Calatorie de suflet, pe meleaguri valcene si gorjene

"Viata este un vis pentru cei intelepti, un joc pentru cei superficiali, o comedie pentru cei bogati, o tragedie pentru cei saraci" (Sholom Aleichem)

Ma batea de mult gandul sa pornesc intr-o mica aventura pe 4 roti, pe drumul care duce in satul bunicilor mei, undeva in nord-vestul judetului Gorj. Daca mergi intins, faci cam 4 ore, insa vroiam sa trec pe la o parte din obiectivele turistice pe care nu reusisem inca sa le vizitez. A fost o adevarata aventura pentru mine caci era a doua oara cand plecam singura la un drum lung, de data aceasta dupa o pana rezolvata chiar cu o zi inainte de plecare.

Timp de o saptamana m-am tot documentat, am citit despre manastirile, culele si trovantii din Valcea si Gorj, pe care vroiam sa le vizitez in acest weekend. Stiam ca la intoarcere va veni si mama cu mine, asa ca ar fi fost un singur drum de una singura. O zi in care sa-mi demonstrez ca ma pot descurca singura pe drumuri necunoscute, cu harta si simtul orientarii (si nelipsitele intrebari puse localnicilor) si ca pot rezista fizic si psihic la mai bine de 12h la volan (ma rog, cu popasuri cu tot).

Am pornit sambata la ora 7 si am ajuns la bunici pe la ora 20. Vreo 13 ore in care m-am bucurat de multa liniste, natura, adrenalina la volan, muzica si placerea descoperirii unor locuri de mult visate.

Primul obiectiv a fost Manastirea dintr-un Lemn din comuna Francesti. Aveam 2 variante de a ajunge la ea: fie din DN 67 (Rm-Valcea - Tg-Jiu), fie din DN 64 (Rm-Valcea - Dragasani). Am preferat a doua varianta, ca mai apoi sa ies in DN 67 si sa continui drumul. In aceasta zona, despartite doar de cateva dealuri inverzite, se mai gasesc si Manastirile Surpatele si Govora (din satele omonime). Pentru Govora am oprit intr-o intersectie si am intrebat o batranica sa imi confirme ca drumul era cel corect. In schimb, m-a rugat sa o iau cu masina pana in satul urmator. I-am facut pesemne o mare bucurie, caci m-a blagoslovit tot drumul.

Erau atat de multe sentimente frumoase pe care le traiam, incat mi-am spus ca acesta e doar inceputul unor noi astfel de aventuri. Important e sa iti dai seama ca de asa ceva ai nevoie in anumite momente ale vietii si chiar daca nu ai gasit un partener de drum, sa nu te dai batut. Cu toate ca fizic eram departe de Florin, faptul ca am comunicat mereu m-a facut sa nu ma simt singura.

Drumurile autentice de tara au avut mereu un farmec aparte. Visam de mult sa alunec pur si simplu peste dealuri, sa retraiesc rumoarea satelor, sa simt adierea vantului caldut de sfarsit de primavara. Erau pe alocuri pustii. Pesemne ca oamenii erau dusi la lucru. Ori trebaluiau prin gospodarii. In curtile manastirilor am intalnit destul de putini turisti. La Govora, cel putin, eram doar eu si cateva maicute.

Sa va povestesc cate ceva despre fiecare, mult mai multe informatii putand gasi pe site-ul de unde m-am documentat si eu.

Manastirea dintr-un Lemn, conform legendei, a fost inaltata din lemnul unui singur stejar secular, prin sec. XVI, cand un calugar ar fi descoperit in scorbura unui astfel de arbore, Icoana Maicii Domnului. Astfel, manastirea a fost ridicata in cinstea acesteia. Primele insemnari au fost facute de Paul de Alep care l-ar fi insotit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei in calatoriile sale prin Tarile Romanesti.

Manastirea Surpatele a fost ridicata in timpul lui Neagoe Basarab, de cativa boieri din neamul Buzestilor. Nu are nicio legenda insa locul in care este amplasata merita o mica abatere din drumul spre satul Govora, unde se gaseste una din cele mai vechi manastiri de la noi, fiind ridicata prin sec XIV. Aici a fost instalata o tiparnita primita de la Mitropolitul Petru Movila de la Kiev, dupa ce manastirea a fost complet reparata in timpul domniei lui Matei Basarab.

Era vremea pranzului si curtile manastirilor erau inundate de mirosuri apetisante de mancaruri calugaresti. O singura data am avut ocazia sa mananc la o manastire (Lainici) si m-a impresionat gustul delicios al verzei, al macaroanelor cu branza , al mamaligii cu branza de casa si oua ochi. M-am multumit si eu cu un sandvis, niste apa rece de fantana si cateva merisoare.

Dupa ora 15 am ajuns la Muzeul Trovantilor din Costesti, la care am poposit foarte putin, din cauza fulgerelor si a ploii, care deveneau tot mai aprige. Nu eram decat eu si vreo doi catei rebegiti de frig si foame.

Daca vii dinspre Valcea, poti opri pe sensul de mers, intr-o parcare improvizata, altfel fiind mai greu pentru ca drumul e in panta si totodata in curba.

Eram curioasa sa ii vad mai de aproape, nu doar in poze sau in treacat, din masina. Localnicii ii mai numesc si balatruci sau dorobanti, sau “pietre vii”. Mitul (neconfirmat stiintific, de altfel) spune ca ar aparea dupa ploaie. Trovantii ar fi aparut insa acum vreo 6 mil de ani, datorita unor cimentari locale ale nisipului, posibil pe fondul unei activitati seismice. Termenul de “trovant” e specific literaturii noastre geologice, ei numindu-se stiintific concretiuni grezoase. La Costesti e singurul muzeu din lume dedicat trovantilor, ei regasindu-se sub diferite forme si marimi si in alte parti ale tarii si ale lumii. Cei mai mari ar fi in Egipt, in depresiunea Faiyum, unde acestia ating 9 metri in diametru.

Cand am ajuns la Manastirea Bistrita, mi-am dat seama ca nu va mai fi timp si pentru Culele de la Maldaresti, pe care le-am lasat pentru a doua zi, sa le vizitez impreuna cu mama.

Pentru Bistrita si Arnota se intra la dreapta din DN 67, tot din satul Costesti. Manastirea Bistrita se afla pe valea raului cu acelasi nume, iar Manastirea Arnota e situata in varf de munte, dincolo de un drum pietruit de vreo 6 km, care serpuieste printr-o cariera de piatra si care trebuie parcurs cu bagare de seama, mai ales pe o ploaie torentiala cand siroaiele de apa si santurile devin tot mai evidente. Eu l-am urcat cu max viteza a doua.

La Manastirea Bistrita, care dateaza din sec XV si care este ctitorita de boierii Craiovesti, au fost aduse moastele Sfantului Grigorie Decapolitul, de la Constantinopol.

Farmecul Manastirii Arnota e dat de locatia sa izolata, in inima naturii, departe de lume. Bancutele si masutele din lemn frumos asezate pe dealul din apropiere te imbie sa te asezi si sa admiri departarile si valea Bistritei cu manastirea sa. Acesta a fost si motivul pentru care Manastirea Arnota mi s-a parut mai deosebita fata de celelalte, pe langa hramul pe care il poarta, Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil.

Spre orele serii am ajuns si in Romanii de Jos, la renumita Manastirea Hurezi, aflata in Patrimoniul UNESCO. Legenda numelui aminteste de huhurezi, singurele pasari care se aud cantand noapte si pe care mesterii acesteia le-ar fi auzit in timpul constructiei manastirii. Ctitorie a familiei Brancoveanu, e considerata cel mai vast ansamblu de arhitectura medievala din Tara Romaneasca. Amplasarea intregului ansamblu monahal e speciala, bisericile din cadrul sau formand Sfanta Cruce.

Dupa mai bine de 13 ore am ajuns franta de oboseala in casa bunicilor – o oboseala placuta care stiam ca ma va face sa dorm bustean - cu tolba plina de povesti si cateva amintiri pentru cei dragi.

A doua zi, cocosii mi-au dat trezirea. Ma astepta inca un drum, de data aceasta avand in plan sa vizitez Culele de la Maldaresti, la care se intra din drumul national 67, pe sensul de mers spre Horezu.

Programul de vizitare este intre 10 –18 (program de vara, lunea fiind inchis). Ghidul costa 3 lei pentru intreg ansamblul (Cula Greceanu, Cula Maldarescu sau Duca, aceasta din urma aflandu-se in aceeasi curte cu Casa Memoriala I.G.Duca). Taxa foto pentru interior este de 10 lei, insa merita.

Cu un ultim popas la Horezu, pentru un vas din ceramica de servit ciorba, mica mea aventura lua sfarsit. Eram nerabdatoare sa le povestesc si sa le arat poze lui Florin si celor dragi carora le destainuisem planul meu de hoinareala si sa incerc sa ii molipsesc pentru viitoare escapade.

Albumul foto complet se afla aici.