Jurnal de bord – pe plaiuri buzoiene, la sfarsit de octombrie

Focul Viu. Meledic

Asa cum am desconspirat mai devreme, planuisem acest weekend cu mai bine de jumatate de luna in urma, nestiind ca vremea in final nu avea sa tina cu noi prea tare, asa cum ne cam pacalisera prognozele. Bine macar ca nu a plouat decat foarte putin, sus pe munte. In rest, nori, ceata, cate o raza foarte foarte timida, cand si cand, ce sa mai, o vreme autentica de toamna. Cu toate acestea, bucuria de a porni iarasi la drum si entuziasmul nostru de a descoperi locuri noi au inclinat balanta, iar culorile pastelate de pe dealurile si muntii Buzaului de nord-est au compensat lipsa soarelui.

Astfel, sambata pe la orele 8 dimineata am parasit Bucurestiul inca adormit (deh, norii cenusii te cam trageau la somn), cu directia est, nord–est, incadrandu-ne pe E85 pana la Buzau. De aici, am intrat pe centura orasului, ca mai apoi sa iesim spre stanga, spre Maracineni, in DJ 203K, trecand pret de vreo 54 km prin o gramada de sate buzoiene, insirate pe Valea Slanicului pana sus in Lopatari, comuna in care se afla si satul Terca, cunoscut pentru fenomenul interesant de pe dealurile de deasupra sa, Focul Viu.

 Itinerariul Buzau-Meledic-Focul Viu-Paclele Mari-Varlaam

In drumul nostru spre Terca (ruta marcata cu bleu) am facut o scurta escala la Platoul carstic de la Meledic, unde am putut admira blocurile imense de sare si pestera aflata la nici 100 m de sosea.

Am fost uimita de cate troite am putut vedea in aceasta zona a Buzaului, in special in comuna Lopatari. Erau cred din 10 in 10 case sau chiar mai dese, dand un farmec aparte acestor sate parca uitate de negura timpului si de nepasarea autoritatilor, din pacate. Sate simple, cu gospodarii modeste, pe care le puteam zari de dincolo de gardurile de lemn acoperite de colbul de pe drumul neasfaltat. De la capatul satului Lopatari si pana in ultimul sat, Terca, drumul este unul autentic de tara, doar vreo cativa metri pastrand o urma de asfalt vechi, fiind insa practicabil, cu putina rabdare si cu o masina cu garda mai inalta. Noi am fost cu un Ford Mondeo si numai soferul poate spune ce o fi fost pe alocuri in sufletul lui.

Drumul de la capatul satului Lopatari pana sus la Focul Viu, deasupra satului Terca, se poate face si per pedes, in mai putin de 2h. Noi am lasat masina chiar la iesire din Terca, in apropierea unui podet peste raul Slanic, dincolo de care se inaltau dealurile care ascundeau minunea naturii pentru care strabatusem si noi atata amar de drum. Aveam de gand sa vedem mai multe locuri in aceeasi zi si timpul trebuia dramuit.

Intelesesem ca ar fi un indicator imediat ce treci podetul. Noi insa am ales sa trecem raul undeva mai sus de el, facand putina echilibristica pe vreo 2-3 bolovani. Apoi am intrat pe un drum de tractor, care dupa vreo 30 minute ne-a scos la Focul Viu.

“Traseul” ar incepe de fapt undeva in dreapta acestui drum forestier, trecand printr-o padurice, apoi prin cateva livezi ale oamenilor.

Noi am urcat pe drumul forestier pana am zarit in dreapta o poteca ce parea sa duca la o cabanuta in constructie.

La un moment dat, poteca se bifurca, iar spre dreapta puteam zari bucata de pamant de cam 3 m² , unde cateva limbi de foc incalzeau atmosfera de jur imprejur.

Pe drum am gasit si cateva tufe de catina si le-am gustat curioasa de renumele lor de fructe tamaduitoare. Nu pot spune ca am fost foarte incantata, dar, daca sunt sanatoase, de ce nu?!

Iar sus, chiar langa Foc, o brandusa de toamna, prima vazuta pe anul acesta.

Cativa copaci din apropiere pareau si ei ca au luat foc.

La intoarcere am ales varianta “oficiala” a traseului, coborand prin livezile oamenilor, dand binete unui cioban care pazea cateva vite in zona si starnind curiozitatea catorva localnici care lucrau de zor.

Pe drum am mai facut o oprire scurta sa admiram Piatra Alba de la Manzalesti ("Grunji").

Aici am gasit o gramada de informatii utile despre imprejurimile buzoiene. Mai sunt o gramada de locuri de vizitat in Buzau, pe care inca nu am reusit sa le vedem, cum ar fi Lacul Mociaru, chiliile din satele de la poalele Ivanetului si multe altele.

 

Vulcanii Noroiosi sau Paclele Mari si Paclele Mici

Urmatorul nostru obiectiv erau Vulcanii Noroiosi, urmand sa alegem pe care dintre ei sa ii vedem, la fata locului. Pentru a ajunge cu masina intreaga si nevatamata de la Focul Viu la Vulcani, cuminte este sa te intorci pe acelasi drum pana la Sapoca si apoi sa iei drumul Vaii Buzaului, pe malul sau stang geografic, prin Plescoi pana la Berca, unde drumul spre Pacle (nu spre satul omonim, ci spre obiectivul turistic cu acelasi nume) se bifurca spre dreapta, dar abia dupa ce ai trecut de intersectia in care e scris pe un ecran electronic “Vulcanii Noroiosi” (marcat cu galben pe harta). Noi am gresit si am intrat initial pe drumul care continua in dreapta chiar din interesectie, urmand indicatorul pentru “Pacle”. De fapt, drumul spre Vulcani se bifurca putin mai sus de acea intersectie. Fusesem cu cativa ani in urma la Paclele Mici, insa venisem din directia opusa si oricum unele momente se sterg complet din memorie (motiv pentru care am si considerat ca ar fi util, nu doar placut, sa-mi notez undeva impresiile din drumetii...).

Astfel ca la vreo 1 h si ceva de la parasirea Tercai, aveam sa ajungem la o noua bifurcatie de drumuri, unul care ducea spre stanga, la Paclele Mici (la 2 km distanta) si un altul – pe care ne-am incadrat si noi – care ducea spre Paclele Mari (la doar 1 km distanta).

Am fost placut impresionata de cat de bine este intretinuta rezervatia si de pretul mai mult decat simbolic de la intrare: 2 lei parcarea, in acest pret intrand si folosirea toaletei amenajate in zona si intrarea propriu-zisa in rezervatie. Exista chiar si un magazinel-barulet “La Hangar” unde iti poti potoli setea/foamea cu un suc, un snack. Eu am preferat un Pepsi (2.5 lei cutia de 330 ml).

Poteca pavata cu dale de piatra iti poarta pasii pana sus pe deal, la Vulcani. De aici, daca privesti putin spre nord-vest, poti zari dealul pe care se afla Paclele Mici si acoperisul verde al unei pensiuni din zona.

Peisajul de la Paclele Mari e foarte asemanator cu cel de la Paclele Mici, avand un aer usor selenar, lipsit de culoare, dar atat de interesant prin conurile acelea de mini-vulcani si prin crapaturile din pamant. Totul pare ca o macheta la o scara mai mare a unor vulcani adevarati. Si majoritatea sunt “activi”, mai zarindu-se cate o dara de “lava” curgand usor la vale.

Fiind un mediu dificil, nu prea se intalneste nicio planta, cu exceptia uneia extremofile, asa-zisa planta de saratura, pitica si cu niste fructe micute si negre, care aduc putin cu cele de catina si care s-ar numi gardurarita (Nitraria schoberi).

Dupa ce ne-am incheiat periplul, am simtit cum stomacele noastre incepusera sa isi ceara drepturile. Seara se apropia si noi mai aveam cale lunga pana in Varlaam, in satul in care urma sa ne cazam. Citisem prin jurnale ca undeva in Magura ar fi un han numai bun de poposit si domolit foamea, avand mancare gustoasa si preturi decente. Nu stiu daca am nimerit la hanul cu pricina, insa complexul din apropierea drumului care duce spre Manastirea Ciolanu, la iesire din sat Magura, frumos asezat in varf de deal, a fost pentru noi alegerea perfecta. Am savurat in liniste bunataturile servite cu atata profesionalism, admirand Valea Buzaului care se intindea in departare, sub ochii nostri. Eu as recomanda pastrama de oaie cu mamaliguta si muraturi asortate, stinse cu un pahar de vin rosu, demisec.

Abia dupa orele 19, cand intunericul pusese deja stapanire pe Valea Bascai Rosiliei, am ajuns la destinatie, la pensiunea Varlaam, asezata exact in dreptul drumului care duce la Cantonul Cernatu, de unde aveam si noi a doua zi sa pornim in traseu, spre culmile mult visatului Penteleu.

Dupa ce ne-am cazat, am coborat in sala de mese sa servim un ceai, un lapte cald sau rece, dupa preferinte si niste clatite cu dulceata cu mure sau visine si sa incingem un septic pe perechi. Ne-am amuzat vreo ora si dupa ce unii din noi am luat bataie ca hotii de cai, ne-am retras spre camerele noastre, in acordurile lui Margineanu...

Pana la urma, renumele de Pelesul de la poalele Penteleului i se trage probabil de la arhitectura cladirii, nicidecum de la conditiile care au cam lasat de dorit pe ici pe colo. Sau mai nou la Peles se asculta Margineanu?

Vf Penteleu – pe BR

Dupa un mic dejun incropit cu ce ne adusesem fiecare de pe acasa si o cana mare de ceai / ness cald, gratie mini-fierbatorului carat dupa mine, am pornit din nou la drum.

Stiind o singura sursa sigura de apa, cea de sub Vf Penteleu, am preferat sa caram mai multa apa dupa noi, pentru a nu avea vreo surpriza pe drum. De fapt aveam sa descoperim ca mai tot drumul e intesat de paraiase, asa cum apareau si pe harta, unul din ele fiind chiar frumos captat la o rascruce de drumuri (unde din drumul nostru se desprinde spre dreapta un alt drum spre Vana Veche).

Cel de mai sus, de la Fantana lui Pamfil era, exact asa cum citisem, secat.

Din sat pana la Canton Cernatu sunt vreo 7-8 km care pot fi parcursi si cu masina, daca timpul e limitat, salvand astfel cam 1 1/2 h de mers pe jos.

De la Canton Cernatu, traseul BR incepe sa urce spre Varful Penteleu, cand pe drumul forestier Cernatu, cand scurtand pe potecile bine conturate de prin paduri. Indicatorul de pe stalpul din intersectia de la canton te induce putin in eroare, aratandu-ti ca directie de mers drumul forestier. Traseul marcat insa incepe de undeva de la vreo 100 m mai devreme de canton. Oricum, poteca ce urca prin padure, la inceput destul de sustinut, iese la un moment dat in acelasi drum forestier Cernatu. 

Pana la urma nu stiu totusi care varianta ar fi mai convenabila, ca timp si efort, avand in vedere ca drumul forestier ocoleste putin, iar poteca urca pieptis in prima portiune, ca mai apoi sa se domoleasca. Ambele variante sunt frumos de parcurs, drumul forestier continuand o portiune pe malul inalt al Bascai, dandu-ti posibilitatea sa te bucuri de susurul apei, iar poteca din padure dandu-ti senzatia ca te afli in inima salbaticiei, desi tu esti atat de aproape de drumul forestier. Posibil totusi sa se faca mult mai putin pe poteca din padure. Noi am facut pe forestier cam o ora pana in locul in care poteca din padure iese in acest drum. La coborare am ales, evident, poteca prin padure si am facut cam 15-20 minute.

Din pacate nici in aceasta zi vremea nu dadea semne sa se indrepte, iar ceata sus pe culmile Penteleului parea destul de densa. Se anuntau si niste ploi scurte, dar care nu ne speriau si nu ne puteau face sa dam tocmai acum inapoi. Pe alocuri, drumul devenea din ce in ce mai innamolit, amintindu-mi putin de forestierul din Maneciu, din prima mea tura cu carpatisti.

Insa culorile toamnei din copaci si verdele Bascai pe care o mai zaream cand si cand in vale ne sustineau moralul ridicat.

Traseul este foarte bine marcat, folosind harta doar putin la inceput, la intrarea pe drumul forestier Cernatu, cand nu mai eram siguri daca alesesem varianta buna sau nu, insa dupa denumire acesta trebuia sa fie. Drumul forestier Cernatu se continua in dreapta, lasand in fata un alt drum care insoteste cursul Bascai si care, dupa harta, pare sa ajunga la Gura Basculitei si la canton Tisa. In acel moment ne-am amintit de Siriu si de cum ne incurcasem la un moment dat, alegand drumul gresit. De data aceasta insa aveam sa fim pe drumul cel bun, marcajele avand sa ne confirme acest lucru in curand.

La un moment dat, in ceata care devenea din ce in ce mai deasa, dand peisajului un aspect atat de interesant, de mistic, am zarit 3 siluete care pana sa ne dumerim au si disparut in padure. Erau 3 ciute, mai speriate ca noi. Cand am ajuns in dreptul lor, le-am zarit pe dupa copaci, uitandu-se curioase spre noi pret de cateva secunde, dupa care iarasi au disparut in negura padurii.

Eram atat de incantata! Au fost insa singurele animale salbatice vazute in tot traseul, cu exceptia unei gainuse de munte pe care am vazut-o la intoarcere, printre copaci. Pe tot parcursul traseului am putut vedea urme de copitate, dar nici urma de urs, chit ca zona nu e frecventata de turisti. Noi nu ne-am intalnit cu absolut nimeni nici la dus nici la intors. Sper doar sa nu fi avut aceeasi soarta cu a acelor ursi care sunt mutati in alte masive, pentru "repopulare", ei fiind de fapt mutati din rezervatii ocrotite de lege pentru a putea fi vanati sub o perfecta acoperire in zone care nu sunt considerate rezervatii.

Dupa vreo 3 ore de mers cand pe drumul forestier, cand pe scurtaturile din padure, am iesit din zona cu padure in cea cu pasuni “grase”, in poiana cu Stana Cernatu, acum parasita si cufundata si ea in ceata. Nu ma prea pricep eu la stane, dar aceasta parea bine intretinuta.

Dupa un popas de vreo 15 minute in care am ciugulit ceva, am plecat mai departe. Drumul de la stana Cernatu pana sus in Saua cu acelasi nume urca sustinut, printre malurile de pamant inalte de un metru si ceva, pe care inca se mai puteau zari afine ratacite si buchetele de merisoare.

Citisem ca de la stana la statia meteo s-ar face vreo 40 minute. De fapt, in vreo jumatate de ora am ajuns in dreptul cladirii cabanei meteo care parea o adevarata naluca asa invaluita in ceata. Fusesem cat pe ce sa o ratam, atat de deasa putea fi ceata la acea ora.

Eram nerabdatoare sa vad faimoasa bancuta cu aer atat de idilic. In ciuda lipsei de vizibilitate, a frigului si ploii care incepuse sa picure usor, locul isi pastra un farmec aparte.

Dupa ce am dat ocol la cabana meteo, am gasit usa alba deschisa si stiind ca oamenii sunt de treaba, am intrat pentru a cere permisiunea sa ne adapostim nitel. Prima care ne-a intampinat a fost una din cele 2 pisicute, tovarase de nadejde ale domnului meteorolog de serviciu, care a iesit la un moment dat dintr-o incapere poftindu-ne sa luam loc si scuzandu-se ca el mai are si alte treburi, dar ca daca dorim un ceai, un mar, cu placere ne serveste. I-am multumit si am zis ca poate la intoarcere nu il vom refuza.

Am strans din dinti si am iesit iar in frig (pe alocuri se mai vedeau inca petece de zapada de la ultima ninsoare de acum cateva saptamani). Auzisem ca ar mai fi 20-30 minute pana in varf. Am fost tentata sa renunt stiind ca nu prea aveam ce face pe o astfel de vreme, neputand vedea nici macar pana in cea mai apropiata vale. Dar nu mi-as fi iertat-o daca as fi facut-o, la cat de mult visasem acest moment. Si iata ca manati de vant si frig si ceata am reusit sa ajungem la cei 1772 m din vf Penteleu in mai putin de 20 minute si in nici 5 minute, dupa poza clasica de grup, am si facut cale intoarsa, simtind frigul si umezeala cum patrunde pana la oase. Inca nu ne acomodasem cu o astfel de temperatura. Era prima in aceasta toamna si o resimteam destul de binisor. Visam la un ceai fierbinte si o bluza de corp uscata. M-am multumit doar cu bluza, ceaiul avand sa il beau mai tarziu, acasa.

In drum spre cabana meteo am trecut si pe langa Izvorul protejat de intemperii cu o usita din lemn. Dar nu am mai umplut bidoanele caci ne mai ramasese suficienta din cea carata de jos, din sat.

Am intrat pentru vreo 10 minute sa ne incalzim, sa rontaim un mar parfumat si sa schimbam cateva vorbe cu dl meteorolog (caci spre rusinea mea am si uitat cum il cheama – am o problema cu retinutul numelor atunci cand fac cunostinta cu cineva). Mi s-a parut de-a dreptul fascinant, desi sunt convinsa ca nu e tocmai asa cum pare a fi, modul lor de trai din varf de munte, izolati de lume, dar atat de departe de acea boala a vremurilor, stresul. La fiecare 2 saptamani de lucru continuu, 12 h / zi, inclusiv sambata si duminica, coboara in oras si stau alte 2 saptamani acasa. I-am povestit ca am vazut 3 ciute, dar atat. Ne-a spus si dansul ca de 5 ani de cand lucra in Penteleu nu vazuse decat urme de urs si doar cateva ciute si cerbi. Avea un calm si un ritm parca usor atemporal care nu facea decat sa iti inspire liniste. Ne-a indemnat sa mai venim si alta data, dar atunci cand cerul e senin sa putem sta peste noapte si vedea luminile din vale. Eu ma gandeam la cele de pe cer ca mi-ar placea sa le pot vedea vreodata de acolo, de sus...

Condusi de pisicute ne-am luat ramas bun si am purces din nou la drum, stiind ca in mai putin de 3h aveam sa ajungem la masina, multumiti ca nu ne dadusem batuti in fata vitregiei naturii. In nici mai mult nici mai putin de 2h am fost inapoi, incluzand inca vreo 2 popasuri scurte de admirat natura.

La intoarcere am trecut pe la pensiune sa ne luam bagajele si sa ne facem cate un dus, la care am renuntat imediat, apa calda lipsind cu desavarsire. Eh, ne-am multumit si cu cea rece pentru o minima igiena sau chiar si pentru un dus, pentru cei mai curajosi. Aveam sa iesim in lume, sa mancam iarasi la un han si codul bunelor maniere nu ne lasa sa plecam la drum oricum.

Ne-am luat ramas bun, cu un simplu "Au revoir" sau dupa altii "Adieu" si am plecat spre casele noastre, stiind ca ne asteapta un drum de vreo 4-5 ore, cu o oprire la vulcanizare pentru a mai umfla putin una din rotile masinii si o alta la un restaurant-pensiune din Nehoiasu pentru a lua cina. Ah ce as mai fi tras un pui de somn dupa aceea, doar ca nu prea pot dormi cand sunt pe drum, fie ca e masina, tren ori avion. Nu am incercat pe vapor...

Am ajuns acasa bucuroasa si linistita pentru o perioada nedeterminata de timp, pana cand dorul de duca nu imi va da pace din nou. Oare unde mi-ar placea sa merg in noiembrie? Hm...

Albumul foto complet poate fi gasit aici.