Arta de a darui

Ca tot se apropie sarbatorile de iarna, pe care in ultimii ani le-am petrecut pe drumuri, profitand de mica vacanta pentru a-i vizita pe ai nostri, incepe usor sa ma cuprinda un soi de melancolie combinata cu o bucurie de-a dreptul copilaroasa.

Melancolie, pentru ca mereu am avut sufletul impartit in doua, am vrut sa ii am pe toti si pe toate intr-un singur loc, ceea ce stiu ca e imposibil, mi-am dorit sa ma aflu in doua locuri in acelasi timp, o utopie, sunt constienta; asa ca atunci cand sufletul nu poate sa discearna, apelez la ratiune si incerc sa fac "ceea ce e mai bine". Asta nu inseamna ca nu imi e dor de un Craciun clasic, in micul meu "barlog", cu un bradut non - eco impodobit in fel si chip, cu miros de cetina, de portocale si scortisoara, cu sclipiri tainice de lumanerele in fapt de seara, si un colind in surdina. Sau, poate, in cazul asta mi-as dori sa fiu in varf de munte, croindu-mi drum in bocancii cei grei, prin nametii de zapada, stiind ca undeva ma asteapta un foc in soba, care sa incalzeasca ceea ce focul din sufletul cuiva nu reuseste oricat s-ar stradui. Sa fie vorba oare de natura noastra, de faptul ca suntem facuti din "material" si "imaterial", de unde si dorinta mea spre lucruri diferite... poate acesta e si raspunsul la una din intrebarile mele existentiale.  

Bucurie, caci se apropie sarbatoarea mea preferata si cum Craciun e peste tot, in special in sufletele noastre, chiar daca vom face si vom primi sau nu cadouri materiale, din varii motive, ca avem sau nu brad, ca Mosu' a fost mai pragmatic anul acesta sau ca pur si simplu nu mai suntem copii, nu am cum sa nu am sufletul inundat de o bucurie imensa. Se apropie ocazia (chiar daca si in restul anului poti "crea" tot felul de ocazii) de a darui ceva, din suflet, celui drag. Nu, stiu ca Mos Craciun nu mai vine pe hornul casei sau nu mai intra pe gaura cheii ca atunci cand eram mititica. Acum Mosu' are alt chip, poate mai multe, uneori e plin de imaginatie, alteori duce lipsa de idei ori de materie prima. Dar mereu imi transmite darurile cele mai de pret, sanatate si liniste sufleteasca, daruri lipsite de materialitate, dar avand cu atat mai mult o greutate mai mare in ochii mei. Dar nu pot minti si nu ma pot minti ca nu imi apar licariri sugubete in ochi atunci cand primesc un cadou, cat de mic.

Cand eram mica, in egocentrismul meu de copil, de sora mai mica, nu stiam decat sa primesc daruri, nu sa si fac. Si apoi muream de curiozitate sa aflu ce se afla si in alte cadouri, bucurandu-ma la unison cu cei ce le-au primit. Gratie surioarei mele mai mari am reusit sa descopar frumusetea de a darui, de a-i face si pe altii fericiti, la fel cum ma simteam si eu. Nu pot uita cosuletul impletit din vitrina unui magazin de cartier, pe care am reusit sa il achizitionam pentru mama, in Ajun de Craciun, cu foarte multa truda, fiind pe vremea cand posibilitatile erau destul de limitate, iar obiectele din vitrine neputand fi date decat "pe sub mana" sau pe ochi frumosi si sinceri de copil.

Caci a sti sa daruiesti e o adevarata arta. Nu trebuie sa cheltuiesti o avere. Un dar trebuie sa fie ceva simbolic. Sa reprezinte o farama din cel caruia i-l vei oferi sau din tine, din ceea ce simti. Cu atat ii va fi bucuria mai mare. Si ce poate fi mai placut decat sa vezi cum creste acea sclipire din ochii celui drag atunci cand descopera mica surpriza?!

Mi-a venit ideea acestor randuri dupa ce am privit o fotografie de acum cateva saptamani, cand am simtit prima oara pe anul acesta zapada sub picioare si palme si am surprins cateva globulete naturale, translucide, atarnate pe o crenguta de brad.