Inceput de iarna la poalele Pietrei Craiului

Fericirea sta in lucruri marunte. Si e atat de usor de obtinut daca te poti multumi cu simplitatea lor.

A fost o luna epuizanta, care a zburat prea repede luand cu ea weekendurile insorite in care mi-ar fi placut sa fiu sus pe munte, prin paduri, sa ma bucur inca o data macar de culorile toamnei si de blandetea ei. Eram putin trista ca se termina sezonul bogatiei. Dar asta pentru ca uitasem cat de mult iubesc si iarna cu nameti cat casa, cu gerul napraznic, prilej sa faci foc in soba si sa stai roata cu prietenii in jurul unei cani aburinde cu vin fiert. Ratasem cu brio Ciucasul, dar nu credeam ca voi reveni atat de curand prin Magurile Branului si satele atat de pitoresti de la poalele Pietrei Craiului.

Ideea Cristinei de a merge in satul Pestera la inceput de iarna a fost tare inspirata si plina de noroc, caci am avut parte de mult asteptata zapada, dar nu suficient de multa cum in adancul sufletului mi-as fi dorit eu incat sa fi ramas inzapeziti pe acolo J; asa cum visam si odinioara ca sa nu mai merg la scoala.

Cum se anuntau ninsori serioase duminica si cum exista o gramada de variante de transport intre Bucuresti si Bran/Zarnesti, via Brasov, am ales trenul. Mai ales ca aveam sa ne intalnim cu Dan pe care nu il mai vazusem din februarie, iar trenul imi aminteste de anii studentiei, dand un plus de romantism micii escapade.

Traseul de sambata a fost identic cu cel parcurs in tura lui Ioan, pana in satul Magura (BR, recent refacut peste TA), de unde am continuat peste dealuri si prin gradinile oamenilor, pana sus in satul Pestera, unde am ajuns in faptul serii, dupa vreo 6h. A doua zi trebuia sa urcam pe TG, pe Muntele Toanches si sa coboram in Prapastiile Zarnestilor dupa un ocol pe la cabana Curmatura, insa ninsoarea care a cuprins imprejurimile si noaptea “mafiota” ne-a facut sa schimbam traiectoria pe drumul de caruta, de altfel mult mai atragator pentru mine in acele momente, cand parca nu ma mai saturam de dealurile inzapezite cu garduri de lemn si casute presarate ici si colo. Un loc in care as putea imbatrani fericita.

Pana in satul Pestera, traseul BR e foarte bine marcat, urcand prin paduri de foioase sau pe la marginea lor. Padurea era parca desprinsa din basmele copilariei, de un alb ireal, impodobita pentru sarbatorile iernii. Singurele animale pe care le-am vazut au fost vreo doua caprioare care ne-au taiat calea in primul luminis. In afara catorva locuri, mi-am reamintit intreg traseul parcurs cu cateva saptamani in urma, cand totul era complet diferit. De data aceasta am facut cam 3h si un pic pana in apropierea Vf Magura Mare, in ciuda timpului trecut pe indicatorul de la intrarea in traseu, din poiana Inima Reginei (1h). Ori a fost calculat pe coborare, ori pentru vreo competitie de trail-running ori Vf Magura de pe indicator e altul decat cel pe care il stim noi si care e chiar inainte de coborarea abrupta spre satul Magura (putin in dreapta potecii marcate, imbracat in tufe mari de jnepeni). A propos de coborarea abrupta, care de data aceasta mi s-a parut si mai spectaculoasa, am ales sa o abordam prin dreapta stancilor pe care apare primul marcaj BR, dupa care panta devine ceva mai blanda.

De-a lungul traseului am putut admira o gramada de munti, Postavarul cu Piatra Mare, versantul vestic al Bucegilor, Leaota care acum era imbracata in albul iernii, inegalabila Piatra Craiului cu Piatra Mica sau Magura Codlei, dar si alte varfuri mai indepartate pe care nu le-am identificat. Vantul puternic care ne lua in primire ori de cate ori ieseam din padure nu ne-a lasat sa zabovim prea mult; noroc cu ceaiul fierbinte din termos care a fost la concurenta cu licoarea dulceaga si aromata a lui Bachus, de care ne-am bucurat in special cand am ajuns la pensiune, in timpul “investigatiilor” mafiote J.

Seara se apropia incetisor si odata cu ea ne apropiam si noi de gospodariile din Magura.

Am intrat mai intai in curtea cu multi catei care ne-au luat in primire si ne-au tinut alaiul pana am coborat in drumeagul ce serpuieste usor spre dreapta si duce la biserica si scoala din sat.

De acolo am inceput sa coboram de-a dreptul prin gradinile oamenilor, pe poteci mai mult sau mai putin batute, coborand si urcand vreo doua-trei dealuri pana sus in Pestera, unde am ajuns la lumina frontalei. Teoretic, ca practic nu am tinut-o prea mult aprinsa. Lumina albastra a inserarii, stralucirea zapezii si licaririle din ferestrele caselor erau mai mult decat suficiente. Iar mirosul de lemn ars in sobe imi dadeau un sentiment de siguranta, de “acasa”. A prins totusi bine si frontala caci, in incercarea de a descoperi pensiunea Garofita Pietrei Craiului, la care urma sa ne cazam, dna ne-a recunoscut si ne-a facut semn stingand si aprinzand luminile din casa. A fost un moment dragut sa comunici la distanta, altfel decat prin vorbe.

Nicio tura nu ar avea atata farmec daca la final nu te-ar astepta o casa primitoare, plina de caldura si bunataturi. O seara in care ne-am rasfatat si jucat ca niste copii si pe care am prelungit-o pana tarziu, in noapte. Mai ieseam cand si cand afara sa ma bucur de fulgii jucausi care incepusera sa umple atmosfera.  Am ramas in leaganul din curte ascultand vocea satului care abia de mai soptea. Un sentiment greu de transpus in cuvinte. Stiam doar ca nu as fi vrut sa se termine acea seara.

A doua zi dimineata Mugurel ne astepta cu cafeluta si dupa ce am mancat repede ceva si am umplut termosurile cu ceai fierbinte, ne-am luat ramas bun de la simpatica noastra gazda cu o ultima poza de grup, pornind prin nameti, spre casa. Oamenii care iesisera sa curete zapada de prin curti se uitau uimiti la noi si ne intrebau incotro am pornit pe o asemenea vreme. Pe alocuri, ninsoarea si viscolul de peste noapte troienisera ulitele facandu-ne sa ne afundam pana deasupra genunchilor, ba chiar pana la mijloc pentru unii dintre noi J.

Dupa ce am trecut de cabana Casa Folea si ne-am despartit de intersectia de trasee, de unde TG ar fi urcat peste Muntele Toanches, iar CR ar fi cotit spre stanga, noi am continuat pe drumul de caruta, inspre dreapta, bucurandu-te astfel pret de inca vreo 2 ore de peisajul idilic si de zapada pufoasa prin care imi tot venea sa ma afund.

La un moment dat am scurtat prin curtea unei femei, ajungand in mai putin de jumatate de ora in Prapastiile Zarnestilor unde peisajul s-a schimbat complet, caci dimineata plouase si temperatura era ceva mai ridicata, lasand un peisaj usor dezolant. Parca acolo sus, desupra copacilor era o alta lume. Acum ne apropiam de realitate, de oras. Si cum nu ne puteam desparti asa brusc, au urmat clasicele concluzii la unul din restaurantele cochete ale Zarnestiului, in apropierea garii de unde urma sa luam trenul spre Brasov si de acolo, mai departe, spre casa…

Sunt cateva ingrediente care fac din zilele de iarna unele de poveste, umplandu-mi sufletul de fericire.  Asa cum au fost aceste doua zile petrecute la poalele Pietrei Craiului, pe care sper sa o bat la picior la vara.

Albumul foto din aceasta tura se gaseste aici.

De ce n-as lasa Toamna sa plece

Uneori imaginile fac cat o mie de cuvinte. Pentru ca ele au limbajul lor inteles de sufletul si ochiul oricarui privitor. Va las in compania Toamnei pe care am reintalnit-o pe dealurile de la poalele Pietrei Craiului si pe care parca n-as mai lasa-o sa plece, caci inca nu m-am saturat de ea si de simfonia ei de culori, de Apusurile inflacarate, dar atat de blande...

Detalii tehnice: Tura propusa de Ioan a tinut vreo 8.5 ore, pe un traseu partial marcat cu BR, care a pornit din Bran, urcand la inceput sustinut prin paduri, cu multe luminisuri, poieni si puncte de belvedere spre satele de la poalele Bucegilor sau Pietrei Craiului, punctul cel mai inalt fiind Varful Magura Branului (Mare) de aprox 1375 m. De acolo am coborat spre satul Magura pe care l-am strabatut pentru a ajunge chiar inainte de apusul soarelui pe un varf de deal cu privelisti nemaipomenite spre Bucegi si Piatra Craiului, Vf Magurita. Dupa vreo ora de lenevit, pozat, stat pe ganduri sau socializat, am coborat cu ultimele raze de soare in Moeciu de Jos (cca 30') si apoi inca o jumatate de ora pana in Bran, in luminile frontalelor si claxoanele masinilor probabil neobisnuite cu un grup asa mare de drumeti :).



Culorile Coziei

Weekendul trecut l-am petrecut in Cozia, unde mai fusesem acum multi, multi ani, prin studentie. Am pastrat cateva amintiri vagi de atunci, insa tare frumoase. Imi doream de mult sa ajung iarasi prin acest masiv si cum auzisem ca toamna ar fi poate cel mai potrivit, iata-ne si pe noi alaturi de trupa Cristinei si a lui Mugurel. Traseul ales a fost Manastirea Turnu (BR+PR) - Cascada Gardului - (pe sub) Coltii Foarfecii si Seuta Doctorului (PG + PR - o portiune din traseu nu apare pe harti, insa mi s-a parut destul de bine marcat - cu mentiunea ca de la Cascada Gardului tb sa urci inspre stanga, nu dreapta) - Cab Cozia. E si o zona scurta de catarare, insa nimic de speriat. Cum se anuntau ploi spre seara, nu am facut prea multe popasuri, insa ritmul mi-a placut. Am avut noroc sa ne ploua abia dupa ce am iesit din padure, aproape de stana de sub Vf Cozia, dupa care ne-a invaluit o ceata densa care imi amintea usor de excursia din Penteleu de anul trecut. Au fost vreo 5 1/2 h in care ne-am bucurat de culorile toamnei si aerul curat de Cozia. La cabana ne astepta foc in soba si o seara tare placuta petrecuta alaturi de carpatisti, delectandu-ne cu castane si vin fiert la desert. 

Auzisem de ospitalitatea cabanierilor valceni si acum am avut ocazia sa mi se si confirme :). Cu siguranta voi reveni si alta data, poate incercand alte trasee si in alt anotimp, iarna ori primavara. A doua zi, dupa ce ne-am saturat de somn si de un mic dejun cu multe proteine, am pornit pe drumul de intoarcere la masini, de data aceasta alegand BR, pe Turneanu. In 3 ore, dupa ce am alunecat pe frunze mai mult sau mai putin, ne-am bucurat de dansul norilor din vai si de peste Olt, de atmosfera de basm de prin padurile de fagi si mesteceni, am ajuns la Manastirea Turnu, urmand sa incheiem tura ca de obicei, la "concluzii", de data aceasta la un restaurant de pe malul Oltului.

Ploaie de toamna

Poate pentru ca sunt nascuta in mijlocul verii, soarele are un efect miraculos asupra mea. Asa ca prezenta lui in orice anotimp imi aduce caldura in suflet, imi da energie si entuziasm. Cu toate acestea, unele ploi au si ele farmecul lor; iar cand dorul de munte e mai puternic decat confortul dat de caldura sobei si de dulceata somnului de dimineata, cand bagajul si bocancii te asteapta cuminti de cu seara, pe cand stelele inca licareau vesele pe cerul de abanos, iti zici - ce ai de pierdut daca incerci? Macar te alegi cu o plimbarica in ploaie si Il vezi de aproape, iei micul dejun la poalele lui... si poate in vreo zi cu mult soare si culori pastelate vei reveni pe crestele sale...

Ploua mocaneste, insa ploaia aceasta nu avea nimic trist.



Pret de o ora am colindat poienitele de sub Varful lui Stan. Era duminica, era sarbatoare mare si abia se crapase de ziua cand am ajuns. Satele prin care trecusem erau inca amortite. Doar cateva salamandre s-au gandit sa ne iasa in cale si sa se joace de-a v-ati ascunselea cu noi....

Ne-am multumit cu putinul oferit. Anul acesta tot avusesem noroc de vreme buna. Chiar daca planul din Mai nu s-a potrivit cu ploile de Sf Parascheva, ne-am impacat cu ideea ca zilele nu intrasera inca in sac si ca muntele nu pleaca nicaieri si ca ne va astepta si alta data...



Ploaua infernal, iar noi ne plimbam mana-n mana pe poteci...

Povestea unei frumoase zile de septembrie

Ultimele 2 zile din Rapciune ne-au gasit in Fagaras. Trecuse o luna de cand nu mai fusesem prin munti si dorul de duca pusese iarasi stapanire pe sufletele noastre. Se anunta o vreme frumoasa, cu mult soare, cateva sanse de ploaie, luna plina noaptea si temperaturi minime de peste 5 grade Celsius - exact genul de toamna care imi place mie. Si imi era dor de culorile ei, de contrastul dintre verdele brazilor si galbenul aprins al fagilor, de mirosul de fum pe care il simt ori de cate ori trec prin sate, caci imi aminteste de casa bunicilor, de soba de la mamaie, de apa rece de izvor care sa imi ostoiasca setea...

Invitatia a venit din partea lui Nicu si a lui Teo, cei cu care mai fusesem anul trecut prin nordul Buzaului si sus, pe Penteleu. Initial, trupa se anunta a fi mult mai mare, dar in final am ramas doar noi 4. Traseul propus, cu mici ajustari la insistentele mele, era unul la care visam de cand citisem jurnalul Claudiei: urcat pe TR, din Valea Rea, pana la Portita Vistei, apoi continuat pe creasta, pe PR pana pe Vf Vistea-Moldoveanu si coborat pe Piciorul Moldoveanului, pe trio color (TA, TG, CR) si prin Caldarea Galbena, ultima portiune fiind marcata cu CA (mai exact, de la coada ultimului lac din salba de 4 lacuri "Galbena", primul fiind cel de care citisem ca ar fi poate cel mai frumos din sudul masivului, Scarisoara - Galbena, declarat rezervatie naturala.

Ultima saptamana dinaintea plecarii a trecut rapid, serile de dupa serviciu ocupandu-le cu pregatitul bagajului si documentatul despre traseu. Era unul nou si asta ma incita cel mai tare. Am aflat ca forestierul care incepe din ultimul sat de pe Valea Raului Doamnei, Slatina, lung de vreo 35 km, fusese pietruit complet si era acum abordabil si cu o masina cu garda nu foarte inalta. Locurile de campare de la Stana lui Burnei, de la capatul forestierului si locul de unde pornea si traseul nostru TR, nu erau multe, insa aveam sa ne descurcam la fata locului.

Cum prognozele pentru duminica erau mult mai optimiste decat cele pentru sambata si ne bucura ideea de a porni in traseu la prima ora a diminetii, ne-am hotarat sa plecam la drum sambata pe la pranz. Pe drum, Teo a sunat la IDMH si a aflat ca vremea avea sa fie destul de stabila si ca nu erau de fapt sanse de ploaie. Dupa lupta obisnuita cu traficul din Bucuresti in ciuda incercarii lui Nicu de a evita marile bulevarde, am iesit in A1 si, incet-incet ne-am relaxat si intrat in atmosfera specifica weekendului, adica departe de orice griji cotidiene si cu gandul hoinar spre zari indepartate, care ne asteptau sa sosim. Ne-au ajutat si acordurile muzicii de pe undele FM sau mai tarziu vocea lui Cristi Minculescu. Pe forestier ar fi mers mai bine un Phoenix, dar aveam sa il ascult mai tarziu, in noapte cu gandul la traseul de a doua zi...

Dupa aproape 5h, din care vreo 40' prin Bucuresti si 1.5h pe drumul forestier, am ajuns la Stana lui Burnei unde, asa cum ma temeam, nu am mai gasit loc de cort. Am reusit sa improvizam ceva dupa ce am curatat nitel locul de crengi si busteni, intr-o alveola pe marginea drumului. Aveam chiar si un izvor captat ceva mai jos, caci malul raului era inalt si nu prea aveam acces la apa. Oricum cina am sevit-o pe malul paraului, aproape de stana, atat pentru frumusetea locului, caci la 2 pasi de noi se reversa o cascada imensa, dar si in ideea de a nu manca langa cort si a nu da idei vreunui eventual ursulache. Imi faceam putin griji pt ca eram cam izolati insa m-am gandit mai bine ca daca ar fi sa vina la cineva, cu siguranta ar prefera stana sau corturile de pe langa ea, unde aveau loc adevarate festine culinare. Dar, pentru orice eventualitate si pentru linistea mea de peste noapte, am agatat de crengutele unor braduti inclusiv trusa cu cosmeticale, iar mancarea am lasat-o in portbagaj la Nicu.

Nu stiu daca gandul la marea aventura de a doua zi (era totusi Vf Moldoveanu, chiar daca traseul nu avea sa fie unul foarte greu, ideea de a urca pe "acoperisul" tarii era emotionanta), urechile ciulite dupa vreun zgomot mai ciudat, unul care sa acopere susotul puternic al apei, ori damburile de sub saltea mi-au transformat somnul intr-unul iepuresc, cu intermitente in prima parte. Poate si bagatul in sac de la ora 20 a fost printre cauze. Dupa ce am realizat ca e suficient de cald sa ies din sac si sa il folosesc pe post de patura, am reusit sa imi gasesc si eu locul si sa cad in bratele lui Ene. M-a trezit brusc alarma care anunta ca statea sa se crape de ziua. Cu chiu cu vai m-am ridicat ... din pat si m-am furisat spre bradutul - dulapior sa imi iau cana si nessul si sa ma inviorez nitelus. Se simtea racoarea specifica muntelui, iar cerul era inca puzdit de stele. Era atat de frumos incat somnul care inca imi mai dadea tarcoale s-a dat batut si mi-a dat pace. M-am asezat pe un bustean sa imi savurez in tihna nessul rece dar parfumat si sa imi fac curaj sa ma apuc de strans bagajul de prin cort.

Cu o mica intarziere de jumatate de ora am pornit la drum pe la orele 7.30 cand valea era inca inundata de albastrul rece al diminetii, iar vecinii nostri incepusera si ei sa se pregateasca de plecare.

Dupa ce am trecut de stana am inceput sa urcam peretele imens din dreapta cascadei. Seara tot incercasem sa disting poteca, neputandu-mi imagina pe unde duce drumul, atat de prapastios arata totul de la distanta. Stiam ca e doar o impresie, ca la fata locului se schimba lucrurile. Si chiar asa a fost. Poteca este una foarte pronuntata, pe alocuri e mai degraba sant adanc sapat, dandu-ti siguranta si lasandu-ti privirea sa se bucure de privelistea din jur. E un urcus solicitant, insa lipsit de vreun pericol. Ma mai opream din cand in cand sa imi trag sufletul si sa privesc in spate unde razele soarelui incepusera sa mangaie si sa incalzeasca valea. Drumul acesta care serpuia mi-a amintit de Jepii Mici. Dar parca a fost ceva mai ostenitor, unde poate pentru ca a inceput brusc, imediat dupa ce am intrat in traseu. Isi mai spunea cuvantul si lipsa de antrenament (ocazie cu care m-am hotarat sa ma dezic de masina in timpul saptamanii si sa merg cat pot de mult pe jos la si de la serviciu). Cu putin ajutor de la Isostar dar si de la Moldoveanu care incepuse sa isi iteasca fruntea de dincolo de cascada, dupa mai bine de o ora am ajuns sus in platoul Vaii Rele, unde peisajul iti taia pur si simplu respiratia: cum ar fi sa te trezesi si sa iti bei cafeaua sau ceaiul aburind avand de jur imprejur asa ceva?! Muntele ma coplesea din nou si imi dadea in acelasi timp energie si entuziasm pentru a merge mai departe.

Am facut un mic popas pret de cateva bucatele de glucoza si de 2-3 guri de apa, am completat bidoanele cu apa rece din izvorul care formase un adevarat canion in miniatura in aceasta vale si am pornit mai departe. In curand aveau sa ne prinda din urma si baietii simpatici de la Salvamont Campulung, cei carora le dadusem binete dimineata, la stana.

Sus pe creasta se mai distingeau cateva grupulete care fie urcau, fie se intorceau de pe Moldoveanu. Ne rasfirasem pe intreg platoul astfel ca am ajuns decalat la Portita Vistei, dupa inca vreo ora. Aveam tot timpul inainte sa mergem fiecare in ritmul sau si sa ne putem bucura de natura. Nu imi venea sa cred cat de aproape eram de El! Se vedea chiar si steagul din varf. Din cand in cand mai razbatea cate un vesel "La Multi Aaaani!!!".

La Portita am savurat un Snickers. Imi facea cu ochiul si ciocolatica Fagaras pe care o luasem special pentru Moldoveanu, insa am lasat-o pentru momentul din varf. Dupa cateva sedinte foto cu baietii si Tara Ardealului care se vedea dincolo de Portita, am plecat mai departe.

De aici traseul capata cateva note tehnice, insa nimic de speriat. E genul de traseu care imi pune sangele in miscare, avand zone scurte de catarare si descatarare (in special in Spintecatura Moldoveanului unde zona este oricum asigurata cu lanturi zdravene). Cred ca portiunea aceasta mi-a placut cel mai mult din tot traseul, culminand cu momentul cand am ajuns in varf, acolo unde doar cu gandul mai zburasem cand si cand.

Nu batea mai deloc vantul, soarele si norii se vorbisera parca sa ne creeze o temperatura ideala. Am facut o multime de poze, am savurat sandivsul si ciocolata (de care tot citisem de bine), ne-am bucurat impreuna sau fiecare cu el insusi, caci uneori simti nevoia sa fii doar tu si El, Muntele, sa multumesti in gand Universului pentru acele momente poate unice.

Inca de dinainte de a pleca ii tot batusem la cap pe baieti sa incercam sa coboram pe alt traseu. Asa ca am intrat in vorba cu unul din baietii de la Salvamont, fiind mai mult ca sigura ca ei trebuie sa stie traseul la care ma gandisem. Nu citisem prea mult despre el, stiam doar ca o portiune nu e foarte grozav marcat. Ne-au spus ca si ei vroiau sa coboare tot pe acolo, prin Caldarea Galbenei si ca daca vrem, putem merge impreuna. Eram mai mult decat bucuroasa. Le-am raspuns afirmativ, vazand ca si baietii mei sunt de acord.

Dupa Portita Vistei imi stransesem betele de trekking si le agatasem pe rucsac si acum, pe coborare, desi ar fi fost poate mai bine sa le folosesc si sa imi solicit mai putin genunchii, am preferat sa le tin stranse, sa mai merg si fara ele; sa imi simt mainile libere. Baietii mei au prins avans iar eu ma mai opinteam la cate o poza, la cate o privire in urma :).

In curand au ajuns si baietii de la Salvamont. Nea Nae se pare ca avea nevoie mult mai mare de bete decat aveam eu asa ca i le-am imprumutat. Mi-a zis in gluma ca daca nu ajung inaintea dansului, nu mi le mai da :))

Formidabili acesti oameni! Cat de agili si de energici puteau fi chiar daca erau trecuti de prima tinerete. Ce inseamna sa faci sport sau miscare in aer liber intr-un mod consecvent!

Dupa ce am coborat Piciorul Moldoveanului, lasand in stanga lacul triunghiular de sub varf, am ajuns intr-o mica sa, unde unul din marcaje parasea traseul nostru spre dreapta, iar noi, in loc sa urcam spre urmatorul varfulet, am intrat pe prima curba de nivel, la stanga, scurtand drumul spre Caldarea Galbenei.

Dupa vreo 40 de minute de traversat prin smocuri de iarba si lespezi marunte, peisajul s-a mai domolit, iar noi am ajuns la unul din lacuri. In departare puteam distinge culmea Iezer-Papusa, atunci cand ochii nostri nu cautau merisoare ratacite.

Traseul nostru ar fi urmat creasta matematica, urmand sa coboare in Caldare ceva mai tarziu decat o facusem noi, insa baietii de la Salvamont se gandisera sa ne arate una din cascadele formate de apele lacurilor Galbenei, la care puteai ajunge pe poteci nemarcate. Din pacate, seceta din ultimul timp isi cam spusese cuvantul si nu am gasit nici urma de cascada. Cu toate acestea, peisajul salbatic si potecile inguste au meritat scurtatura. Ne-am multumit cu cele 2 lacuri intalnite, pe care oricum nu as putea sa le identific. Cu siguranta si cu un mic regret, pe cel mai mare il cam ratasem.

Dupa mai bine de 1.5h de cand parasisem varful am ajuns la culmea imbracata in jnepenis, de unde aveam sa reintram in marcajul turistic, de data aceasta, CA. Dar nu dupa un scurt popas, caci simteam ca imi ia gatul foc de atata sete. In departari, un foc la propriu mistuia padurile.

Am inceput sa coboram ghidati de CA care, desi destul de vechi, aparea des pe bolovani ori pe trunchiurile de copaci, dandu-ne un sentiment de siguranta atunci cand ne mai razleteam unii de altii.

Nu ma puteam abtine si ma mai opream cand si cand, pret de cateva secunde, pentru a ma bucura in felul meu de peisaj si pentru a lua o bucatica din el, cu mine, pentru mai tarziu si pentru cine nu a fost si poate si-ar dori sa ajunga pe acolo. In aceasta tura m-au fascinat cascadele. Si culorile toamnei pe care nu credeam ca le voi vedea atat de curand.

Dupa zona scurta cu grohotis am intrat in padure si la vreo ora de cand incepusem sa coboram am ajuns exact in parcarea de la Stana lui Burnei. Ne-am luat ramas bun de la camarazii de traseu, nu inainte de a le multumi pentru siguranta pe care ne-o dadusera prin simpla lor prezenta.

Stiam ca ma asteptau cateva zile de febra musculara napraznica (si de veeezi, veeezi, ti-am spus eu ca betele au rostul lor, dar tu nu si nu) dupa coborarea aceasta in forta, dar nu aveam nici cel mai mic regret, ci dimpotriva o multumire si o bucurie imensa. Era inca devreme, abia trecut de ora 14 asa ca ne puteam rasfata cu un scurt "dus" rece si cateva inghitituri din bunataturile ramase din pachet.

Fusese o tura nesperat de reusita, pe un traseu nu foarte dificil care se poate face intr-o singura zi de vara, avand avantajul ca se poate ajunge cu masina pana la baza lui. Ideal insa e sa dormi sus in platou, sub privirile Moldoveanului, ori la refugiul de sub Vistea. Pe viitor poate voi alege una din variante, dar sper eu, venind dinspre Sambata ori, cine stie, dinspre Balea.

Albumul foto il puteti gasi, ca de obicei, aici.

Amintiri din Vacanta cea Mare

“Un adevarat calator nu are planuri fixe si nici o data de intoarcere acasa.” (Lao Tzu)

Am asteptat-o un an si a trecut ca supersonicul prin viata mea. Ca orice momente frumoase, si zilele vacantei mari s-au supus parca altor reguli ale Universului, trecand prea repede, dar lasand amintiri atat de placute.

De data asta aveam chef de o vacanta fara prea multe planuri facute din timp, fara a stii exact in ce zi vom reveni acasa. Incepusem cu vreo 2 luni in urma sa citesc despre muntii Trascau in care nu fusesem si despre Apuseni pe unde mai aveam niste trasee de facut, insa cu vreo 2 saptamani inainte de concediu ne-am gandit ce-ar fi sa facem un circuit care sa cuprinda mai multe zone din tara si trasee montane pe care nu mai fusesem si la care tot visam de vreun an, doi incoace. Trasee poate clasice pentru multi muntomani, fascinante pentru mine. Mai ales ca primul traseu ales era o bucatica dintr-un iceberg pe care il tot sparg de ceva vreme. E traseul de unde poate a reinceput totul, acum 2 ani: Vanatarea lui Buteanu.

Am ales urcarea prin Valea Vaiugii, pe PA, pana in Saua Vaiugii. De aici, traseul era complet nou: am urcat pe Vf Vanatarea lui Buteanu, admirand nemarginirea Fagarasului, frumosul trapez de-o parte si impunatorul Negoiu, de alta, tinta noastra de a doua zi. Apoi, dupa ce ne-am despartit de simpaticii brasoveni cunoscuti chiar atunci, am continuat spre Vf Capra, coborand spre Lacul Capra si intrand astfel in traseul de creasta, BR. Urcand in Saua Capra ne-am intersectat inca o data cu Corina si Adrian si dupa ce am mai sporovait nitel am continuat spre Lacul Balea, unde atmosfera si aglomeratia contrastau cu ziua de luni. Am intrat si eu in atmosfera respectiva, colindand putin tarabele cu bunataturi. Se incheia un mini-circuit de vreo 5h, un antrenament numai bun pentru Negoiu.

A doua zi am pornit dis de dimineata in traseu, traversand o parte din Transfagarasan pe intuneric, o senzatie stranie, dar placuta, fiind cazati undeva dupa Vama Cucului. Astfel, la ora 6 fix porneam intr-o noua aventura care avea sa tina nici mai mult nici mai putin de 12h, cu tot cu popasuri, ezitari, poze... am urcat in Saua Doamnei, apoi am continuat pe BA+BR pana la Lacul Caltun, prin Vf Laitel (nashparlie coborarea, exact cum citisem), apoi am continuat pe BG (prin Strunga Doamnei) pana sus, pe frumosul Vf Negoiu, de unde ne-am intors la Caltun si mai departe, la Balea Lac pe Poteca lui Grigore (CA), care te scoate in partea argesana a tunelului. M-a impresionat privelistea de pe Vf Laitel, felul in care se vede lacul Caltun si cat de masivi sunt peretii stancosi de jur imprejurul sau, precum si Vf Lespezi pe care poate vom ajunge intr-o buna zi.

De aici am plecat in urmatoarea zi la Turda, unde am stat 2 nopti, vizitand Cheile Turzii si Salina de la Turda. Traseul prin cheile Turzii a durat cam 1.5 h dus-intors (am fost cazati in partea nordica a cheilor). Salina de la Turda este frumos amenajata, insa, sincer, mult mai mult m-a impresionat salina de la Slanic Prahova, poate si pentru ca a fost prima pe care am vazut-o, apoi cea de la Praid.

Au urmat alte 2 zile prin pitorestii Apuseni, in care am ajuns cu chiu cu vai prin Ic Ponor, printr-un drum infernal, plin de gropi si bolovani iesiti in afara, prin care nu prea puteai merge cu mai mult de viteza a doua, in cel mai bun caz. Sunt peste 10 km in care cam stai cu sufletul la gura, daca tii la masina ta. Varianta dinspre Pietroasa, pe unde am coborat la final, e in curs de asfaltare, drumul fiind nivelat si acceptabil. Am stat intr-o cabana pe care oamenii locului o numesc "bloc", la dna Popa, seara mancand cate o ciorba la cabana Bradet, care s-a modernizat mult de acum 4 ani. Nu e chiar ca la Ranca, insa si la Padis au inceput sa se cam construiasca diverse pensiuni. In ziua plina am facut Circuitul Galbenei, care include Avenul Bortig, Cheile Galbenei si Ghetarul Focul Viu. Am "trisat" cativa km cu masina, pornind in traseu de la Poiana Glavoi, unde erau zeci de corturi si masini. Traseul nostru a durat cam 7.5 h. Superbe cheile, exact cum ma asteptam de altfel. Pacat ca am ratat raza de soare care pune in evidenta Ghetarul de la Focul Viu, de unde ii si provine denumirea. Mi-au placut potecile din paduri, aceleasi pe care mi le aminteam de acum 4 ani, sau poienile inflorite, din care parca nu iti mai venea sa pleci. Tare salbatici si frumosi muntii Apuseni!

Dupa o saptamana de colindat pe sosele, drumuri de tara, poteci de munte, simteam nevoia de o mica pauza, si unde putea fi mai placut decat in satul bunicilor, printre catei, pisici si oameni dragi.

Curand, dorul de duca ne-a revenit, odata cu tura Cristinei din Retezat, cand am reusit sa vizitam Rezervatia Stiintifica Gemenele si sa vedem Cheile Scorotei (la dus) si Valea Stanisoarei (la coborare), pe care nu o strabatusem complet, pana atunci.

A fost o vacanta plina, in care am reusit sa vad locuri minunate si sa revad oameni dragi, cu care sper sa ma mai intalnesc si in viitor (si aici nu ma refer doar la parinti, bunici, unchi si matusi :D).

A urmat o saptamana de munca dupa care dorul nostru de duca si soarele caldut care prevestea venirea toamnei ne-a atras iarasi in munti, de data aceasta pe clasicele din Bucegi, Jepii Mici si Jepii Mari, mai ales ca pe cei Mari nu mai fusesem niciodata. Au fost vreo 8 ore in care ne-am bucurat de soare, aer curat si mult munte. Bucegii continua sa fie frumosi in ochii mei si o varianta lejera de iesit in natura, fiind atat de aproape de casa si avand la dispozitie o multime de trenuri dus-intors, de la prima ora a diminetii pana seara tarziu.

Pana la urmatoare escapade in natura, va doresc vacante placute, celor care abia acum le incepeti sau nu le-ati terminat, inca, poteci insorite si nu uitati sa iubiti si sa va lasati iubiti! :)

Dor de mare - amintiri de la Gura Portitei

"Iubirea este o alegere" (Gary Chapman)