii. Pot spune ca multa vreme am fost dependenta de ea. Ba chiar o ajutam la maruntisuri prin curte sau o insoteam atunci cand ducea mancare oamenilor in deal si abia asteptam sa ma asez cu ei la masa, sa mancam din acelasi vas. Fiind luna de vara, fanul era aproape copt si imi placea sa culeg acele floricele mici si roz care mai tarziu am aflat ca se numeau Fierea Pamantului.

Ce nume dur pentru niste floricele atat de dragalase! Tot atunci am descoperit gustul ardeiului iute, al verzei calite si al macaroanelor cu nuca si zahar. Imi placea sa particip la tot felul de treburi care ma faceau sa ma simt importanta acolo, in mica gospodarie, care in ochii mei era uriasa (caci si eu eram mica). Mi se parea totul atat de cochet: gradinita cu flori sau cea cu legume, leaganul pe care ma certam cu sora-mea cand eram de-o schioapa sau mai putin (caci stiu doar din povesti acest lucru) paraul din spatele casei, in care ne placea vara sa ne balacim sau sa prindem pescuti cu mana, dealurile pe care ne cocotam sa mancam visine sau sa ne dam cu sania, campurile incredibil de colorate cu flori care mereu imi imbatau simturile si in care imi placea sa ma ascund sau de unde furam cateva sa fac un buchet imens, pe care mai apoi sa il asez la loc de cinste, undeva prin casa ... si ciresii...ciresii in care m-am cocotat atatia ani si unde faceam adevarate cure de dezintoxicare mancand cirese pana nu mai puteam. O, ce vremuri fericite! Stiu ca ma gandeam cateodata amuzata ca daca ar fi sa am vreodata pofte (:) ) , cu siguranta se va intampla iarna si voi pofti cirese.

Ma leaga atatea amintiri frumoase de acele locuri. M-as intinde prea mult daca as incepe sa le insir pe toate in ritmul in care mi se perinda acum prin minte. Viata intreaga la sat are o alta insemnatate. Botezurile, nuntile, chiar si inmormantarile care au loc acolo nu par decat niste ritualuri firesti din ciclul vietii. Ceea ce si sunt pana la urma. Imi placea sa particip la toate evenimentele importante, caci pentru mine erau adevarate sarbatori. Tin minte si acum gustul inghetatei in culori fistichii, atat de artificial, dar unic pentru ca era singura inghetata si ma puteam bucura de ea doar duminica, caci doar atunci trecea “gaganul” prin sat (cum il numeam eu pe vanzatorul ambulant). A propos de “gagani”, tot acolo a avut loc si primul meu moment artistic la scena deschisa, cand am interpretat rolul unei tigancuse. Eram asa de mandra de straiele mele inflorate si foarte viu colorate. Facusem de altfel o adevarata pasiune pentru culoarea ROZZZ.

Apoi ceva s-a schimbat, am crescut, mi-am dorit mai mult, am vrut sa cunoscut mai mult de acel satuc, de muntii si dealurile de prin imprejurimi, pe care le cutreieram cand si cand, la cules de floricele sau de ciuperci, de sarbatoarea de Sf Ilie sau de Sf Maria cand mergeam cu mamaie si cu fetele mele la nedeie, in satele invecinate, de 1 Mai cand urcam la stana cu tataie si cu carul, la masuratul oilor si de unde priveam gales spre inaltimile muntilor care parca ma chemau tainic...

Am vrut sa evadez si am facut-o. Acum imi doresc de multe ori sa ma intorc acolo. Insa de cate ori ajung ma cuprinde inevitabil o usoara nostalgie, caci totul s-a schimbat, nu mai e prea mult din ce a fost. Parca ar fi fost un vis, atat de repede s-a dus. Chiar si paraul din spatele casei si-a schimbat cursul, dealurile par mai mici, gradina de legume e acum un mare iaz plin de broscute, ciresii nu mai sunt iar parul de care era prins leaganul a fost taiat, ca se uscase complet... Au ramas totusi ei, bunicii, fara de care acele locuri nu ar mai avea nicidecum acelasi farmec. Si acum cand ajung la ei imi place uneori sa scot din dulapul negru si vechi pozele ingalbenite de vreme si sa le rasfoi, chiar daca le stiu deja pe de rost. Iar muzica populara, desi nu sunt fana, acolo are alt farmec. Da sens amintirilor mele. Uneori imi mai intalnesc prietena din copilarie, fata vecinilor de peste drum, cu care imi placea sa stau la taclale in faptul serii sau cu care fugeam in sat, la hore, mai tarziu... Totul acolo este diferit. Si da, gogosile pe care m-am tot ambitionat sa le fac erau cel mai bun dulce pe care mi-l facea mamaica mea iubita.

Vroiam de mult sa scriu cateva randuri despre satul bunicilor mei, satul meu pana la urma, acolo unde am invatat sa merg, sa simt, sa ma bucur de viata. M-am hotarat cand am redescoperit intamplator randurile scrise de un unchi din partea lui tataie, despre acele meleaguri si pe care sper sa le pot gasi candva si pe rafturile unei librarii. Am simtit nevoia sa aduc si eu un fel de omagiu acelor locuri de care sunt atat de mandra ca apartin. Cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa nu uitam de unde am plecat si sa ne mai intoarcem din cand in cand privirea si pasii spre acele locuri care, pana la urma, ne definesc in viata.

Simt insa ca nu am scris suficient, ca nu am gasit cuvinte suficient de potrivite pentru a contura imaginea pe care o am in suflet despre aceste locuri si oameni minunati. Recitind aceste randuri, imi par scrise in mare graba, ca si cum, asa cum bine spunea Marin Preda, "timpul nu mai avea rabdare". Insa acum realizez ca, de fapt, au fost scrise pur si simplu in ritmul vietii de zi cu zi, printre picaturi, caci orice clipa e atat de importanta. Dar, in ciuda vorbei "time is money", uneori e bine sa iti spui "time out", sa iei o pauza, sa inspiri adanc si sa iti indrepti putin privirea si spre tine si spre ce conteaza mai mult pentru sufletul tau. Caci pana la urma acesta este cel mai de pret lucru cu care vom ramane... amintirile.