Tuesday, October 16, 2012

Povestea unei frumoase zile de septembrie


Ultimele 2 zile din Rapciune ne-au gasit in Fagaras. Trecuse o luna de cand nu mai fusesem prin munti si dorul de duca pusese iarasi stapanire pe sufletele noastre. Se anunta o vreme frumoasa, cu mult soare, cateva sanse de ploaie, luna plina noaptea si temperaturi minime de peste 5 grade Celsius - exact genul de toamna care imi place mie. Si imi era dor de culorile ei, de contrastul dintre verdele brazilor si galbenul aprins al fagilor, de mirosul de fum pe care il simt ori de cate ori trec prin sate, caci imi aminteste de casa bunicilor, de soba de la mamaie, de apa rece de izvor care sa imi ostoiasca setea...

Invitatia a venit din partea lui Nicu si a lui Teo, cei cu care mai fusesem anul trecut prin nordul Buzaului si sus, pe Penteleu. Initial, trupa se anunta a fi mult mai mare, dar in final am ramas doar noi 4. Traseul propus, cu mici ajustari la insistentele mele, era unul la care visam de cand citisem jurnalul Claudiei: urcat pe TR, din Valea Rea, pana la Portita Vistei, apoi continuat pe creasta, pe PR pana pe Vf Vistea-Moldoveanu si coborat pe Piciorul Moldoveanului, pe trio color (TA, TG, CR) si prin Caldarea Galbena, ultima portiune fiind marcata cu CA (mai exact, de la coada ultimului lac din salba de 4 lacuri "Galbena", primul fiind cel de care citisem ca ar fi poate cel mai frumos din sudul masivului, Scarisoara - Galbena, declarat rezervatie naturala.

Ultima saptamana dinaintea plecarii a trecut rapid, serile de dupa serviciu ocupandu-le cu pregatitul bagajului si documentatul despre traseu. Era unul nou si asta ma incita cel mai tare. Am aflat ca forestierul care incepe din ultimul sat de pe Valea Raului Doamnei, Slatina, lung de vreo 35 km, fusese pietruit complet si era acum abordabil si cu o masina cu garda nu foarte inalta. Locurile de campare de la Stana lui Burnei, de la capatul forestierului si locul de unde pornea si traseul nostru TR, nu erau multe, insa aveam sa ne descurcam la fata locului.

Cum prognozele pentru duminica erau mult mai optimiste decat cele pentru sambata si ne bucura ideea de a porni in traseu la prima ora a diminetii, ne-am hotarat sa plecam la drum sambata pe la pranz. Pe drum, Teo a sunat la IDMH si a aflat ca vremea avea sa fie destul de stabila si ca nu erau de fapt sanse de ploaie. Dupa lupta obisnuita cu traficul din Bucuresti in ciuda incercarii lui Nicu de a evita marile bulevarde, am iesit in A1 si, incet-incet ne-am relaxat si intrat in atmosfera specifica weekendului, adica departe de orice griji cotidiene si cu gandul hoinar spre zari indepartate, care ne asteptau sa sosim. Ne-au ajutat si acordurile muzicii de pe undele FM sau mai tarziu vocea lui Cristi Minculescu. Pe forestier ar fi mers mai bine un Phoenix, dar aveam sa il ascult mai tarziu, in noapte cu gandul la traseul de a doua zi...





Dupa aproape 5h, din care vreo 40' prin Bucuresti si 1.5h pe drumul forestier, am ajuns la Stana lui Burnei unde, asa cum ma temeam, nu am mai gasit loc de cort. Am reusit sa improvizam ceva dupa ce am curatat nitel locul de crengi si busteni, intr-o alveola pe marginea drumului. Aveam chiar si un izvor captat ceva mai jos, caci malul raului era inalt si nu prea aveam acces la apa. Oricum cina am sevit-o pe malul paraului, aproape de stana, atat pentru frumusetea locului, caci la 2 pasi de noi se reversa o cascada imensa, dar si in ideea de a nu manca langa cort si a nu da idei vreunui eventual ursulache. Imi faceam putin griji pt ca eram cam izolati insa m-am gandit mai bine ca daca ar fi sa vina la cineva, cu siguranta ar prefera stana sau corturile de pe langa ea, unde aveau loc adevarate festine culinare. Dar, pentru orice eventualitate si pentru linistea mea de peste noapte, am agatat de crengutele unor braduti inclusiv trusa cu cosmeticale, iar mancarea am lasat-o in portbagaj la Nicu.

Nu stiu daca gandul la marea aventura de a doua zi (era totusi Vf Moldoveanu, chiar daca traseul nu avea sa fie unul foarte greu, ideea de a urca pe "acoperisul" tarii era emotionanta), urechile ciulite dupa vreun zgomot mai ciudat, unul care sa acopere susotul puternic al apei, ori damburile de sub saltea mi-au transformat somnul intr-unul iepuresc, cu intermitente in prima parte. Poate si bagatul in sac de la ora 20 a fost printre cauze. Dupa ce am realizat ca e suficient de cald sa ies din sac si sa il folosesc pe post de patura, am reusit sa imi gasesc si eu locul si sa cad in bratele lui Ene. M-a trezit brusc alarma care anunta ca statea sa se crape de ziua. Cu chiu cu vai m-am ridicat ... din pat si m-am furisat spre bradutul - dulapior sa imi iau cana si nessul si sa ma inviorez nitelus. Se simtea racoarea specifica muntelui, iar cerul era inca puzdit de stele. Era atat de frumos incat somnul care inca imi mai dadea tarcoale s-a dat batut si mi-a dat pace. M-am asezat pe un bustean sa imi savurez in tihna nessul rece dar parfumat si sa imi fac curaj sa ma apuc de strans bagajul de prin cort.

Cu o mica intarziere de jumatate de ora am pornit la drum pe la orele 7.30 cand valea era inca inundata de albastrul rece al diminetii, iar vecinii nostri incepusera si ei sa se pregateasca de plecare.

Dupa ce am trecut de stana am inceput sa urcam peretele imens din dreapta cascadei. Seara tot incercasem sa disting poteca, neputandu-mi imagina pe unde duce drumul, atat de prapastios arata totul de la distanta. Stiam ca e doar o impresie, ca la fata locului se schimba lucrurile. Si chiar asa a fost. Poteca este una foarte pronuntata, pe alocuri e mai degraba sant adanc sapat, dandu-ti siguranta si lasandu-ti privirea sa se bucure de privelistea din jur. E un urcus solicitant, insa lipsit de vreun pericol. Ma mai opream din cand in cand sa imi trag sufletul si sa privesc in spate unde razele soarelui incepusera sa mangaie si sa incalzeasca valea. Drumul acesta care serpuia mi-a amintit de Jepii Mici. Dar parca a fost ceva mai ostenitor, unde poate pentru ca a inceput brusc, imediat dupa ce am intrat in traseu. Isi mai spunea cuvantul si lipsa de antrenament (ocazie cu care m-am hotarat sa ma dezic de masina in timpul saptamanii si sa merg cat pot de mult pe jos la si de la serviciu). Cu putin ajutor de la Isostar dar si de la Moldoveanu care incepuse sa isi iteasca fruntea de dincolo de cascada, dupa mai bine de o ora am ajuns sus in platoul Vaii Rele, unde peisajul iti taia pur si simplu respiratia: cum ar fi sa te trezesi si sa iti bei cafeaua sau ceaiul aburind avand de jur imprejur asa ceva?! Muntele ma coplesea din nou si imi dadea in acelasi timp energie si entuziasm pentru a merge mai departe.

Am facut un mic popas pret de cateva bucatele de glucoza si de 2-3 guri de apa, am completat bidoanele cu apa rece din izvorul care formase un adevarat canion in miniatura in aceasta vale si am pornit mai departe. In curand aveau sa ne prinda din urma si baietii simpatici de la Salvamont Campulung, cei carora le dadusem binete dimineata, la stana.

Sus pe creasta se mai distingeau cateva grupulete care fie urcau, fie se intorceau de pe Moldoveanu. Ne rasfirasem pe intreg platoul astfel ca am ajuns decalat la Portita Vistei, dupa inca vreo ora. Aveam tot timpul inainte sa mergem fiecare in ritmul sau si sa ne putem bucura de natura. Nu imi venea sa cred cat de aproape eram de El! Se vedea chiar si steagul din varf. Din cand in cand mai razbatea cate un vesel "La Multi Aaaani!!!".

La Portita am savurat un Snickers. Imi facea cu ochiul si ciocolatica Fagaras pe care o luasem special pentru Moldoveanu, insa am lasat-o pentru momentul din varf. Dupa cateva sedinte foto cu baietii si Tara Ardealului care se vedea dincolo de Portita, am plecat mai departe.

De aici traseul capata cateva note tehnice, insa nimic de speriat. E genul de traseu care imi pune sangele in miscare, avand zone scurte de catarare si descatarare (in special in Spintecatura Moldoveanului unde zona este oricum asigurata cu lanturi zdravene). Cred ca portiunea aceasta mi-a placut cel mai mult din tot traseul, culminand cu momentul cand am ajuns in varf, acolo unde doar cu gandul mai zburasem cand si cand.

Nu batea mai deloc vantul, soarele si norii se vorbisera parca sa ne creeze o temperatura ideala. Am facut o multime de poze, am savurat sandivsul si ciocolata (de care tot citisem de bine), ne-am bucurat impreuna sau fiecare cu el insusi, caci uneori simti nevoia sa fii doar tu si El, Muntele, sa multumesti in gand Universului pentru acele momente poate unice.

Inca de dinainte de a pleca ii tot batusem la cap pe baieti sa incercam sa coboram pe alt traseu. Asa ca am intrat in vorba cu unul din baietii de la Salvamont, fiind mai mult ca sigura ca ei trebuie sa stie traseul la care ma gandisem. Nu citisem prea mult despre el, stiam doar ca o portiune nu e foarte grozav marcat. Ne-au spus ca si ei vroiau sa coboare tot pe acolo, prin Caldarea Galbenei si ca daca vrem, putem merge impreuna. Eram mai mult decat bucuroasa. Le-am raspuns afirmativ, vazand ca si baietii mei sunt de acord.

Dupa Portita Vistei imi stransesem betele de trekking si le agatasem pe rucsac si acum, pe coborare, desi ar fi fost poate mai bine sa le folosesc si sa imi solicit mai putin genunchii, am preferat sa le tin stranse, sa mai merg si fara ele; sa imi simt mainile libere. Baietii mei au prins avans iar eu ma mai opinteam la cate o poza, la cate o privire in urma :).

In curand au ajuns si baietii de la Salvamont. Nea Nae se pare ca avea nevoie mult mai mare de bete decat aveam eu asa ca i le-am imprumutat. Mi-a zis in gluma ca daca nu ajung inaintea dansului, nu mi le mai da :))
Formidabili acesti oameni! Cat de agili si de energici puteau fi chiar daca erau trecuti de prima tinerete. Ce inseamna sa faci sport sau miscare in aer liber intr-un mod consecvent!

Dupa ce am coborat Piciorul Moldoveanului, lasand in stanga lacul triunghiular de sub varf, am ajuns intr-o mica sa, unde unul din marcaje parasea traseul nostru spre dreapta, iar noi, in loc sa urcam spre urmatorul varfulet, am intrat pe prima curba de nivel, la stanga, scurtand drumul spre Caldarea Galbenei.

Dupa vreo 40 de minute de traversat prin smocuri de iarba si lespezi marunte, peisajul s-a mai domolit, iar noi am ajuns la unul din lacuri. In departare puteam distinge culmea Iezer-Papusa, atunci cand ochii nostri nu cautau merisoare ratacite.

Traseul nostru ar fi urmat creasta matematica, urmand sa coboare in Caldare ceva mai tarziu decat o facusem noi, insa baietii de la Salvamont se gandisera sa ne arate una din cascadele formate de apele lacurilor Galbenei, la care puteai ajunge pe poteci nemarcate. Din pacate, seceta din ultimul timp isi cam spusese cuvantul si nu am gasit nici urma de cascada. Cu toate acestea, peisajul salbatic si potecile inguste au meritat scurtatura. Ne-am multumit cu cele 2 lacuri intalnite, pe care oricum nu as putea sa le identific. Cu siguranta si cu un mic regret, pe cel mai mare il cam ratasem.

Dupa mai bine de 1.5h de cand parasisem varful am ajuns la culmea imbracata in jnepenis, de unde aveam sa reintram in marcajul turistic, de data aceasta, CA. Dar nu dupa un scurt popas, caci simteam ca imi ia gatul foc de atata sete. In departari, un foc la propriu mistuia padurile.

Am inceput sa coboram ghidati de CA care, desi destul de vechi, aparea des pe bolovani ori pe trunchiurile de copaci, dandu-ne un sentiment de siguranta atunci cand ne mai razleteam unii de altii.

Nu ma puteam abtine si ma mai opream cand si cand, pret de cateva secunde, pentru a ma bucura in felul meu de peisaj si pentru a lua o bucatica din el, cu mine, pentru mai tarziu si pentru cine nu a fost si poate si-ar dori sa ajunga pe acolo. In aceasta tura m-au fascinat cascadele. Si culorile toamnei pe care nu credeam ca le voi vedea atat de curand.

Dupa zona scurta cu grohotis am intrat in padure si la vreo ora de cand incepusem sa coboram am ajuns exact in parcarea de la Stana lui Burnei. Ne-am luat ramas bun de la camarazii de traseu, nu inainte de a le multumi pentru siguranta pe care ne-o dadusera prin simpla lor prezenta.

Stiam ca ma asteptau cateva zile de febra musculara napraznica (si de veeezi, veeezi, ti-am spus eu ca betele au rostul lor, dar tu nu si nu) dupa coborarea aceasta in forta, dar nu aveam nici cel mai mic regret, ci dimpotriva o multumire si o bucurie imensa. Era inca devreme, abia trecut de ora 14 asa ca ne puteam rasfata cu un scurt "dus" rece si cateva inghitituri din bunataturile ramase din pachet.

Fusese o tura nesperat de reusita, pe un traseu nu foarte dificil care se poate face intr-o singura zi de vara, avand avantajul ca se poate ajunge cu masina pana la baza lui. Ideal insa e sa dormi sus in platou, sub privirile Moldoveanului, ori la refugiul de sub Vistea. Pe viitor poate voi alege una din variante, dar sper eu, venind dinspre Sambata ori, cine stie, dinspre Balea.

Albumul foto il puteti gasi, ca de obicei, aici.


2 comments:

  1. Mi-a placut jurnalul, se vede treaba ca tura ti-a placut foarte mult si ai simtit si chemarea scrisului. Oricum, m-a prins lectura si parca am mai dat si eu o tura cu tine :)

    Nu-mi vine sa cred ca au pietruit in asa scurt drumul...

    ReplyDelete
    Replies
    1. :) M-am cam chinuit pana sa il scriu ca ba nu gaseam cuvinte, ba nu gaseam timp :D. Am inteles ca acum prin Bradet ar fi mai nasol drumul forestier...

      Delete