Il bateam de mult la cap pe Florin sa mergem prin Baiului. Ne gandisem la un traseu (Sinaia - Piscul Cainelui - Vf Baiul Mare - Vf Cumpatu - Piciorul Cumpatului - Stana Mare - Sinaia), insa nu eram convinsi ca viscolul anuntat pentru sambata, 14 ianuarie, ne-ar fi tocmai un aliat de nadejde, iar pentru duminica se prognoza o vreme mult mai inchisa. Totusi, nu am dat inapoi, stiind ca nu am avea nimic de pierdut: cel mult am face o plimbarica relaxanta prin zapada, intr-o zi in care oricum nu aveam nimic de facut pe acasa. Ne-am dat seama insa mult prea tarziu, abia dupa ce am ajuns inapoi acasa, ca normal ar fi fost sa pornim in traseu in sens invers, adica avand vantul in spate (care batea cam din directia N-V), dar chiar si asa nu am fi stiut exact pe unde ar fi trebuit sa intram in traseu, portiunea respectiva fiind nemarcata (exista doar un marcaj forestier), iar iarna poteca pe care coborasem in mai, de la "culesul" de narcise, ar fi fost cam greu de dibuit.
Am luat IR de 06:15, ajungand in Sinaia la 07:54. Traseul nostru porneste la vreo 5 minute S-E de gara Sinaia, dupa ce se traverseaza un pod, in stanga, urcand pret de vreo 30 minute pana la fosta Cabana Piscul Negru, unde acum este o proprietate privata.
Comentariile Mihaelei la descrierea traseului de pe carpati.org ne-au fost foarte folositoare, caci intr-adevar descrierea era putin invechita, traseul pana sub Vf Piscul Cainelui fiind complet marcat (PA), marcajul rarindu-se abia dupa ce ajungi in culme si iesi din padure (dupa aproximativ 2h de la parasirea drumului forestier, de langa noua proprietate privata).
Urcusul prin padure a fost sustinut, insa linistea de jur imprejur, spulberata doar de cate un suier de vant care prevestea viscolul care ne astepta sub varf, sau de ciripitul vesel al pasarelelor, a compensat efortul depus.
Cerul era de un albastru incredibil, doar cativa nori se puteau intrezari undeva spre N-V, spre Baiul Mare si Cumpatu, dar si inspre Bucegi.
Pe masura ce ne apropiam de stana (care de fapt erau niste grajduri si niste anexe, stana principala fiind undeva mult in dreapta traseului), viscolul se intetea, facandu-ne sa ne punem si cagula si supra-manusile.
Am inceput sa urcam spre varf, inaintand destul de greu din cauza vantului care batea cu peste 90 km / h. Se pare ca de data aceasta prognozele nu dadusera gres. Daca de la iesirea din padure pana la stana zapada era destul de afanata, facand piciorul sa se afunde pana la genunchi, pe culme ea incepea sa devina din ce in ce mai spulberata si inghetata, dand muntelui un aspect aparte.
Piscul Cainelui imi aducea aminte de Clabucetul Taurului, cu cele 2-3 "cocoase" peste care trebuie sa treci ca sa ajungi in varful propriu-zis. Dupa prima insa ne-am dat seama ca plimbarea noastra nu mai era deloc amuzanta si nu mai gaseam nicio placere in a inainta si incerca de a tine piept viscolului care mai avea putin si ne punea jos sau in cel mai rau caz de arunca de pe culme in valea din dreapta noastra. Daca lasai batul de trekking liber ti-l lua pe sus, efectiv. Viscolul acesta mi-a amintit de cel patit in tura din Clabucetul Maneciului, doar ca atunci vremea fusese mult mai inchisa. Acum macar aveam soare si o zapada superba.
Ne-am hotarat sa facem cale intoarsa, cu o mare - mare parere de rau. Inca o data realizam ca planul de acasa nu semana nici pe departe cu cel de pe munte, unde ai parte de mult imprevizibil. Abia cand am trecut de anexele stanei si am inceput sa ne apropiem de padure, viscolul s-a domolit, punand si mai multa sare pe rana. Cerul senin, incredibil, linistea de jur imprejur parca ne imboldea sa ne intoarcem, insa ceasul era deja prea tarziu si nu avea niciun sens. Ne-am uitat inca o data spre varf, cu promisiunea ca vom reveni sa facem ceea ce nu reusisem acum, poate si mai mult, si am observat cateva mogaldete coborand rapid dinspre Piscul Cainelui. Se pare ca erau baietii din tura de pe carpati de care citisem ca ar fi vrut sa faca acelasi traseu : ei fusesera insa mult mai destepti, incepand tura din sens invers, adica dinspre Cumpatu. Bravo lor!
Ne-am consolat cu gandul ca am facut o plimbare reusita, pret de 7h, in inima unor munti care desi sunt atat de putin cunoscuti si pusi in umbra de fratii lor, Bucegii, se dovedesc a fi atat de frumosi, mai ales iarna, cand zapada ii invaluie in mantia sa de un alb imaculat, facandu-i insa destul de greu de cucerit.
La intoarcere am facut mai multe popasuri, nevenindu-ne sa parasim acele locuri atat de frumoase. Am dat chiar peste o bancuta care imi amintea de cea din Penteleu si unde vara e o adevarata placere sa stai si sa iei micul dejun sau sa bei un ceai sau o cafeluta.
Albumul foto complet se afla, ca de obicei, aici.
No comments:
Post a Comment