Hivernala in Piatra Mare

In sfarsit, am spart gheata pe 2011 cu o iesire in Piatra Mare care mi-a adus atatea satisfactii: pe langa faptul ca am ajuns acolo unde ne-am propus, adica pe Varf si am trecut prin Canion, am avut si ninsoare, pentru ca aceasta se vroia o tura de iarna. Mai vazusem Piatra Mare, dar vara, in iunie 2009, cand rhododendronii erau in toata splendoarea lor. Iar ca bonus, am avut parte de o seara romantica (dar despre asta, nu vorbim J). Imi place mult sa stau la concluzii dupa o zi plina in care nu doar am reusit sa fac ce imi propusesem, ci am reusit sa imi si testez cateva din limitele mele personale!

Iata si cateva date tehnice:

Circuitul propus: Dambu Morii – Canionul 7 Scari – Cabana Piatra Mare (banda galbena) – Vf Piatra Mare – Cabana Piatra Mare (banda rosie) – Drumul Familiar – Dambu Morii (banda rosie)

Timp aproximativ: 8 ½ h

Provizii pentru 2 persoane: 1 ciocolata, 2 pachetele de biscuiti BelVita, 2 sandwichuri, 1l ceai menta cu lamaie si cam 4 l apa plus ceaiul baut la cabana mai tarziu. De mentionat ca inainte de a porni in traseu mancasem cate un alt sandwich si o banana. Noi de obicei luam mai multe lichide pt ca transpiram mai mult si simtim nevoia sa ne hidratam mai des. Am citit chiar ca uneori senzatia de foame e una falsa fiind provocata de fapt de sete, iar iarna e mai greu sa iti dai seama cand organismul are nevoie de lichide. Stiu ca mancarea a fost cam putina, chiar am simtit acest lucru si chiar am citit mai tarziu ca o persoana care parcurge un traseu in care se urca aproximativ 4h trebuie sa consume circa 2000 kcal pentru a compensa efortul depus, iar la noi urcusul total a fost de cam 5h iar kcal asimilate nu au fost nici pe departe conform celor recomandate. Dar deh, omul mai invata si din propriile greseli.

Echipament:

-     Bocancii de iarna (eu am Garmont Dakota si sunt foarte multumita de ei, iar Florin are Lowa Tibet Pro GTX care nu i-au creat nicio problema; desi la noi acestia din urma sunt cotati ca fiind pentru 3 sezoane, forumurile si experienta personala spun altceva)

-     2 perechi de sosete (din care cea groasa avand lana in compozitie)

-     Pantalonii cu tehnologia 4-way stretch (pe care i-am luat initial pentru turele de 3 sezoane, dar care s-au dovedit a fi excelenti si pentru o tura de iarna nu foarte pretentioasa – cum a fost cea din Ciucas si aceasta, din Piatra Mare)

-     Bluza de corp (power dry de data aceasta, de la Zajo, fara de care nu concep sa mai plec pe munte, de schimb avand o alta bluza similara, achizitionata de la Decathlon, de la articolele de ski)

-     Polar 100 si vesta 100 (care de data aceasta au stat mai mult in rucsacel, ba mint, la intoarcere am pus polarul pe mine)

-     Geaca de la Vaude (mdeah, pt care a tb sa car si o pelerina subtirica care sa o protejeze pe Canion in caz ca m-as fi lipit de gheata)

-     Caciulita, manusitele, folia de supravietuire, ochelarii (de soare pt moment, pe viitor vor fi unii mai performanti, care sa nu se abureasca), frontala (nu a fost necesara acum) si cagula (de care acum nu am avut insa nevoie).

-     Betele de trekking s-au dovedit si ele de mare valoare (eu care la inceput nu puteam merge cu bete avand impresia ca ma incurca, acum mi se par indispensabile)

-     De rucsacelul Quechua Arpenaz 30l, pe care l-am cumparat de curand si pt care Piatra Mare era o premiera, nu pot avea decat cuvinte de lauda. Si pe deasupra e si frumusel J.

-     Ce am mai inghesuit in rucsacel? Pai suprapantalonii (pe care I-am folosit doar pe Canion), harta (carea a stat, de fapt, la Florin, dar stiind traseul nu am folosit-o), o fasa sterila in caz de nevoie si niste pansamente, un bricegut, o bricheta… si echipamentul de asigurare (just in case: ham, carabiniera si putina cordelina). A, si sa nu uit, pentru rucsacel am avut o husa de la Solitaire, marimea S (cumparata daca nu ma insel de la Himalaya).

-     Da, tocmai pe el il uitasem: aparatul foto care e nelipsit din drumetiile mele J un DSLR Olympus E-420, iar Florin a avut aparatul FinePix F30 cu care se pot face si mici filmulete.

Tot bagajul a fost usor de facut pentru ca mai demult intocmisem o lista care s-a dovedit a fi potrivita pentru orice drumetie de max 2 zile. Asa ca am pastrat-o si o consult de fiecare data cand e sa plec la drum pt a nu omite ceva (incerc sa fiu organizata, dar nu stiu cum se face, cum de ma pierd in detalii, ca tot seara tarziu ma culc si las bagajul pe ultima suta de metri :D).

Asadar, dupa intreg ritualul de dinaintea oricarei escapade si dupa cum spune o vorba straveche, ziua buna se cunoaste dis de dimineata, sambata am fost in picioare la ora 03:45, trezindu-ma insa fara ceas, caci cumva in subconstient eram foarte nerabdatoare sa pornesc la drum. Facusem de seara bagajul si lasasem totul pregatit pentru ca dimineata sa beau doar cafeluta (asta e tabietul meu, nu ma pot lasa de el, e suficient ca m-am lasat de tigarusti, daa?! :D), sa fac inca un dus scurt (ok, si asta e alt tabiet J… si cand ma gandesc ca mai am doar vreo 30 de ani pana la pensie…) si sa pornim la drum asa cum ne propusesem, la ora 05:00 ca sa putem intra mai apoi in traseu cat se putea de devreme (pana la urma am intrat in traseu la ora 08:30).

Asta deoarece nu reusisem sa gasim cazare la Cabana Piatra Mare (unde trebuie sa suni cu cateva saptamani inainte, dovada fiind si faptul ca atunci cand am ajuns ne-a spus dl cabanier ca era ocupata pana pe 5 febr deja), ci in sat in Dambu Morii, tot la minunatul han la care mai statusem si in iunie 2009. Mergand doar noi doi (am uitat sa prezint echipa – cea clasica, de altfel: eu si Florin) ne-am gandit sa ne si rasfatam putin la final de zi caci pana la urma era weekendul nostru liber si trebuia sa fie unul cat se poate de frumos. J asa a si fost!

Dar acest fapt se datora in special traseului nostru care ne-a iesit desi pornisem cu mici suspiciuni, cu gandul ca poate nu vom putea trece prin Canion dupa toate povestile si pozele de pe net sau ca poate undeva spre Varf va fi zapada inghetata si neavand coltari nu vom putea trece de anumite portiuni.

Norocul a fost insa de partea noastra, caci tot traseul a fost practicabil. Urmarisem prognoza meteo cam toata saptamana de dinaintea plecarii si conform optimismului meu am sperat ca totul va fi ok, ca scarile din Canion nu vor fi inghetate bocna sa nu iti permita sa urci si sa te retragi cu codita intre picioare si cu urechile ciulite pe traseul marcat cu punct rosu (adica cel de ocolire a Canionului dupa cum toata lumea stie). Si nici pe sus, spre Varf nu au fost probleme, ci doar putin viscol (dar nu ca cel intampinat in Ciucas, in decembrie anul trecut, care efectiv te spulbera). Temperatura era foarte buna (cam –7 grade Celsius media zilei), vantul nu a batut decat sus spre Varf, de nins a nins superb intreaga zi, cand cu fulgi mici cand cu fulgi mari, iar vizibilitatea a fost relativ ok, doar spre Varf fiind ceva mai scazuta (in sensul ca abia se puteau zari marcajele de la unul la altul :D). A propos de vizibilitate (dar tinand cont si de faptul ca ajunsesem la apogeul oboselii mele datorate si trezitului dis de dimineata si a mancatului cam precar pe traseu), a fost amuzant ca Florin a vrut sa imi ofere mie bucuria de a ajunge prima in Varf insa eu din prea mult zel am trecut de el, crezand ca e un alt stalp cu marcaj si indreptandu-ma spre un altul din apropiere care banuiam eu ca ar fi indicatorul de varf. J)

Astfel am pornit la drum pe chiciura care pe masura ce ne apropiam de munte se transforma in ninsoare. A fost un drum putin obositor (in special pt sofer) caci am mers pe intuneric (s-a luminat abia cand am ajuns in Dambu Morii). Avantaje si dezavantaje iarna. Macar am putut intra in traseu relativ devreme. O singura grija mai aveam, aceea de a nu da nas in nas cu Mos Martin (cu toate ca dl cabanier de la PM ma linistise ca nu s-a auzit pana acum de vreo patanie pe acel traseu). Ne-am linistit si mai mult si ne-a crescut moralul cand am realizat ca nu eram singuri in zona, caci am descoperit o gramada de urme proaspete in zapada: se pare ca un grup de turisti destul de marisor tocmai ne-o luase inainte. This is good!

 

Cand ma dadusem jos din masina mi se paruse ca e foarte frig si prin urmare imi pusesem peste bluza de corp, atat vesta cat si geaca. Insa dupa nici 5 minute de mers am scos vesta, lasand doar geaca. Peste alte 10 minute am scos si geaca J Nu stiu daca voi reusi vreodata sa imi dau seama cum e mai bine sa ma imbrac pe traseu. Cu toate ca stiu ce va urma, ca ma voi incalzi. E ca si cum pornesc niste motorase care produc multa caldura iar la un moment dat cand organismul si corpul se obisnuiesc cu un anumit efort, acestea stagneaza si corpul ajunge la o temperatura medie. Cel putin asta e senzatia pe care o am.

Drumul din sat pana la Canion a fost unul placut, ca un usor antrenament inaintea urcusului ce stiam ca ne asteapta dupa Canion, prin padure. Ca timp nu prea ne-am incadrat, depasind cu vreo 10 minute (din pacate se cam simtea lipsa mersului la sala).

Cand am ajuns la Canion ne-am echipat (cu suprapantaloni, am schimbat manusile power-strech cu cele din fas si am pus peste noi, preventiv, si o pelerina de duzina pe care o luasem din Auchan, cu 3 lei de la articolele de gradinarit … nu radeti, a fost f eficienta), am mancat putina ciocolatica sa ne creasca moralul si sa ne energizam nitelus si cu inima in dinti iar eu, la insistentele lui Florin, si cu hamul pe mine, am purces in sus pe Canion.

Hamul era pt o eventuala asigurare la scara cea mare, in caz ca erau treptele inghetate bocna si era pericol sa aluneci. Dar desi mi-a batut putin inima de emotii, am preferat sa urc prima si sa nu ma asigur (era gheata putina dar nu era imposibil de urcat, nici pe departe: am urcat tinandu-ne cu mainile de fiecare urmatoare treapta, si nu de balustradele laterale pt ca atunci chiar ai fi riscat sa aluneci fiind si ele inghetate). Emotii am avut si din cauza ca scara se balansa putin, si daca as fi avut rau de inaltime poate m-as fi panicat la gandul ca se va desprinde de acolo si …dar nu a fost cazul. Oricum, am rasuflat usurata in sinea mea cand am ajuns sus si, cu mainile tremurande, am scos aparatul si I-am facut cateva poze lui Florin care venea curajos spre mine.



Iata cateva imagini cu Canionul pe 22 ianuarie, 2011:



Eram asa fericita ca nu ne dadusem batuti din start si ca alesesem totusi Canionul pentru traseu! J Au mai fost cateva scari nu la fel de impresionante si portiunea cu cablu dupa care am iesit la lumina. Am mancat cate un pachetel de BelVita (my favourites!) si dupa ce ne-am dezechipat am purces in sus prin padure.


Hmmm…dar se pare ca uitasem cat dureaza acel urcus, eu tinand minte doar o singura portiune pe care se urca pieptis. Se pare ca intrasem intr-o padure fara sfarsit! Stiam ca urcusul ar trebui sa dureze cam 2h si chiar ne-am incadrat, insa efortul a fost maxim. Ma mai opream din cand in cand sa imi trag sufletul dar si sa ciulesc urechile in stanga si in dreapta, avand impresia ca aud cate un zgomot ciudat (la final mi-am dat seama ca de fapt erau betele mele de trekking care scoteau acel zgomot si nu vreun animalut ratacit pe traseul nostru). Profitam de micile popasuri si pentru a face cate o poza pentru mai tarziu cand nu voi mai fi in padure ci undeva la birou sau acasa in fata calculatorului. Nu stiu de ce dar chiar imi place efortul! Ma oboseste fizic dar ma relaxeaza psihic enorm! E un fel de odihna activa de care toti cred ca avem nevoie din cand in cand. Chiar de curand mi-a trimis Florin rezultatul unui studiu obtinut in urma compararii efectelor pe care le au asupra oamenilor mersul la munte si … shoppingul! J) Evident ca mersul la munte a inclinat balanta!



Stiam ca odata iesiti din padure, vom mai avea doar 15-20 de minute pana la Cabana PM. Cand am ajuns la luminis nu pot sa va spun cat de bucuroasa eram ca, pentru moment, scapasem de urcus :D Am baut niste ceai de menta indulcit cu miere, care ne-a revigorat si care, spre placuta mea surpindere, se pastrase caldut (il pregatisem de cu seara iar dimineata doar il incalzisem zdravan. Se pare ca bidonelul meu Quechua primit de la sora mea draga isi facea inca o data datoria). Era deja pranz si trebuia sa grabim pasul caci mai aveam de mers pe Varf si la intoarcere preferam sa nu ne prinda intunericul prin padure.

Ne-am abatut totusi putin pe la cabana pentru a lua niste apa (o cam epuizasem iar izvorul era inghetat) si a afla eventuale informatii despre situatia traseului inspre Varf. Ne-au intampinat deja pitorestii dulai rasa Kuvasz (ciobanesc unguresc): unul care statea calm si ne privea iar altul (probabil fetita) care ne latra de zor dar doar asa, de complezenta sau de bun venit, caci dupa cum dadea din coada nu putea insemna altceva. Niste scumpi! Ai zice ca sunt oite (am aflat apoi de la un amic ca acesti dulai se ascund printre oi datorita blanitei lor carliontate, ca sa ii sperie pe eventualii ursi care s-ar apropia).



In ciuda celor citite despre cabanier, vreau sa spun ca este un om foarte cumsecade care ne-a oferit apa si informatiile de care aveam nevoie (si mie mi se paruse putin ursuz la telefon dar asta doar pentru ca e usor precaut cu diversii turisti care pot ajunge la cabana si care uneori se intampla sa nu fie tocmai adevarati montaniarzi). M-am bucurat nespus sa vad ca nu eram singurii pe acolo: un grup destul de marisor facea zarva in cabana umpland atmosfera de voie buna (probabil ei erau posesorii acelor urme prin zapada care ne ridicasera moralul la inceput de traseu). Am intrat in vorba cu unul din ei pentru a afla mai multe lucruri despre traseu iarna si eventualele pericole si mi-a spulberat inca o data nelinistea cu privire la animalute. Stiam oricum ca ele se feresc de om si ca preventiv e bine sa iti faci simtita prezenta (cu triluri, suier de fluier, vorbit mai mult decat de obicei) dar fara sa scoti sunete ascutite care ar putea fi percepute ca fiind agresive de catre vreun eventual animal ratacit in zona. Oricum, singurele urme vazute in zapada au fost unele de pasare, am banuit noi de Cocos de munte sau Gainusa de munte, pe care le-am remarcat undeva in padurea de deasupra Cabanei PM, in drumul spre Varf. Daca le recunoasteti, dati-mi de stire J!





Cabanierul ne-a sfatuit ca dupa horn sa mergem pe creasta pentru a nu aluneca. Insa vazand alte urme in fata noastra, am preferat sa continuam pe drumul cunoscut (adica oarecum transversal si nu pe creasta). Hornul nu a pus probleme si nici valcelul de dinaintea lui.

La intoarcere a fost chiar frumos sa cobori pe ele pentru ca zapada proaspata iti oferea posibilitatea sa formezi un fel de trepte in care piciorul se oprea, nedandu-i voie sa alunece. Poate daca nu ar fi nins ar fi fost usor problematic caci pe alocuri se simtea gheata de sub zapada. La dus nu am prea facut poze, preferand sa ajungem in varf si apoi sa fac poze la discretie, pe coborare.

La dus, in padurea de dinainte de valcel si de horn ne-am intersectat cu un grup de turisti care veneau dinspre Varf (urcasera pe la cascada Tamina) si care ne-au spus ca nu sunt probleme pe traseu. M-am bucurat sa aflu ca si ei, ca si grupul intalnit la cabana, urmau sa coboare pe Familiar. Deci nu vom fi fost primii pe acolo :D Paradoxal, desi prefer sa merg in grup restrans, imi place tare mult sa ma intalnesc cu turisti pe parcurs, sa ne salutam asa cum e obiceiul pe munte, sa intru in vorba cu ei, sa schimbam impresii, si toate acestea cu oameni pe care poate nu ii vei mai vedea vreodata in viata. Ok, cineva cu simt critic si cu ochi analitic isi va zice in sinea lui ca nu imi place sa depind de altcineva sau altcineva sa depinda de mine, si cred ca ar avea dreptate J. Dar aceste scurte prietenii legate acolo sus pe munte valoreaza atat de mult pentru mine! Dau si ele farmec drumetiei si fac parte din fiecare istorioara, alaturi de oboseala placuta pe care o simti, de sete, de frig sau cald, de teama ca te poti intalni cu vreun animalut (ceea ce nu ar fi anormal avand in vedere ca tu esti intrusul, nu el), de bucuria a tot ceea ce vezi si de satifsactia unei reusite.

Cum am iesit din horn, a inceput viscolul si ceata, marcajele abia putand fi zarite de la unul la altul. Insa nu ne-am dat batuti mai ales ca stiam traseul, iar de la iesirea din horn nu mai aveam mai mult de 20 de minute pana in Varf. De acum, traseul era unul mai mult de platou (nu se mai urca, coboara sau coteste in vreun sens ci se merge aproximativ in linie dreapta).

In timp ce traversam culmea pe care cabanierul ne sfatuise sa o parcurgem pe creasta, mi-am amintit de iunie 2009 cand totul era imbracat intr-un covor de rhododendroni si printre ei o gramada de oameni care venisera la cules. Acum era totul alb, aproape inghetat si pustiu, dar cu un farmec aparte! Imi place iarna, dar acea iarna clasica, adevarata, cu zapezi si ninsori cu fulgi mari si pufosi, care parca imi aduc aminte de copilarie!

Pe varf am facut pozele de rigoare si pentru ca, din pacate, nu prea era vizibilitate sa putem admira departarile si face eventuale poze, am plecat inapoi spre cabana stiind ca mai jos, spre horn, viscolul se va opri si voi putea face cateva poze dragute. Am fotografiat mult, de jur imprejur, vrand cumva sa iau cu mine acasa muntele J



In padure, de asemenea, m-am oprit sa fotografiez crengutele pe care le retinusem la urcus, pentru ca zapada care cazuse pe ele inghetase intr-un mod deosebit, creand un fel de sirag de stelute.

Am fotografiat si cararea caci imi plac mult cararile care se vad serpuind prin padure si care mi se pare mie ca dau foarte bine in poze J



La Cabana am intrat putin sa ne incalzim (eu sa imi schimb si bluza caci oboseala si umezeala accentuau senzatia de frig), sa infulecam rapid ultimul sandwich ramas si sa luam cate un ceai.

Am vrut sa fac cateva poze si in interior dar spre dezamagirea mea obiectivul se aburise si nu am stat suficient de mult cat sa se poata dezaburi (ceea ce se si vede mai jos, pe poteca de intoarcere, cand nu am rezistat si am facut o poza putin aburinda).



Drumul Familiar nu ne-a pus niciun fel de probleme, cum bine se stie, ceea ce ne si doream caci deja eram cam obositi si am grabit pasul spre final pentru a nu ne prinde intunericul si a da prilej vreunui ursulet sa ne salute (my big obsession J)). Pe tot traseul din padure nu am intalnit decat o singura persoana, la una din intersectiile de trasee (cea cu Drumul Tiganilor). In rest doar noi si cate o pasare, care se retragea grabita spre culcus, pe sub radacinile copacilor iesite pe marginea santurilor. Am facut un popas scurt la probabil faimoasa bancuta de la rascrucea de drumuri (cam ultima rascruce din acest traseu) de unde cred ca am mai facut vreo 45 de minute pana jos, la iesirea din padure. Il tot intrebam pe Florin cat e ceasul si incercam sa retin exact timpii parcursi dar nu mi-a iesit figura, asa ca timpii pe care vi i-am redat aici sunt aproximativi.

Am ajuns aproape la limita, cand tocmai incepuse sa se intunece si cand toata lumea se pregatea sa intre in case la caldurica, cosurile caselor fumegau de zor si luminile incepusera sa se aprinda una cate una in tot satul. Hmmm J, iubesc atat de mult imaginea satului iarna, care imi aminteste de cel al bunicilor mei, in care am copilarit! E un loc in care as putea reveni mereu cu drag, fara sa ma plictisesc, pentru ca mereu poate fi un altul si altul, toate avand insa acelasi numitor comun, oferindu-mi acelasi confort spiritual si liniste sufleteasca!

Asadar, puteam sa ne retragem si noi satisfacuti ca totul iesise conform planului, dovedindu-ne noua insine ca putem mai mult decat credeam despre noi. Pe drumul de intoarcere visam la un dus, o ciorba calda si ceva mai strong (cum ar fi o palincuta) pe care le-am savurat fiind pe deplin meritate! Nota 10 personalului de la Hanul Dambu Morii care inca o data ne-au primit cum se cuvine si au dat dovada de profesionalism!

A doua zi am fi vrut sa mergem si spre Pestera de Gheata, dar cu toata aspirina si dusul fierbinte, febra musculara si-a spus cuvantul! Adica: next time! J  Asadar dupa micul dejun, cand am stat si am visat cu privirea in departari, prin perdeaua de fulgi, dorindu-mi sa mai raman macar vreo saptamana pe acele meleaguri, ne-am luat ramas bun de la Dambu Morii si de la Piatra Mare cu promisiunea ferma ca vom reveni candva, pe viitor, sa ii descoperim si alte minunatii si sa le dam si altora de stire, in caz ca inca nu au aflat! J



Si ar mai fi cateva poze aici: Piatra Mare, 22-23 ianuarie 2011
Iar pentru comparatie si pentru a admira rhododendronii din iunie 2009, mai puteti vizita si: Piatra Mare, iunie 2009