Trecusera vreo 2 luni de cand nu mai incaltasem
bocancii. Rucsacelul de tura statea semi-pregatit. Nici betele nu le mai luasem
in casa, din portbagaj. Asteptam sa apara acea raza de soare care sa imi dea
imboldul necesar. In ianuarie am continuat kineto, iar februarie a trecut ca
gandul, am fost la teatru, ne-am odihnit. Dar ceva lipsea, totusi.
Am spart gheata cu o plimbare pe la Secaria si
Valea Doftanei. A, ba mint, cu cateva
saptamani in urma am plecat sa caut ghiocei. Stiam ca ii gasesc prin padurile
de la poalele Ciucasului. Nu vroiam ghiocei de campie, ci unii de munte, cu
petice de zapada in jur si miros de ger. Vroiam macar sa iau pulsul, sa il vad
de aproape. Da, da, pe Maria Sa, Muntele.
Plimbarea din Valea Doftanei m-a hotarat. Am
descoperit unde iese traseul CR, cel ce coboara din Baiului pe Culmea
Petru-Orjogoaia. Saptamana care a urmat am tot oscilat intre Baiului si
Neamtului: sa fac traseul CR, usor modificat (din Valea Doftanei in Azuga) sau
sa urc pe Culmea Neamtului si apoi sa cobor in Pasul Predelus, revenind pe
forestier la masina. Hmmm, auzisem povesti si parca singura nu ma incumetam. Nu
acum…
Am plecat intr-o duminica. Tot peste deal, prin
Secaria. Are acel drum ceva deosebit pentru mine. E abrupt, plin de serpentine,
prin mijlocul satelor care acum, primavara, sunt impanzite de pomi infloriti. Nu
are nicio legatura cu Valea Prahovei cea comerciala. Imi place simplitatea
locurilor si linistea, linistea pe care o caut tot mai mult, in weekenduri. Si
este aproape de casa, numai bun pentru o mini-escapada de o zi.
Pe la 10 si ceva ajungeam la baza traseului care incepe din Valea Doftanei, la vreo 2,5 km de unde se termina Traisteni, punct de reper fiind un copac cu trunchiul gros, pe care se si afla, de altfel, marcata o CR. Initial ma gandeam ca voi urca pana la Lacul Orjogoaia si poate ma voi cocota pe vreo culme pentru a avea privelisti mai largi. Si apoi, oi decide la fata locului. Oricum faceam, trebuia sa ma intorc la masina. Ar fi fost cam indraznet, dar nu imposibil, sa continuu pe culme pana in saua dintre Baiutul (Zamora) si Cumpatu si apoi sa merg in Azuga. As fi fost nevoita sa fac o combinatie de mijloace de transport gen microbuz, tren, taxi. Ei, poate alta data. Mi-am luat si un radio micut care sa imi tina de urat si care sa ma ajute sa imi fac simtita prezenta fara sa ma chinui prea tare cu fluierul, betele si vocea mea care numai de speriat ursi nu este.
In timp ce imi puneam bocancii a trecut un tip cu
un Yamaha WR 450 cc care urca tot la lac. Ne-am intersectat de cateva ori. M-a
bucurat ca nu eram singura. Apoi a aparut o gasca de ATV-isti. Si ei tot spre
golul alpin. Chit ca muntomanii adevarati detesta ideea de motoare pe munte, eu cred ca e
loc pentru toata lumea. De data asta chiar m-am bucurat ca nu eram singura prin
padure. Ma documentasem incat visam zona. Dar, la un moment dat, cand de jur-imprejur
era liniste si padure deasa, parca nu ma mai simteam atat de motivata sa
continuu. Imi place sa merg singura, cine merge asa stie sentimentul, dar la
fel de mult imi place si sa intalnesc oameni pe traseu. Pe aici nu am prea avut
sanse; nu de drumeti. Se vedea undeva pe culmea Neamtului un grup care insa a
continuat pe culme, nu a coborat in valea Doftanei. Tipul cu enduro, sincer
impresionat de faptul ca plecasem singura pe coclauri, mi-a promis ca daca
vreau totusi sa ajung in Azuga vine sa ma culeaga de la telegondola si sa ma
aduca la masina in valea Doftanei, el fiind din zona. Nu prea mi-a venit sa
cred si cand am ajuns l-am sunat mai mult intr-o doara, pentru ca promisesem sa
anunt, asteptandu-ma sa imi bage vreun motiv de genul ca are alte treburi de
rezolvat, ceea ce nu mi s-ar fi parut chiar ciudat pentru ca nu avea nicio
obligatie fata de mine. Dar a venit si, probabil din pura simpatie, m-a ajutat
sa recuperez masina. Nu m-a costat nimic. De fapt am castigat: un amic. Si acum
stau si ma gandesc si parca nu imi vine sa cred cum s-a sincronizat intreg
universul cu dorinta mea de care nici eu nu eram constienta in acea dimineata,
de a face totusi intreg traseul propus. Nu pot descrie in cuvinte senzatia pe
care o ai atunci cand reusesti ceva ce pentru altii pare marunt, dar pentru
tine reprezinta un alt vis implinit, alte temeri infrante si un scop atins, un
traseu pe care ti l-ai trasat singura, asupra caruia te-ai documentat singura,
l-ai visat si dorit si acum, eliberata de orice prejudecata, l-ai si facut.
Urcusul prin padure dureaza vreo 1,5 h, in a doua
jumatate a lui trece prin cateva poieni de care citisem si in altitudine
castigi vreo 600-700 m. Restul de 300-400 ii faci pe drumeagul care serpuieste
pe curba de nivel urcand foarte lin pe alocuri, pana in saua dintre Zamora si
Cumpatu. De la stana si lacul Orjogoaia am mai facut vreo 2.5 ore pana in acea
sa. Intreg traseul e bine marcat, fie cu stalpi indicatori, fie cu cate o CR
desenata pe bolovani, poteca fiind oricum foarte vizibila. Cand ajungi la lacul
Orjogoaia, pentru a continua spre culmea Baiului trebuie sa il ocolesti prin
dreapta si sa tii directia usor spre stanga si apoi inainte. Oricum se vede in fundal creasta Bucegiului
cu Costila, un bun punct de reper. In dreapta lui se inalta culmea Neamtului pe
care poti continua pana in Saua Paltinu si apoi fie mergi spre Predeal, fie
cobori inspre est, in Pasul Predelus. Pe google earth am calculat si ar fi vreo
11 km din Pasul Predelus pana la intrarea in traseul CR din Valea Doftanei.
Problema e ca nu ii poti face decat cu o enduro sau o 4x4. Sau bineinteles per
pedes (ca nu ma vad carand bicicleta pe sus, pe munte, nu e genul meu, ma rezum
la rucsac).
In perioada aceasta (inceputul lui aprilie) am
gasit o multime de flori si doar cateva petice de zapada (branduse, o gentiana,
o maseaua ciutei, viorele, ciubotica cucului). Surse de apa nu sunt asa ca daca
te stii setila, e bine sa cari cu tine suficienta. Eu am luat vreo 3 l si au
fost la fix. Sandvisul l-am mancat abia la intoarcere, cand am oprit cu masina
la OMV-ul din Campina sa fac plinul si sa beau o cafea. In rest, pe traseu,
doar o bomboana de ciocolata cu cafea, 1 baton de Isostar si unul de Fagaras,
iar la pornire o banana.
Traseul complet porneste din Busteni si urca pe
Zamora. In total ar fi vreo 7-8 ore din Valea Prahovei in Valea Doftanei. E mai
complicat cu transportul, mai obositor si nefiind un munte spectaculos parca nu
iti vine sa faci mai mult pe sosea decat traseul propriu-zis. Si totusi, cand
iti doresti mult sa vezi niste locuri noi din simplul motiv ca reprezinta ceva
inedit, parca tot efortul capata sens.
No comments:
Post a Comment