Raport de tura. Parang - Lacul Calcescu

Nu pot uita cuvintele bunicei mele, a carei replica la una din indaradniciile de a asculta, a fost ca toata viata avem cate ceva de invatat. Pe moment nu mi-am dat seama de intensitatea si adevarul lor, insa treptat mi le-am insusit involuntar, devenind unul din principiile mele de viata.

Acesta a fost, de altfel, si unul din motivele pentru care m-am inscris la a doua tura de initiere a lui Conrad, la care participam, organizata pe portalul carpati.org, de la care mereu ai ceva de invatat si pe care e o placere sa il asculti, avand un dar deosebit de a vorbi si povesti.

Dar acesta era doar un motiv, pe langa care mai aveam o gramada: traseele in sine, o tura in Parang fiind de mult timp visata, mai ales la Lacul Calcescu unde nu reusisem sa ajung in aceasta vara, asa cum imi propusesem, revederea unor oameni simpatici si cunoasterea altora noi, testatul cortului toamna si a noului sac de dormit si nu in ultimul rand, dorinta de a-mi petrece acea aniversare acolo sus, pe munte, unde mi-ar placea sa ma prinda si cea de aur!

Uneori simt nevoia de heirup-isme. Asa cum a fost si inscrierea la aceasta tura. Nu conta ca nu stiam cum pot ajunge la locul de campare, care avea sa fie undeva pe Transalpina, mai jos putin de pasul Urdele; important era ca imi doream mult acest lucru si stiam ca intr-un fel sau altul se va rezolva. Intr-un final, dupa tot felul de variante intoarse pe toate partile, am reusit sa dau de Rares care venea cu masina, Florin m-a anuntat ca poate veni si el, Conrad ne-a acceptat in tura si uite asa lucrurile aveau sa se aseze asa cum imi dorisem: aveam sa plecam vineri, dupa ora 17.30, noi 2 cu Cami si Rares, in inca o peripetie a vietii noastre. Poate suna putin pretios, dar de cate ori evadez in acest fel, fara prea multa organizare din timp, simt o imensa bucurie, simt ca acel copil din mine se trezeste iar la viata si imi spune ca acesta este cel mai frumos lucru pe lume: sa simti ca traiesti prin toti porii. Am uitat sa mentionez ca tot pe ultima suta de metri a reusit si Florin sa ia un sac de dormit cu un confort mult mai ridicat decat cel pe care il aveam deja, stiind ca in cel vechi tremurasem ultima oara cand dormisem la cort si ca acum aveau sa fie macar cu 5 grade mai putin.

Sa iesi vinerea din Bucuresti e un adevarat test de rabdare, mai ales dupa ora 17! Aveam sa iesim din Bucuresti efectiv la ora 19:30, dupa ce ne-am intalnit cu Rares si Cami si dupa ce am alimentat la una din benzinariile din Militari. Autostrada si apoi drumul pana la Valcea a fost plin cu masini mari si nu numai. Se anunta un weekend frumos si probabil majoritatea alesesera sa evadeze, ca si noi. Condusul pe intuneric e destul de obositor si necesita o atentie sporita. Dar Rares era obisnuit si se vedea ca are experienta in ale condusului, fiind prudent si avand destula rabdare. Pe drum am tinut legatura cu Conrad care ne sugerase pe unde sa intram spre Novaci, din drumul national, insa, fiind deja intuneric si stiind ca sunt vreo 2-3 astfel de intrari nu ne-am facut prea mult griji. Intr-un final am intrat de undeva din Polovragi, pe un drum spre care exista indicator doar in sens invers (pe care l-am si observat abia dupa ce trecusem de el, fiind nevoiti sa intoarcem la primul loc de popas de pe sensul nostru). Se pare ca varianta aleasa de noi era una secundara, caci pana in Novaci, din drumul national, nu am mai intalnit niciun fel de indicator . La un moment dat chiar credeam ca ne-am ratacit, oprindu-ne si incercand sa dibuim sensul corect dupa ... Steaua Polara sau pur si simplu dupa intuitie. Am reusit dupa o combinatie intre cele 2. La ora aceea, putin trecut de ora 23, nu mai era nici tipenie de om prin sate. Doar cate o pisicuta curioasa.

Imi inchipuiam eu ca anul acesta voi ajunge de 2 ori pe Transalpina, pe care o tot visam de 2 ani, una din dati fiind chiar in creierii noptii, rupta de oboseala, dupa o saptamana de lucru istovitoare?! Cu atat mai placut sentimentul de a evada in mijlocul naturii, de a ma detasa chiar si doar pentru un weekend de problemele vietii cotidiene.

Stiam ca undeva sub Pasul Urdele, in caldarea cu acelasi nume, aveam sa gasim inca vreo 6 masini parcate. Ne asteptam ca toata lumea sa sforaie la ora 1 la cat am ajuns, insa am avut placuta surpriza ca in bezna aceea totala sa fim intampinati de avariile uneia din masini, lasate intentionat pentru a ne fi "calauza" in noapte, de frontala lui MihaiB - care ne-a si oferit o palinca a casei pe post de incalzitor – desi afara era mai cald decat mai asteptam – sa nu mai amintesc de baietii veseli care ne asteptau stoici si care s-au tot oferit sa ne ajute cu montatul cortului. Printre corturi l-am zarit si pe Conrad care se hotarase  - cel putin in prima noapte – sa doarma in sacul de bivuac. Mi s-a parut putin inghetat, dar l-am admirat pentru idee si mai ales pentru curaj. In devinitiv, el avea sa fie cel mai castigat: cine nu si-ar dori sa poata dormi sub un cer puzdit de stele si sa poata numara stelele cazatoare adormind pe ritmul dansului lor... eu am vazut doar una si mi-am si pus repede o dorinta...

Noaptea a trecut ca vantul si ca gandul. Dimineata am pus alarma la ora 8, stiind ca la ora 10 se dadea startul in tura. Numai bine sa putem lua un mic dejun frugal, alcatuit din banane, biscuiti si un ness/ice tea, pastrand sandvisul pentru mai tarziu. Ba am avut timp chiar sa ma bucur de un rasarit atat de frumos. In aceasta tura am preferat sa-l iau pe Fuji, nu pe Oly, stiind ca oricum aveam sa car peste 10 kile in spate. Nu stiu cum de altii reusesc sa isi faca bagaje mai mici. Probabil ca la mine maruntisurile cantaresc cel mai mult.

Cu o mica intarziere din partea catorva colegi, care l-a determinat pe Conrad sa ne reaminteasca regulamentul turei si care la randul sau a provocat cateva glumite din partea baietilor veseli ai grupului, am intrat in traseu, tintind pentru moment Vf Iezer, unde urma sa aiba loc prima sedinta de initiere, referitoare la folosirea hartii si a busolei – pentru mine foarte folositoare, caci nu reusisem sa inteleg prea bine partea cu unghiul de directie. Stiu ca universul Google e nemasurat si ca pot gasi informatii cu duiumul referitoare la orientarea turistica. Insa e mult mai eficient atunci cand iti explica cineva face to face, putand interactiona si pune intrebari atunci cand un anumit aspect a ramas neclarificat. In plus, la o adica, poti avea chiar posibilitatea de a pune in practica teoria. La ceata de care am avut partea a doua zi, chiar dupa ce am iesit din Hornul Lacurilor, cred ca putina orientare nu ar fi stricat, daca nu eram insotiti de cunoscatori ai traseului.

Ajunsi pe Vf Iezer, am mancat sandvisul pastrat “pentru mai tarziu”, am aflat in sfarsit ce e cu acel misterior unghi de directie (de fapt cu rostul lui in toata povestea orientarii turistice) si nu in ultimul rand am admirat departarile care ma duceau cu gandul la Retezatul meu mult iubit. Imi plac la nebunie caldarile glaciare, iar de la distanta, sub acei norisori pufosi, capatasera in acea zi un aspect fermecator.

Transalpina se zarea atat de bine conturata de sus, de la Pasul Urdele. Cat de diferit e peisajul intre zi si noapte. Nu exista parapeti de o parte si de alta a soselei, insa daca esti prudent nu are ce sa se intample. Sincer, mie imi place mai mult decat Transfagarasanul. Poate si pentru ca e mai putin mediatizata. Desi, acum, dupa asfaltare, au si inceput sa trambiteze toate canalele de stiri...

Dupa Vf Iezer a mai urmat un nou urcus sustinut, pana pe Vf Mohoru, pe care il zarisem de la prima ora a diminetii, impunandu-se in zona.

Am continuat pe BR, pe creasta, pana sub Vf Plescoaia, unde am gasit un grohotis mare care iarasi imi amintea de Retezat. Traseul de creasta, cel putin in partea estica a Parangului, este unul domol, blandetea sa, smocurile de iarba care erau singurele denivelari din traseu si culoarea usor aurie amintindu-mi de Mtii Baiului.

Pe alocuri incepuse sa se intrevada coada Lacului Calcescu, in caldarile din dreapta noastra. In stanga, Vf Parangul Mare (Mandra cum era cunoscut pe vremuri) se lasa cu greu admirat, fiind cufundat complet in ceata si nori. Doar surata Carja se putea distinge. Chit ca e mai mica, are un aspect mult mai interesant, fiind urmat de o custura pronuntata. Iata o provocare pentru mai tarziu!

Pana in Saua Piatra Taiata, de unde drumul nostru incepea sa coboare pe TR in Caldarea Zanoaga Mare, traseul a continuat lin, mergand cu un ochi spre vaile care se deschideau de o parte si de alta, si cu o ureche la cele povestite de Conrad si de MihaiB.

Inainte de a cobora in Caldarea Zanoaga am mai facut un mic popas de regrupare, moment de care am profitat pentru a ma mai juca putin cu aparatul foto: ochisem niste clopotei tare dragalasi, de fapt erau printre putinele flori intalnite in traseu.

Intelesesem ca in aceasta tura aveam sa trecem pe langa cateva lacuri glaciare, ceea ce ma incanta nespus, caci de anul trecut nu mai vazusem niciunul. Eram tare curioasa sa vad Lacul Calcescu de aproape, de care auzisem ca este deosebit. Si chiar asa era: de un verde incredibil, in care se oglindeau jnepenii din jurul sau. Speram sa nu fie prea aglomerat, locurile de campare nefiind foarte multe, datorita denivelarilor. Am avut sansa sa fim intampinati doar de o trupa de 3 montaniarzi trecuti usor de varsta tineretii.

Am ales locul de cort si l-am pozitionat in directia in care speram noi sa bata in continuare vantul, am remarcat inca o data cat de usor e sa il montezi cu inca cineva, nu de una singura si sa si ai un teren propice, in care sa poti infige usor cuiele, am desfacut bagajul si apoi ne-am bucurat de cele cateva ore pana la lasarea serii. Am testat putin apa lacului, am stat la povesti incat am si uitat sa mancam. Ne-am adus aminte abia dupa ce se intunecase. Noroc ca am gasit un bolovan imens, pe care l-am folosit pe post de masa, langa care se incinsese un foc numai bun avand in vedere frigul care punea incet incet stapanire peste noi. M-am imbracat cu tot ce aveam mai gros si am mai putut rezista cateva ore. Chiar daca nu era foarte frig afara, oboseala era cea care intensifica senzatia. Conrad ne sfatuise ca inainte de a intra in cort e bine sa te incalzesti un pic (fie sa te speli cu apa rece – ceea ce si facusem, insa mult mai devreme – fie sa dai cateva ture in jurul cortului sau sa faci exercitii fizice). Ideea e sa nu intri inghetat in sac. Iar ca sa iti incalzesti picioarele, ar fi de preferat sa le invelesti intr-un polar, o bluzita ceva, nu sa pui o a doua pereche de sosete, pentru a nu avea prea imobilizate picioarele si pentru a putea respira (eu am preferat cea de-a doua pereche de soseste, una mai larga si mai comoda de altfel). Si ma pot declara pe deplin multumita, in special de noul sac de dormit, TRIMM Balance, in care am simtit ca boieresc! A fost prima tura la cort in care am dormit cu adevarat bine ! Nu reuseam sa inteleg ideea de a dormi bine in cort. Ok, dormi in cort pentru ca ai niste avantaje si ca nu ai alte variante, ca exista aspecte placute cum ar fi sa stai seara in natura, sub cerul instelat, sau sa iti bei cafeluta dimineata si sa asculti cum se trezeste natura, dar sa spui ca efectiv dormi bine in cort?? Ei bine, acum simteam si eu ce inseamna acest lucru, ce inseamna sa ai un minim de confort in cort! E atat de important un sac bun de dormit si o salteluta bine umflata. Intr-un final am preferat sa incerc varianta cu sacul pe post de patura, ceea ce imi doream de mult, preferand sa am libertatea totala la picioare si maini. Ideea era – asa cum ne povestise Conrad si cum eram bucuroasa sa aflu ca functiona si in cazul meu – sa pun sacul desfacut, peste mine si peste Florin, astfel incat el sa pastreze caldura noastra iar eu sa preiau din caldura degajata de Florin. Am simtit aproape instantaneu efectul! Si astfel am putut dormi neintoarsa pana dimineata, pe la ora 7, cand ramasese sa ne trezim, stiind ca de data asta plecarea avea sa fie la ora 9.

Traseul de intoarcere avea sa fie putin diferit de cel din ziua precedenta, urcand pe langa cateva lacuri, continuand prin Hornul Lacurilor, si ajungand apoi in creasta si reintrand in BR, spre Vf Plescioara, restul traseului urmand a fi identic cu cel anterior.

La primul lac, Pasarea, am facut nelipsita poza de grup, in stilul Mugurel, din cate aveam sa aflu.

Era o dimineata incetosata si destul de racoroasa. Nu prea stiam bine cum sa plec imbracata, asa ca mi-am lasat la indemana cateva haine de schimb, care s-au dovedit utile inca de la primul popas, cel de la Lacul Vidal.

Hornul Lacurilor prezinta un urcus sustinut, dar nici pe departe periculos. E plin de grohotis mai mic sau mai mare si e bine sa nu stai prea mult in acelasi loc. Un lucru bine de stiut este ca atunci cand te opresti, sa nu o faci direct in poteca ci putin lateral, sa lasi loc celor care te urmeaza, mai ales ca portiunea in care ei s-ar opri ar putea fi mai putin comoda pentru un eventual popas.

Pentru urcusul din horn am renuntat la betele de trekking, agatandu-le de rucsac si eliberandu-mi astfel mainile pentru a le putea folosi in caz de nevoie.

Pe ultima portiune de urcus am gasit o tufa ratacita de rododendron tomnatec. Chiar si asa, fara florile din primavara sau cerul de un albastru intens, toamna continua sa imi placa. Are culori pe care nu le mai intalnesti in alt anotimp. Chiar si ceata are farmecul ei – atunci cand esti in siguranta, bineinteles.

Odata ajunsi deasupra hornului si reintrati pe creasta, am fost putin debusolati de ceata care ne inconjura. O parte din noi am avut tendinta de a merge in stanga, desi traseul continua de fapt in dreapta, in stanga urmand sa mergem ceva mai tarziu. Iata un moment bun in care orientarea cu harta si busola ne-ar fi prins bine (daca nu eram prea transpirati si prea infrigurati). Am contracarat cu cateva bucatele de ciocolata, niste apa buna de Calcescu si un pachet de Belvita si ne-am continuat drumul in necunoscut...

Usor usor, pe masura ce ne apropiam de finalul traseului, undeva dincolo de Plescioara, ceata a inceput sa se ridice si odata cu ea si moralul nostru. Nimic nu se compara cu o vreme insorita. Simti ca ai libertate deplina.

Un ultim urcus, pe Vf Iezer, un ultim popas, inainte de a ajunge  la masini si a o lua fiecare pe drumul sau, pana la o urmatoare tura in comun.

Dar cum fiecare tura a lui Conrad are un inceput, cuprins si final, si aceasta trebuia sa se termine cu interesantele concluzii la care nu aveam cum sa lipsim nici noi. De data aceasta, locul ales a fost terasa Pensiunii Craiul Muntilor din Ranca, un loc unde se mananca divinisim si care poate fi un loc de popas pentru cei mai putin invatati cu dormitul la cort. Era, de altfel, acel 25 septembrie in care cu 12 ani in urma cineva mai presus de noi avea sa ne uneasca destinele in mod oficial, dupa vechea traditie si credinta ortodoxa.

P.S. Mai multe imagini din aceasta tura pot fi gasite aici.