Wednesday, May 23, 2012

Calatorie de suflet, pe meleaguri valcene si gorjene

"Viata este un vis pentru cei intelepti, un joc pentru cei superficiali, o comedie pentru cei bogati, o tragedie pentru cei saraci(Sholom Aleichem)

Ma batea de mult gandul sa pornesc intr-o mica aventura pe 4 roti, pe drumul care duce in satul bunicilor mei, undeva in nord-vestul judetului Gorj. Daca mergi intins, faci cam 4 ore, insa vroiam sa trec pe la o parte din obiectivele turistice pe care nu reusisem inca sa le vizitez. A fost o adevarata aventura pentru mine caci era a doua oara cand plecam singura la un drum lung, de data aceasta dupa o pana rezolvata chiar cu o zi inainte de plecare.


Timp de o saptamana m-am tot documentat, am citit despre manastirile, culele si trovantii din Valcea si Gorj, pe care vroiam sa le vizitez in acest weekend. Stiam ca la intoarcere va veni si mama cu mine, asa ca ar fi fost un singur drum de una singura. O zi in care sa-mi demonstrez ca ma pot descurca singura pe drumuri necunoscute, cu harta si simtul orientarii (si nelipsitele intrebari puse localnicilor) si ca pot rezista fizic si psihic la mai bine de 12h la volan (ma rog, cu popasuri cu tot).

Am pornit sambata la ora 7 si am ajuns la bunici pe la ora 20. Vreo 13 ore in care m-am bucurat de multa liniste, natura, adrenalina la volan, muzica si placerea descoperirii unor locuri de mult visate.

Primul obiectiv a fost Manastirea dintr-un Lemn din comuna Francesti. Aveam 2 variante de a ajunge la ea: fie din DN 67 (Rm-Valcea - Tg-Jiu), fie din DN 64 (Rm-Valcea - Dragasani). Am preferat a doua varianta, ca mai apoi sa ies in DN 67 si sa continui drumul. In aceasta zona, despartite doar de cateva dealuri inverzite, se mai gasesc si Manastirile Surpatele si Govora (din satele omonime). Pentru Govora am oprit intr-o intersectie si am intrebat o batranica sa imi confirme ca drumul era cel corect. In schimb, m-a rugat sa o iau cu masina pana in satul urmator. I-am facut pesemne o mare bucurie, caci m-a blagoslovit tot drumul.

Erau atat de multe sentimente frumoase pe care le traiam, incat mi-am spus ca acesta e doar inceputul unor noi astfel de aventuri. Important e sa iti dai seama ca de asa ceva ai nevoie in anumite momente ale vietii si chiar daca nu ai gasit un partener de drum, sa nu te dai batut. Cu toate ca fizic eram departe de Florin, faptul ca am comunicat mereu m-a facut sa nu ma simt singura.

Drumurile autentice de tara au avut mereu un farmec aparte. Visam de mult sa alunec pur si simplu peste dealuri, sa retraiesc rumoarea satelor, sa simt adierea vantului caldut de sfarsit de primavara. Erau pe alocuri pustii. Pesemne ca oamenii erau dusi la lucru. Ori trebaluiau prin gospodarii. In curtile manastirilor am intalnit destul de putini turisti. La Govora, cel putin, eram doar eu si cateva maicute.

Sa va povestesc cate ceva despre fiecare, mult mai multe informatii putand gasi pe site-ul de unde m-am documentat si eu.

Manastirea dintr-un Lemn, conform legendei, a fost inaltata din lemnul unui singur stejar secular, prin sec. XVI, cand un calugar ar fi descoperit in scorbura unui astfel de arbore, Icoana Maicii Domnului. Astfel, manastirea a fost ridicata in cinstea acesteia. Primele insemnari au fost facute de Paul de Alep care l-ar fi insotit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei in calatoriile sale prin Tarile Romanesti.


Manastirea Surpatele a fost ridicata in timpul lui Neagoe Basarab, de cativa boieri din neamul Buzestilor. Nu are nicio legenda insa locul in care este amplasata merita o mica abatere din drumul spre satul Govora, unde se gaseste una din cele mai vechi manastiri de la noi, fiind ridicata prin sec XIV. Aici a fost instalata o tiparnita primita de la Mitropolitul Petru Movila de la Kiev, dupa ce manastirea a fost complet reparata in timpul domniei lui Matei Basarab.


Era vremea pranzului si curtile manastirilor erau inundate de mirosuri apetisante de mancaruri calugaresti. O singura data am avut ocazia sa mananc la o manastire (Lainici) si m-a impresionat gustul delicios al verzei, al macaroanelor cu branza , al mamaligii cu branza de casa si oua ochi. M-am multumit si eu cu un sandvis, niste apa rece de fantana si cateva merisoare.

Dupa ora 15 am ajuns la Muzeul Trovantilor din Costesti, la care am poposit foarte putin, din cauza fulgerelor si a ploii, care deveneau tot mai aprige. Nu eram decat eu si vreo doi catei rebegiti de frig si foame.

Daca vii dinspre Valcea, poti opri pe sensul de mers, intr-o parcare improvizata, altfel fiind mai greu pentru ca drumul e in panta si totodata in curba.

Eram curioasa sa ii vad mai de aproape, nu doar in poze sau in treacat, din masina. Localnicii ii mai numesc si balatruci sau dorobanti, sau “pietre vii”. Mitul (neconfirmat stiintific, de altfel) spune ca ar aparea dupa ploaie. Trovantii ar fi aparut insa acum vreo 6 mil de ani, datorita unor cimentari locale ale nisipului, posibil pe fondul unei activitati seismice. Termenul de “trovant” e specific literaturii noastre geologice, ei numindu-se stiintific concretiuni grezoase. La Costesti e singurul muzeu din lume dedicat trovantilor, ei regasindu-se sub diferite forme si marimi si in alte parti ale tarii si ale lumii. Cei mai mari ar fi in Egipt, in depresiunea Faiyum, unde acestia ating 9 metri in diametru.


Cand am ajuns la Manastirea Bistrita, mi-am dat seama ca nu va mai fi timp si pentru Culele de la Maldaresti, pe care le-am lasat pentru a doua zi, sa le vizitez impreuna cu mama.

Pentru Bistrita si Arnota se intra la dreapta din DN 67, tot din satul Costesti. Manastirea Bistrita se afla pe valea raului cu acelasi nume, iar Manastirea Arnota e situata in varf de munte, dincolo de un drum pietruit de vreo 6 km, care serpuieste printr-o cariera de piatra si care trebuie parcurs cu bagare de seama, mai ales pe o ploaie torentiala cand siroaiele de apa si santurile devin tot mai evidente. Eu l-am urcat cu max viteza a doua.

La Manastirea Bistrita, care dateaza din sec XV si care este ctitorita de boierii Craiovesti, au fost aduse moastele Sfantului Grigorie Decapolitul, de la Constantinopol.

Farmecul Manastirii Arnota e dat de locatia sa izolata, in inima naturii, departe de lume. Bancutele si masutele din lemn frumos asezate pe dealul din apropiere te imbie sa te asezi si sa admiri departarile si valea Bistritei cu manastirea sa. Acesta a fost si motivul pentru care Manastirea Arnota mi s-a parut mai deosebita fata de celelalte, pe langa hramul pe care il poarta, Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil.


Spre orele serii am ajuns si in Romanii de Jos, la renumita Manastirea Hurezi, aflata in Patrimoniul UNESCO. Legenda numelui aminteste de huhurezi, singurele pasari care se aud cantand noapte si pe care mesterii acesteia le-ar fi auzit in timpul constructiei manastirii. Ctitorie a familiei Brancoveanu, e considerata cel mai vast ansamblu de arhitectura medievala din Tara Romaneasca. Amplasarea intregului ansamblu monahal e speciala, bisericile din cadrul sau formand Sfanta Cruce.


Dupa mai bine de 13 ore am ajuns franta de oboseala in casa bunicilor – o oboseala placuta care stiam ca ma va face sa dorm bustean - cu tolba plina de povesti si cateva amintiri pentru cei dragi.

A doua zi, cocosii mi-au dat trezirea. Ma astepta inca un drum, de data aceasta avand in plan sa vizitez Culele de la Maldaresti, la care se intra din drumul national 67, pe sensul de mers spre Horezu.

Programul de vizitare este intre 10 –18 (program de vara, lunea fiind inchis). Ghidul costa 3 lei pentru intreg ansamblul (Cula Greceanu, Cula Maldarescu sau Duca, aceasta din urma aflandu-se in aceeasi curte cu Casa Memoriala I.G.Duca). Taxa foto pentru interior este de 10 lei, insa merita.


Cu un ultim popas la Horezu, pentru un vas din ceramica de servit ciorba, mica mea aventura lua sfarsit. Eram nerabdatoare sa le povestesc si sa le arat poze lui Florin si celor dragi carora le destainuisem planul meu de hoinareala si sa incerc sa ii molipsesc pentru viitoare escapade.

Albumul foto complet se afla aici.




Monday, May 14, 2012

La Comana, in cautarea bujorului


13 a fost norocos, caci duminica aceasta am reusit sa gasim cateva exemplare de Bujor romanesc prin zonele insorite ale Padinii Tatarului.


Chiar daca erau usor trecuti, culoarea nu-si pierduse din intensitate.


E o placere sa te plimbi pe potecile salbatice ale padurii, departe de zgomotul orasului, mangaiat doar de razele soarelui si acompaniat de ciripitul pasarilor.


Nu degeaba spunea cineva ca natura e un artist desavarsit. Pacat ca nu toata lumea ii e recunoscatoare. Cu noua taxa de la intrarea in zona "Fantana cu nuc" pare totusi ca lucrurile s-au mai imbunatatit, chit ca mai razbate cate-un tril manelesc. Altfel ai avea senzatia ca esti intr-un taram de basm ...



... unde chiar si broscoii par niste printi ...


... in asteptarea unui sarut magic.




P.S. Daca doriti mai multa pata de culoare, va invit aici.


Thursday, May 10, 2012

Notite de calatorie de prin Mtii Mehedinti si Mtii Cernei

De cand auzisem numele de Zascolul Arjanei si vazusem fotografii cu acel picior stancos dar si cu peisajele pastelate de pe dealurile ce flancheaza Valea Cernei, dorinta de a ajunge pe acele meleaguri devenea din ce in ce mai aprinsa. Baile Herculane a fost statiunea studentiei mele. Am cateva amintiri placute legate de ea si de dormitul la cort pe malul Cernei sau in Grota Haiducilor :)). In Parcul National Domogled si pe interesanta carare a “matzei” - cum bine intituleaza Criss, la un moment dat, Poteca Pisicii - pasisem prima oara in luna ianuarie a acestui an. Dar prin restul mirificilor munti ai Cernei si Mehedinti inca nu colindasem.



Tura lui Mugurel de pe carpati.org era ocazia mult asteptata de a ajunge in acesti munti, pe trasee mai mult sau mai putin marcate, si nu vroiam sa o ratez, asa cum se intamplase acum un an cu tura lui Claudiu din aceeasi zona. Poate e mai bine ca s-a intamplat asa, caci timp de un an de zile am mai capatat experienta si am realizat ca turele de weekend la distanta mare nu sunt imposibile, mai ales cand au loc in perioada unor sarbatori legale cand poti incropi o mini-vacanta cu cele cateva zile libere de care beneficiezi. Ramanea sa ne asiguram ca putem pleca mai devreme vineri, pentru a ajunge la ore rezonabile si a ne putea odihni (pierdutul orelor de noapte nefiind tocmai punctul nostru forte) si  ca putem sa ne luam ziua de 30 aprilie liber.

Pe masura ce se apropia ziua plecarii, certitudinea ca ne vom putea lua libere se contura tot mai bine, insa a reusit sa apara o mica problema, care nu ne-a dat totusi planurile peste cap: am aflat ca in ziua de vineri nu circula niciun tren pe ruta Bucuresti-Herculane. Am gasit niste variante de backup (tren pana in Filiasi/Craiova + legatura spre Herculane), dar am ales-o pe cea care ni se potrivea cel mai bine (masina mica). Pana la urma tot raul spre bine, caci i-am putut in final lua cu noi si pe Andreia si pe Stefan si le-am facut o bucurie alor mei, trecand pe la ei si luand-o cu noi si pe mama, la intoarcere. Bineinteles, hotarasem asta inainte de a porni la drum, pentru a nu incurca pe nimeni.

Iata programul plin al mini-vacantei noastre, cu cate 8-10 h petrecute in natura, fie ca au fost de mers lejer, mai rapid, popasuri mai lungi sau mai scurte, prin racoarea padurilor sau in arsita soarelui.

Sambata, 28.04.2012: au fost inversate traseele de sambata si duminica, pentru a avea o tura mai usoara in prima zi, avand in vedere ca majoritatea participantilor aveau sa ajunga la ore tarzii in noapte. Traseul ales a fost: Motel Dumbrava – Crucea Ghizelei – Balta Cerbului – Cheile Tasnei – Motel Dumbrava.

Duminica, 29.04.2012: Pasul Mehedinti – Varful lui Stan – Poiana Beletina – Crovul Mare – Cheile Tamnei – Valea Cernei.

Luni, 30.04.2012: Motel Dumbrava – Catun Dobraia – Poiana Lunga – Vf Biliana – Zascolul Arjanei – Saua Prislop – Catun Dobraia – Motel Dumbrava.

O harta utila am gasit si aici. Dar tot mai bine e sa mergi cu cineva care cunoaste traseele, existand portiuni nemarcate.

In traseu intram in jurul orei 8 si ne intorceam in jurul orei 18.00. Vremea a fost perfecta. Mai bine de asa nici ca se putea. Sau poate se putea, dar nu vreau sa maniez zeii si astfel ma declar multumita.

E normal ca intr-un grup mare de oameni cu firi diferite sa mai apara si mici discutii. Dar, in ciuda unor maruntisuri (i.e. comentarii, razletiri de grup, neparticipare la unele trasee din cauza unor mici probleme tehnice), atmosfera din fiecare zi a fost pe masura asteptarilor. Eram nerabdatoare sa ii revad pe carpatistii pe care ii cunosteam si curioasa sa ii cunosc pe restul. Imi plac mult turele pe carpati caci ne strangem oameni cu aceeasi pasiune si mergem pentru munte, respectand niste reguli tacite, legile muntelui si chit ca avem conditii fizice diferite, reusim sa ne adaptam unul altuia, lasand fiecare de la noi – mai mult unii, mai putin altii.

Fiecare traseu a fost diferit, avand frumusetea sa. In prima zi mi-a placut mult verdele padurilor pus in evidenta de lumina soarelui matinal, dar si racoarea de care am avut parte, mergand mai mult prin paduri de foioase. Ciresul amar inflorit si solitar dinspre finalul turei si Cheile Tasnei au fost ciresele de pe tort - tortul sora-mii, la care ma gandeam, caci plecasem de acasa exact de ziua ei :).

A doua zi am avut parte de nitica adrenalina. Si asta mi-a pus sangele in miscare. Florin, din motive pur tehnice, nu a mai putut participa, asa ca am trecut la volan pentru a duce una din masini la locul de sosire din traseu, pentru a transporta soferii la masinile de la punctul de plecare in traseu – incepusem ziua super, placandu-mi la nebunie sa conduc. Branitele inierbate si pline de grohotis care au urmat mi-au facut picioarele sa se cam bataie, dar catararea finala mi-a dat fiori de mult uitati. Abia asteptam sa ii povestesc lui Florin. Apelurile pierdute de la el (nu am prea avut semnal pe tot parcursul turei) mi-au confirmat faptul ca si-ar fi dorit sa fie si el alaturi de noi. Dupa ce i-am povestit si aratat poze am hotarat sa revenim, daca sortii (si vremea) ne-or fi favorabile, de Vinerea Mare (Sf Paraschiva), sa incercam varianta celor mai cutezatori, atunci cand muntele va imbraca straie mult mai colorate. Si ca sa fim chit, va trebui sa ma duca si el pe mine la cascada Vanturatoarea, o superba cadere de apa la vreo 1h 30' de Valea Cernei.

Daca Stan mi-a dat cele mai multe emotii, Arjana era cea pe care imi doream cel mai mult sa o vad. De fapt nu chiar pe ea, ci piciorul ei! Cel pe care unii il aseamana cu Piatra Mica din Piatra Craiului. Au fost pasaje mult mai expuse decat cele de pe crestele lui Stan insa existau prize foarte bune si chiar mai multe variante de a aborda aceeasi portiune de traseu. Am avut emotii, insa unele pozitive, care nu ma impiedica sa revin si alta data. In plus, cu timpul, experienta creste, iar nesiguranta incepe sa dispara putin cate putin.

E bine de stiut ca apa pe traseu nu exista, decat la inceputul si finalul sau. In prima zi, am avut un izvor undeva la vreo 2 h de la intrarea in traseu (un izvor destul de firav la care am intarziat destul de mult pana ne-am completat fiecare bidonasele si unde ne-am intersectat cu un personaj interesant, care sustinea ca iarna prefera sa nu mearga pe munte caci transpira si poate raci). Spre final, pe masura ce te apropii de Cheile Tasnei, apar paraiase reci de munte, numai bune de gustat. Am umplut si noi un bidon cu apa din paraul care trece prin Poiana Tasnei (un loc numai bun de campat) si am testat pentru prima oara o pastila de purificat apa. Auzisem ca ar avea gust pronuntat de clor insa nu mi s-a parut nimic exagerat (poate si din cauza ca inca ma mai resimteam dupa raceala de 2 saptamani si inca nu imi revenisera gustul si mirosul complet).

In traseul de a doua zi exista un izvor captat imediat deasupra Pasului Mehedinti, dupa ce urci panta inierbata si te inscrii pe poteca, la dreapta. Spre final exista vreo 2 izvoare captate in padurea de sub Cheile Tamnei, la vreo 10-15 minute de DN.

Pe traseul din a treia zi exista un izvor captat la vreo 1h de la plecare in traseu (prin catunul Dobraia, inainte de a ajunge la bisericuta) si apoi nu mai e apa deloc. La intoarcere ai acelasi izvor, caci de la bisericuta pana in Valea Cernei, la motel Dumbrava, traseul este comun.

M-am convins inca o data ca muntele este fermecator in fiecare perioada a anului: primavara, cand te imbeti de parfumul florilor de pe poieni sau din pomi fructiferi, vara, cand ai parte de zile lungi si de multe fructe, toamna, cand culorile pastelate vrajesc si ochiul celei mai putin romantice persoane, iar vremea e ceva mai stabila decat vara, sau iarna, cand zapezile iti amintesc de copilarie si cand racesti, dupa mine, cel mai greu. Daca ar fi sa aleg o perioada anume de mers pe munte cred ca mi-ar fi tare greu sa ma decid. Cum inca am vii amintirile din aceasta tura, as spune aprilie-mai, cand natura e plina de culoare si viata, incarcandu-te de energie si veselie.

Pentru mai multe imagini, albumul meu foto complet se afla aici. Pentru mai multe info tehnice, mi s-au parut utile si impresiile Cristinei (din comentariile de final de tura) si cele 2 jurnale ale lui FlorinM (1 si 2).


P.S. O melodie pentru toti iubitorii de munte, care mi se pare ca se potriveste cu verdele crud al primaverii :)

Monday, May 7, 2012

Traditionala excursie pe Vf Plesa

Exista momente cand timpul se opreste in loc” (Simone de Beauvoir)

Cand eram mica abia asteptam sa ma fac mare si sa fiu independenta, “pe picioarele mele”, sa nu mai depind de ai mei. Acum, ca inevitabilul s-a produs si am crescut, duc dorul zilelor de odinioara cand aveam o altfel de libertate si mult mai mult timp la dispozitie. Acum, abia, pretuiesc timpul liber care uneori nu are valoare. Uneori mi-ar placea sa fac timpul sa stea in loc. Sa fac acele momente unice sa nu se piarda prea curand. Si cateodata-mi reuseste. Caci timpul e ceva relativ. Depinde cum privesti lucrurile. Poti face clipe trecatoare sa dainuie in sufletul tau si cu ajutorul amintirilor sa le retraiesti oridecateori iti este dor de ele.

Mai aveam cateva zile din concediul de anul trecut si ne-am gandit sa le luam esalonat, sa le legam de cate un weekend si sa incropim din cand in cand cate o mini-vacanta. Pana la urma, tot raul spre bine, cum s-ar spune. Cum prognozele pentru zilele de Paste nu aratau prea grozav, ne-am gandit sa ne luam ziua de vineri liber si sa urcam pe Plesa. Urcatul pe munte in preajma Pastelui incepe sa sune a traditie, ceea ce imi place mult de tot.


Era deja joi si abia asteptam sa vina ora 15, sa o zbughim de la birou. Ma trezisem cu noaptea in cap nerabdatoare sa treaca cat mai repede orele si sa luam drumul Gorjului. Odata va trebui sa plec dis de dimineata si sa colind toate manastirile si obiectivele turistice din drumul spre satul bunicilor. Fiecare calatorie e speciala in felul sau. Important e sa stii alaturi de cine e mai potrivit sa pornesti pentru a simti cu adevarat fiecare clipa a ei.

Ziua se mai marise, insa vineri seara vroiam sa ajungem sa schimbam rotile la masina asa ca am pornit spre munte pe la 9 si ceva, stiind ca mica noastra drumetie ne va lua vreo 7-8 ore dus-intors, cu popasuri cu tot. Se anunta o vreme insorita, cu temperaturi spre 20 de grade asa ca nu ne-am incarcat rucsacii de tura cu lucruri inutile, lasand loc pentru apa (neavand deloc pe traseu) si dulciurile energizante si bineinteles, nelipsitul aparat foto.

De data aceasta ne gandisem sa urcam pe piciorul din dreapta al versantului sudic, fiind o idee mai abrupt decat cel pe care urcasem anul trecut, insa mult mai direct, si sa ne intoarcem pe cel din stanga, ambele fiind trasee nemarcate. Nu este un munte popular, fiind cunoscut mai mult de gorjeni. Pentru mine insa e vedeta locurilor natale, e varful care mi-a bantuit visele si dorul de duca in copilarie si adolescenta.


Plesa e un munte abordabil si adorabil, putand oferi satisfactie oricarui iubitor de natura: urcus sustinut, paduri de fag care primavara capata un verde electrizant, lapiezuri si stanci pe care le poti escalada usor, o gramada de flori de primavara, printre care Crucea Voinicului, Ciubotica Cucului, branduse, ghiocei, viorele, Floarea Pastelui, chiar si liliac salbatic pitic, vazut anul acesta pentru prima oara in aceasta zona si nu in ultimul rand panorama cu Retezatul inzapezit de sus, de pe varf.
Traseul nostru porneste de pe Valea Lacurilor din capatul satului Balta (ulita din stanga complexului din centrul satului) si debuteaza cu urcusul unei culmi pline cu lapiezuri care seamana cu un Cornet (culmea care desparte satul Baltisoara de Cheile Sohodolului) in miniatura. Drumul de tara care ocoleste in stanga aceasta culme ar duce spre o fosta unitate militara, drum pe care il poti parcurge doar cu o masina de teren (avand peste 20 km) si pe care, de asemenea, poti ajunge pe varf. O alta varianta ar fi traseul partial marcat cu BA, care porneste de pe plaiurile din Valea Tanara, pe drumul care trece pe la stana la care se serba, cand eram eu mica, Masuratul Oilor la 1 mai, si care in final ajunge pe versantul estic al Plesei.


Timp de vreo 30-40 minute urci printre arbusti pitici, bucurandu-te de orizonturile care se deschid de jur imprejur (in dreapta si in stanga - dealuri domoale, in spate- satele de la poalele Plesei, Valea Mare, Balta si Baltisoara, iar in fata – varful cel plesuv, tinta excursiei noastre). E un munte impadurit, doar ultimii 200 m fiind golasi, stanca de calcar nelipsind insa nici macar din padurile de la baza lui.

Dupa vreo 40 minute de la plecare ajungem in zona La Lacuri, unde se gaseste, din cate am inteles, singurul lac natural din Muntii Valcan si o poienita cu o stana dezafectata. Locul are o frumusete aparte: cu toate ca esti atat de aproape de sat, totul este salbatic, linistit si curat.


O poteca bine conturata continua prin spatele stanei, urcand lin prin padurea de fag. O urmam si noi si la un moment dat coboram in valea din dreapta (pe care mai mult ca sigur am fi putut-o urma inca de la capatul satului, fiind valea care ocoleste prin dreapta culmea plina cu lapiezuri, pe care o urcasem noi la inceputul traseului).

In afara de cativa cai si cateva vaci lasate slobode pe poienile de sub Plesa, de pasarelele vesele de prin copaci si de soparlitele care pareau omniprezente taindu-ti mereu calea, nimic nu parea sa tulbure linistea naturii. Era doar Vinerea Mare, ziua in care oamenii din sat se pregatesc de sarbatoarea Pastelui, robotind prin gospodarii. Simteam ca toata natura, tot muntele e doar al nostru. Nu imi mai era teama de animale salbatice. Mai fluieram din cand in cand, vorbeam intre noi, insa nu faceam exces, pastrandu-ne energia pentru urcus. Singura emotie o aveam pentru urcusul final, pe partea plesuva, care, din departare, parea mult mai abrupta decat era in realitate.


Imi place cand mergem in 2, in ritmul nostru, fara sa alergam si fara sa facem popasuri lungi, de cel mult 2-3 minute, cat sa iti reglezi respiratia si sa iti relaxezi putin picioarele. E normal ca in prima ora de urcus sa iti cauti ritmul si sa obosesti mai des. Ma refer la cineva care nu face miscare zilnic, dar care are o conditie acceptabila. In ultima excursie din Mtii Cernei si Mehedinti l-am intrebat pe Radoo care e secretul celor care pot alerga km in sir fara sa isi dea sufletul. Raspunsul a fost ca in primul rand trebuie sa reusesti sa iti educi respiratia, sa inspiri profund, pe nas si sa expiri la intervale egale, nu in reprize scurte si rapide, cum ai avea de fapt tendinta sa faci. Si, bineinteles, exercitiul pentru musculatura picioarelor. E bine cand ajungi sa iti cunosti organismul si sa ii intelegi semnalele si, pe cat posibil, sa ii vii in ajutor. Noi am descoperit Isostarul si glucoza care sunt de nepretuit. Se stie ca atunci cand transpiri elimini minerale si pentru o rehidratare cat mai eficienta, mai ales atunci cand faci efort, e bine sa compensezi mineralele pierdute. Cat despre glucoza, ea e mult mai rapid asimilata de organism decat ciocolata (initial nu imi placea, insa am inceput sa o pretuiesc dupa ce m-am convins de efecte).


Dupa inca vreo 2 h de urcus sustinut am ajuns in zona abrupturilor Plesei, unde se termina si padurea de pe acest picior al muntelui.

Se zice ca lapiezurile de aici ar fi si ele populate de vipere, mai ales ca acesta e versantul sudic al Plesei, insa nici de data aceasta nu si-au facut simtita prezenta. Noi insa, da.


Inca 20 minute de urcus pieptis si iata-ne pe varful mult dorit.



Anul trecut ajunsesem spre sfarsitul lunii aprilie si florile de primavara erau mult mai trecute. Acum am gasit puzderie de ele! Poiana era plina de branduse delicate. Era superb, iti venea sa te intinzi pe jos si sa le imbratisezi, sa saruti pamantul atat de drag. De-as putea, nu as mai pleca de aici! Doar ca viata nu e mereu asa cum ai vrea tu sa fie. Poate tocmai pentru a putea aprecia mai mult momentele deosebite cu care nu te vei intalni prea curand.



Trebuia sa plecam, sa ajungem pana in Tg-Jiu, asa ca dupa vreo 1h ne-am desprins cu greu de acele locuri si am inceput sa coboram pe culmea vestica, pe drumul pe care urcasem anul trecut. Pe partea aceasta muntele este mult mai impadurit, iar zona cu lapiezuri mult mai mare. Trebuie sa fii atent pe unde pui piciorul sa nu iti alunece prin gaurile acoperite cu crengi si frunze, asa cum era sa fac eu la un moment dat. La coborare esti mult mai relaxat si tinzi sa lasi garda jos, astfel ca greselile din neatentie sunt mult mai dese decat pe urcus.


Dupa vreo 1 h am ajuns intr-un luminis, caruia i-am gasit si un nume: Poiana cu Aglice (Ciubotica Cucului) si dupa inca vreo 40 minute am ajuns la stana din zona La Lacuri.


Inca o jumatate de ora si iata-ne la masina pe care o lasasem langa ultima casa din sat. In final facusem 7 ore, traseul ales pentru urcus dovedindu-se mult mai scurt decat cel pe care urcasem anul trecut. Data viitoare trebuie sa incercam o alta varianta, eventual sa gasim o masina / tractor care sa ne duca pana dincolo de fosta unitate militara si apoi sa coboram pe BA, spre Plaiurile Plesei si Valea Tanara.


P.S. Albumul foto complet se afla aici, iar cel de anul trecut, aici.

Saturday, May 5, 2012