Thursday, September 15, 2011

Taramul fermecat - in Mtii Vrancei, la intalnirea cu carpatistii

11 septembrie a inceput sa capete o conotatie deosebita pentru mine. Daca anul trecut aveam sa imi reintalnesc colegii de facultate dupa 10 ani de la terminarea ei, anul acesta urma sa am o intalnire inedita, mult dorita, cu unii dintre cei mai minunati oameni pe care i-am cunoscut pana acum: Intalnirea carpati.org 2011.

Locatia aleasa de ei pentru anul in curs a fost o poiana imensa, undeva dincolo de Cheile Tisitei, dincolo de Gatul Caprei, din Mtii Vrancei, pe traseul TR.



Pregatiri. Emotii. Ganduri

Urmarisem de ceva vreme postarea de pe carpati.org cu privire la aceasta Intalnire, insa gandul ca mai e timp suficient sa ma inscriu si ca oricum pana la data respectiva era posibil sa mai intervina si alte lucruri (adevarul e ca nu prea imi place sa imi fac planuri pe termen foarte lung), am hotarat sa las inscrierea pe mai tarziu. Nu vroiam sa ma inscriu si apoi sa fiu poate nevoita sa ma retrag. Din pacate, viata de zi cu zi cu griji mai mici sau mai mari m-a invaluit asa de tare ca am uitat complet de Intalnire, pentru o buna bucata de timp. Chiar imi facusem alte planuri pentru acel weekend. Vroiam sa merg la bunici sa ii revad. In ultimul timp am impresia ca nu imi petrec suficient timp cu familia si poate pe viitor voi regreta acest aspect. Apoi, la un moment dat, pierzand notiunea timpului, am trait cu impresia ca Intalnirea avusese deja loc, ca ocazia de a ajunge in Mtii Vrancei, la care visam, se dusese pe apa sambetei. Era exact in weekendul de dinaintea Intalnirii propriu-zise. Am verificat totusi calendarul si poate parea foarte pueril, dar nu va pot spune cat de mult m-am bucurat cand am realizat ca Intalnirea nu avea loc in acel weekend, ci in weekendul imediat urmator. Si m-am hotarat: voi merge! No matter what! Si pe zi ce trecea eram din ce in ce mai convinsa. Nu si Florin. Unul din motivele pentru care as fi putut iar sa dau inapoi si sa spun si la aceasta iesire “pass”. Dar de data aceasta nu mai vroiam sa o ratez. Era prima iesire la cort, cu stat peste noapte, in care mergeam fara el. Era un test pentru mine. O buna ocazie de a-mi depasi limitele sau poate doar de a-mi cunoaste anumite limite.

Zis si facut: m-am inscris, am inceput sa imi strang bagajul, sa cotrobai prin casa dupa niscaiva produse traditionale – caci Intalnirea avea si o tematica foarte atragatoare (am mai gasit niste visinata si dulceata de piersici facute de mama, anul acesta), mi-am scos harta cu Mtii Vrancei in format mare si cea cu locul in care urma sa campam, in detaliu, o descriere a traseului… mai ramanea sa fac rost de transport. Robert de pe carpati.org mi-a fost de mare ajutor cu nr de telefon de la autogarile din Focsani. Gasisem o combinatie numai buna: IC de 6:30, care ajungea pe la 9:15 in Focsani, apoi puteam lua un taxi (cam 5 lei din cate intelesesem) pana la autogara si de acolo un autobuz pana in apropierea Lepsei, de unde incepea traseul pe Cheile Tisitei. Problema era: cu cine aveam sa intru in traseu? La ora la care ajungeam cu siguranta cu totii aveau sa fie demult intrati in traseu sau chiar ajunsi la locul de campare (nu mai zic de cei care putusera pleca de vineri – o idee de altfel foarte tentanta, dar putin cam imposibila dintr-un singur motiv: serviciul). Am avut un mare noroc sa mai gasesc un loc in masina Dlui Nicu. Am luat legatura cu dansul, cu Ana-Maria (care ma invitase sa dormim impreuna in cort dar am incercat sa ii dau de inteles ca as vrea sa am o experienta si sa incerc sa ma descurc singura, de la carat cort, montat cort la dormit singura in el, cu speranta de a fi fost inteleasa corect – propunere pe care o facusem vazand ca toata lumea avea cort. Singurul dezavantaj era bagajul mai greu. Dar tocmai asta vroiam sa testez: ca imi pot cara singura absolut totul. De fapt stiam ca mi-l voi cara. Curiozitatea mea era cat de greu imi va fi. Eu cred ca nu a fost vorba de egoism. Egoism ar fi fost daca tineam sa dorm singura in cort, dar sa mi-l care si sa mi-l monteze altcineva, ceea ce normal ca nu s-a intamplat).


Dupa pregatirile morale, pecuniare, materiale s.a.m.d., care au durat cam toata saptamana, facandu-ma din ce in ce mai nerabdatoare sa ii cunosc pe acesti oameni, sa pasesc in taramul fermecat al Mtilor Vrancei, de care tot citisem, a venit si ziua de sambata cand drumurile noastre, al meu si al lui Florin, aveau sa se desparta pentru acel weekend. Plecam cu un mic bagaj emotional: imi faceam grji pentru el ca pleca singur pe Valea Alba din Bucegi (mai fusese cu ani in urma, dar faptul ca de obicei mergem impreuna si niciodata singuri-singuri si cu atat mai putin pe vai alpine, fie ele si cele mai usoare de acest gen, m-a facut sa ma gandesc putin ca poate luasem o decizie gresita. Dar nu, nu am lasat astfel de ganduri si de emotii enervante sa puna stapanire pe mine. Mi-am concentrat atentia si toata energia asupra a ceea ce viata imi oferea: o ocazia unica: o prima intalnire cu Mtii Vrancei si o prima participare la Intalnirea anuala a carpatistilor.


Drumul. Peripetiile. Intalnirea

Nu imi inchipuiam ca 5 oameni mai mari sau mai mici, cu 5 bagaje pe masura, puteau sa aiba loc intr-o masina nu foarte mare: eu, Ana-Maria, Dl Nicu, Stefan si Sorin. Nu ii cunosteam pe niciunul, doar pe Ana din scurte intalniri si mici discutii controversate de pe net.

Timp de vreo 5 h, masinuta a zburat peste sosele, prin sate si orase, s-a incurcat putin la iesire din Focsani, cand in loc sa o ia pe centura estica a luat-o direct prin oras si apoi a trebuit sa faca stanga, dreapta, iar stanga iar dreapta de vreo 4-5 ori pana sa intre iar pe drumul care avea sa o duca undeva inainte Lepsa, la intrare in Cheile Tisitei.

Daca pe drumurile valcene oamenii ies la poarta cu tuica, oua, mere, pe drumurile vrancene, localnicii scoasesera la porti struguri albi si negri, tamaiosi si gustosi, bidoane imense de vin, legume de tot felul, semn ca sosise vremea culesului viei si muraturilor. Satele au un farmec de nedescris toamna, cand toata lumea roboteste, se pregateste de iarna cu ce are, copacii incep sa prinda culori felurite care iti incanta ochiul si inima, iar mirosul de lemn ars care incepe incet incet sa se simta din cosurile fumegande iti gadila nasul si iti da un sentiment de confort, de acasa. Un altfel de confort, unul psihic si sentimental. De care nu ma pot satura.


Dupa ce am gasit loc de parcare pentru masina, am mancat un sandvis si am aranjat rucsacul astfel incat sa am sticlele mici de apa la indemana, am pornit la drum, la ora 13 fix. Intalnirea era programata pentru ora 14. Din pacate aveam sa intarziem vreo 2 ore jumatate pe putin, avand in vedere ca traseul era estimat la 3 ½ h . Stiam ca vom face mai mult. Dar nu ne asteptam sa facem chiar atat de mult, adica 5 h! Adevarul ca a fost un mers lejer, cu multe dar scurte opriri pentru admirat peisajul si facut fotografii, unii avand un ritm mai incet, altii mai rapid. Dar plecasem toti 5 si una din regulile mersului pe munte e sa se mearga in ritmul celui mai putin pregatit, sau macar sa fie asteptat. Chiar daca ne mai razleteam din cand in cand, se faceau opriri si ne regrupam pentru a continua apoi.

Intrarea in Rezervatia Cheile Tisitei costa 3 lei
Am avut noroc sa primesc telefonul mult asteptat imediat la intrarea in chei, sa stiu ca Florin era bine, acolo sus. Apoi puteam sa ma bucur pe deplin de mica mea escapada. Si am facut-o. Am savurat fiecare pas facut, fiecare moment trait in mijlocul acestor oameni. Semnal e cu putin dupa intrarea in Rezervatie, apoi se pierde complet si probabil se regaseste undeva pe culmi inalte.


Nu ma asteptam sa intalnim atata lume in traseu. Cel putin o parte din chei. Nu am fost efectiv pe Cheile Nerei si nici pe Cheile Galbenei, insa Cheile Tisitei imi par cele mai salbatice si cele mai frumoase pe care le-am vazut pana acum la noi. Seamana cu un canion, albia raului este foarte larga si sinuoasa, iar poteca ce serpuieste cand pe dreapta, cand pe stanga ei, da tot peisajului un farmec aparte.


Are vreo 2 pasaje mai expuse (dar nici pe departe imposibile), o gramada de treceri prin apa, foarte multe podete pitoresti, pereti stancosi abrupti, si multa multa vegetatie: de la floricele albastre care pareau un fel de gentiene altoite, avand un lujer mai mare decat stiam eu, la brusturi, iarba inalta si paduri intinse de foioase si conifere.




Spre finalul cheilor exista cateva tuneluri, ultimul fiind si cel mai lung, de 267 m.



Se pare ca majoritatea turistilor ajung doar pana aici. De fapt, intrarea in inima Mtilor Vrancei abia dupa tuneul lung incepe, din aceasta parte. Incep trecerile dese prin apa Tisitei, poieni intinse, cu iarba inalta, paduri de un verde intens, care au un farmec de basm atunci cand soarele isi face loc printre crengi si le dezmiarda frunzele.


Desi stiam ca aici e patria marilor carnivore, ma convinsesem vazand cateva urme pe poteci si afland ca unul din carpatisti chiar se intalnise cu un urs inainte noastra, toate descrierile citite inainte nu aveau nimic inspaimantator, ba dimpotriva. Te faceau sa iti doresti sa ajungi in acesti munti si odata ajuns sa te simti cumva in siguranta. Iar frumusetea naturii inconjuratoare te coplesea si nu mai era loc de temeri nejustificate.


La inceput asemanasem putin cheile cu cele din Slovenia, apoi potecile de dincolo de chei, cu cele din Mtii Apuseni, vazuti cu cativa ani in urma. Acum realizez, de fapt, ca acesti munti sunt originali, nu seamana cu niciunii. M-a frapat faptul ca in prag de toamna, verdele padurilor si al poienilor e unul primavaratec. Iar galbenul auriu care incepea pe ici pe colo sa se intrevada nu era altceva decat o sclipire fermecata. Ca si cum aici timpul s-ar fi oprit in loc. Ca si cum mici spiridusi ai padurilor ar fi trecut in taina, inaintea noastra, si ar fi picurat din pocalul lor fermecat. Ma simteam ca o Alice in Tara Minunilor.


Cum majoritatea traseelor au si aspecte mai putin placute a existat si aici unul: un urcus foarte sustinut, cu o diferenta de nivel de aproximativ 150 m daca nu ma insel, prin padure, prin crengi, iarba si pietre fara pic de stabilitate, pe o panta cu o inclinatie de cam 60 grade. Cu un rucsac mic ar fi fost mai accesibil, pentru cineva cu o conditie fizica mult mai buna ar fi fost sau a fost poate floare la ureche. Daca ar fi fost la inceputul traseului poate mi s-ar fi parut si mie mai usor. Dar acum, spre sfarsitul zilei, dupa o pauza mare de mers pe munte si cu un rucsac f f greu, simteam ca nu se mai termina. Si nu ma gandeam decat la a doua zi cand panta aceea trebuia coborata! Ma gandeam ca am putea eventual aborda o alta varianta: ochisem un valcel si mai era firul apei. Valcelul insa era la fel de abrupt ca restul pantei si in plus era plin de frunze si crengi care ti-ar fi ingreunat si mai mult drumul, iar pe firul apei erau cateva cascade mai greu de trecut cu rucsac mare. Nu era problema ca m-as fi udat la picioare. O facusem intentionat pe tot traseul. Nu rezistastem apei care nu era nici foarte rece si nici foarte mare (intr-un singur loc imi trecuse putin de genunchi). Ramanea de vazut. Vorba lui Sorin: pana la urma a fost o provocare!


Odata trecuti de micul-mare hop am fost ca ajunsi la locul de campare: dupa o coborare lina pana pe firul unui paraias si cateva poienite, zarva din “Poiana lui Iocan” – cum bine o numise unul din carpatisti – ne-a dat de stire ca ajunsesem.



Am avut parte de o primire emotionanta, in aplauze incurajatoare, cu toata intarzierea noastra. Ma bucur totusi ca am mai prins un pic din prezentarea membrilor, ca am primit o harta cu zonele in care avusesera loc remarcari de trasee in Mtii Vrancei, in cateva etape, anul acesta. O initiativa de apreciat. Au reusit prin actiunile lor si prin jurnalele postate sa faca renumit si acest mic colt de rai de pe pamantul romanesc.


Locatia aleasa pentru campare este deosebita: o poiana imensa, undeva mai sus fata de cursul Tisitei, fiind marginita de padure.


Dupa prezentarea membrilor a urmat si mult asteptatul “Targ regional de produse” la care fusese invitata toata lumea sa participe in functie de dorinte si posibilitati. Pe post de masa s-au folosit isoprene. Iar in loc de cuptor, un imens foc de tabara. Am degustat numai bunataturi: moldovenesti, muntenesti, dobrogene, oltenesti, ardelenesti, de la schinduf si poale-n brau la cas afumat, drob, scrumbie si ciuperci coapte in foc, la visinata si tot felul de prajituri si dulceturi, care mai de care mai ales prezentate de reprezentanti.



Am fugit putin de la locul dezmatului culinar pentru a monta cortul, simtind ca seara incepea sa se lase si nevrand sa il montez la lumina frontalei.

Focul de tabara se intetise si ne chema sa ne alaturam, sa ne incalzim, sa depanam amintiri, trairi, sa legam noi prietenii, sa spunem bancuri, sa cantam si sa ascultam muzica.

A fost o seara magica, sub clar de luna aproape plina, o atmosfera din care nu imi mai venea sa ma desprind. La un moment dat am verificat totusi telefonul, sa vad daca e semnal: mi-ar fi placut sa vorbesc cu Florin, sa ii impartasesc din ceea ce simteam. Dar nu a fost sa fie. Si in plus, gasca aceea mare de oameni veseli si frumosi au compensat lipsa lui.




Cu greu, dupa orele 12, m-am rupt de ei si am plecat la culcare. A urmat o noapte foarte scurta. Cu cateva treziri si rasuciri– fiind prima dupa vreun an de cand nu mai dormisem la cort. In plus nu ma prea impac cu sacii de dormit tip mumie care te tin cam incatusat. Simt nevoie sa am libertate. Si chit ca sacul are confortul la +5 grade si termometrul arata 5 grade iar eu aveam pe mine 2 randuri de haine, faptul ca locul in care pusesem cortul era usor in panta, ma facea sa tot alunec de pe saltea si sa ma trezesc cu picioarele direct pe folia de cort. Dar in final a fost ok. Am putut dormi vreo 6-7 ore. Credeam ca imi va fi urat sa dorm singura. Dar m-am simtit perfect. Iar susurul Tisitei care se auzea in surdina era atat de odihnitor.


Dimineata m-am trezit mai greu. Imi cam intrase frigul in oase si ma gandeam sa ies din cort cand avea sa apara soarele in poiana. Apoi mi-am amintit ca era cam putin probabil sa apara inainte de ora 10-11, fiind inconjurata de culmi si paduri. Asa ca pe la 7:45 am scos si eu capul din cort. Nu mare mi-a fost mirarea sa vad majoritatea carpatistilor savurand micul dejun, cafeaua ori ceaiul, altii pregatindu-se chiar deja de plecare.


Am fugit repede la rau. Imi doream asta inca din ziua precedenta - sa ma balacesc pe indelete. Daca seara are farmecul ei cu lumina aceea galbena odihnitoare, dimineata are un farmec aparte: aburul plutea pe deasupra apei, pasarelele ciripeau de zor prin copaci si totul de jur imprejur era inundat de liniste. Pacat ca nu am avut si aparatul cu mine, la rau.


Dupa un sandvis si o cana de ness, am strans bagajul (am reusit sa bag totul in interior, lasand doar bidoanele de apa la indemana, pe lateral), ne-am luat ramas bun de la trupa din Galati, cu promisiunea ca ne vom mai revedea candva pe alte carari de munte si am purces si noi la drum, stiind ca Ana Maria trebuia sa ajunga cel tarziu la 21 in Bucuresti, cand ii pleca ultimul microbus spre casa.

Drumul de intoarcere (cu exceptia coborarii accentuate pe care am trecut-o cu mari emotii, dar cu brio) s-a derulat pe fast-forward. Mi-am zis ca voi face mai putine poze pentru ca deja surprinsesem tot ce as fi vrut, cu o zi in urma. Si totusi, nu am rezistat: lumina era alta, aveam noroc ca soarele sa bata din spate si sa lumineze frumos intreg peisajul.




Dupa coborarea accentuata stiam ca pasajul expus spre inceputul cheilor nu mai avea sa mi se mai para atat de periculos. Asa a si fost. Totul a fost o promenada de duminica foarte placuta. Turistii intalniti erau mult mai putini decat sambata, unde probabil ca a doua zi era si prima zi de scoala pentru multi copii si parinti.



Cum am iesit din Rezervatie, am intrat in zona de acoperire Vodafone si am putut lua legatura cu Florin. Ii culesesem o bucata de gresie pentru colectia lui. Insa am lasat-o langa masina. Piatra mai lipsea din masina.


Drumul de intoarcere mi s-a parut mult mai lung, asta si din cauza caldurii foarte mari. Dar muzica din fundal si amintirile acelei intalniri au facut timpul sa treaca mult mai usor. Am facut chiar si o oprire pentru a cumpara struguri din cei care ne tot impoftasera la venire. Acum abia asteptam sa ajung acasa si sa il revad pe Florin, sa ne impartasim impresiile, sa povestim si sa ne uitam pe pozele fiecaruia.



Concluzii

Am realizat ca nu e usor sa cari totul de una singura: cort, mancare, haine, apa, dar faptul ca ai indraznit sa o faci si ti-a reusit, iti da o mare satisfactie, o mare multumire de sine.

Fiecare munte, fiecare traseu are farmecul sau: unii sunt mai stancosi, oferindu-ti mai multa adrenalina, altii sunt mai impaduriti, mai “folclorici” asa cum spune Florin, indemnandu-te la visare, la contemplare. Depinde de ceea ce iti doresti si ai nevoie in acel moment. Mie imi plac si unii si altii. Acum aveam nevoie de asa ceva.

Am realizat inca o data ca iubitorii de munte sunt oameni deosebiti, in mijlocul carora nu ai cum sa nu te simti ca intr-o mare familie.

Apa Tisitei e de o mie de ori mai buna decat apa Dambovitei.

Bocancii isi merita toti banii. I-am testat cu varf si indesat si de data aceasta. Le-am facut chiar si cateva bai. E bine totusi sa ii mai impermeabilizez din cand in cand.

Strugurii tamaiosi sunt preferatii mei.

Singura absenta din aceasta tura: florile de colt. Dar nu-i nimic, mi-a adus Florin cateva de pe Valea Alba.
Valea Alba
Flori de colt

Dorinte pe viitor: sa dorm o noapte la Stana Haulestenilor, sa ajung pe Vf Coza si Goru si cine stie, poate candva, un traseu mai aparte, cu traversare dinspre Vrancea pana in Ciucas! Dar pentru asta trebuie mai mult timp si o conditie fizica mai buna...

... but: Never say never 'cause everything is possible!

Aici puteti gasi albumul complet cu imagini din Muntii Vrancei, asa cum i-am vazut eu. Iar aici, Valea Alba prin ochii lui Florin :).

2 comments:

  1. wow sis, inca un weekend memorabil!
    Pupici si la mai multe!

    ReplyDelete
  2. Multumesc ! Asa sa fie, sisulici! :)

    ReplyDelete