Ciucas de noiembrie

Nu mai vazusem Ciucasul de cateva luni si deja ni se facuse dor de el. De fapt, nu il vazusem niciodata toamna. Si weekendul acesta era cam ultima ocazie din acest an (pentru noi). Se anunta o vreme perfecta. Si inca doi prieteni amatori de o plimbarica in natura. A fost o tura sub semnul improvizatiei, a planurilor facute ad-hoc, in functie de dispozitia noastra, a tuturor. A fost o iesire care m-a uns pe suflet!

De data aceasta prefer sa las imaginile sa vorbeasca. A fost printre putinele dati cand nu am vrut sa atingem vreun varf, ci pur si simplu sa ne bucuram de natura si de tot ce ne oferea ea.

Un apus formidabil undeva sub Ciucas, o coborare la frontale, o portie de clatite cu afine cum doar Dl Bucurescu stie sa faca, un rasarit inflacarat si o scurta tura solitara ... ingredientele unui weekend care sa il completeze pe cel trecut, incheiat parca mult prea repede.



Zvon de iarna

Aseara, intorcandu-ne din Ciucas, am trecut prin satele de pe DN 1A, care in faptul serii, asa cufundate in ceata densa, cu fuioare de fum iesind din cosuri, sau din vreo gramada de frunze stranse in fata portilor, aveau un farmec aparte. Imi dadeau un sentiment de "acasa". Sentiment pe care il am oridecateori ajung in vreun satuc de munte, care imi aminteste de satul bunicilor si automat de copilarie. Nu stiu de ce asociem de multe ori iarna cu copilaria. Poate din cauza placerii pe care o simtim atunci cand venim de la frig, cu nasurile inghetate, si ne lipim de soba in cautarea caldurii. Si acolo, atunci cand eram mai mititei regaseam mai mult decat caldura sobei, regaseam caldura emanata de cei care ne-au calauzit primii pasi. Poate de aceea...

Mi-am amintit de sentimentul trait aseara, care m-a indemnat la visare tot drumul pana acasa, azi, cand am aflat ca e o sarbatoare mare in calendarul crestin-ortodox. Nu sunt genul de om credincios care se inchina in vazul tuturor, de cate ori trece prin fata vreunei biserici, sau cel care merge in fiecare duminica la slujbe. Credinta trebuie sa o simti, nu sa o dovedesti. O poti dovedi, insa indirect, nu neaparat prin gesturi care uneori pot parea atat de superficiale. Fiecare simtim diferit. Pentru ca suntem diferiti. Poate singurul meu gest vadit e acela de a respecta sarbatorile si tot ce tine de traditiile si obiceiurile noastre, pastrate din vremuri stravechi. Azi, se spune, copiii pun crengute de mar in vase cu apa, care le vor folosi acestora, de Anul Nou, drept sorcove. De la ele vin si sintagmele atat de des intalnite prin colindele de sarbatori, "florile dalbe", "margaritar", "flori de mar"...

Noiembrie iar

Covor de frunze -

Verde in inima mea,

Noiembrie iar.

P.S. Un weekend de poveste in Tara Barsei, acum, in prag de iarna, in care am gustat cate putin din placerile vietii: Brasovul - orasul pe care visam de mult timp sa il vizitez si de care nu ai cum sa nu te indragostesti, cu ale sale stradute si alei care te imbie la promenada, cu case vechi dar atat de bine intretinute, cu potecile tainice care urca sus, deasupra lui, pe Tampa, cu Bella Musica in fapt de seara, cu langosi deliciosi, facuti atunci pe loc, cu linistea pe care doar in satucurile Sloveniei o mai intalnisem... Iar ca bonus, o duminica insorita, undeva la granita dintre toamna si iarna, sus pe Postavaru si apoi prin padurile si potecile ce coboara pe Spinarea Calului, pe Banda Galbena, pana jos, in Predeal.