Prin Ciucas, la inceput de mai

E atat de placut cand saptamana de lucru e scurta, cand prognozele meteo se anunta foarte bune, iar dorul de duca incepe sa iti dea tarcoale pe masura ce te apropii de weekend! Desi planul era sa stam acasa, ca de doua weekenduri tot pe drumuri eram, nu am rezistat sa nu fugim din nou spre munte, de data aceasta in Ciucas. Aveam un chef nebun de plimbare, de Ciucas, dar in special imi doream sa fac traseul la care ne gandisem asta-iarna, dar pe care nu l-am putut face din cauza zapezii foarte mari si a echipamentului incomplet (rachete): toata culmea Zaganu-Gropsoare-Chirusca-Bratocea, facuta in 2 zile. La un moment dat cochetasem cu ideea de a sta la cort, undeva prin preajma Izv. Hotului, insa ne-am dat seama ca, de fapt, vrem sa urcam cu bagaj lejer (eu mi-am luat rucsacelul de tura de o zi). Cel mai mult cantarea apa (am luat cate 3 l).  Nimic organizat din timp. Ne-am hotarat joi spre vineri, iar vineri am sunat la cabana Ciucas pentru rezervarea unei camere, norocul surazandu-ne (probabil pentru ca acela era primul weekend de dupa mini-vacanta de Paste si lumea inca nu se ingramadea sa mai plece de acasa).

Am plecat la drum pe la vreo 6, iar la 9 eram deja echipati si intrati in traseu (nesperat de liber drumul), dupa ce lasasem masina langa poarta hotelului Zaganu (in interior, parcarea se pare ca ar fi 2 lei/ora, cam scump, in caz ca anuntul e real). De la hotel Zaganu ne-am intors pe strada pe care intrasem din drumul national, intrand la un moment dat spre stanga, pe langa Manastirea Cheia. Aveam sa urmam CR pana la cabana Ciucas, o portiune, la inceput, pana sus pe Culmea Buzaianu, ea mergand in paralel cu BA, cea care duce in Poiana Valea Stanei. Ulita din stanga manastirii ne-a scos in drumul national, putin mai sus de indicatorul de peste drum care iti arata directia pentru ambele trasee, CR si BA. Am pornit hotarati, bucurosi de racoarea diminetii, insa ne-am poticnit nitel, caci la inceput marcajul e cam slab, atunci cand treci prin padurea de copaci uscati. Am regasit marcajul, poteca facand usor dreapta si incepand sa urce dupa ce traverseaza un drum forestier. Ca de fiecare data, la inceput de drum simt nevoia sa ma hidratez mai intens si obosesc mai usor, pana imi gasesc ritmul de mers. Apoi totul devine o placere. Mai ales cand poteca prin padurea linistita si racoroasa devine tot mai clara si larga, purtandu-ti pasii spre locuri nemaiintalnite si de mult visate.

Chiar daca vineri seara, dupa program, ma incerca o urma de scepticism cu privire la dramul de energie pe care l-as avea a doua zi, cand va trebui sa ma trezesc mai devreme decat in zilele de munca, stiam ca odata porniti la drum gandurile si sentimentele - sa le zicem negative - vor disparea ca prin minune, lasand loc bunei dispozitii si a chefului de plimbare si relaxare in mijlocul naturii. Primele bonusuri au fost cele 2 bufnite zarite pe crengile copacilor, chiar pe marginea potecii. Ne scrutau curioase, dar foarte linistite. Si-au luat zborul tacit lasand in urma lor o amintire.

Dupa vreo ora si jumatate de la masina am ajuns in poiana Zaganu, inundata de flori galbene de papadie, in care se afla si stana binecunoscuta, inca parasita dupa sezonul rece. De altfel, singura turma de oi pe care am vazut-o in Ciucas a fost pe Culmea Albele, pe piciorul care coboara spre Izvorul Hotului, din Saua Gropsoarele.

Un pic mai sus de stana am facut popas sa ne dam cu crema de soare si sa mancam un baton de ciocolata, caci urma un urcus sustinut pana in Curmatura Zaganu. Traseul acesta mi s-a parut oarecum asemanator cu cel ce urca pe la Muntele Rosu, spre zona “La Rascruce”: padurea, poiana de unde se intrevad o parte din stancariile Zaganului, dar si orizonturi mai indepartate spre Grohotis, in partea opusa, sau poteca ce serpuieste lin pe curba de nivel, inainte de urcusul pana in curmatura.

De la stana, in mai putin de jumatate de ora eram sus, in curmatura, de unde puteam admira, spre est, valea Buzaului pana spre culmea domoala a muntilor Siriu, iar spre vest, valea Teleajenului, pana spre muntii Grohotis.

Am facut un popas de cateva capsuni (de la pachet), apa inca rece si poze printre florile de Ciubotica Cucului. La inceput am crezut ca asta fusese tot urcusul, insa mai aveam de urcat nitel printre stancariile Zaganului, care abia acum incepeau sa rasara. Poteca serpuieste pe curba de nivel, urcand foarte domol, fiind strajuita in dreapta de un perete stancos impresionant, cu forme rotunjite, specifice masivului, iar in stanga de abrupturile Zaganului.

 

In vreo 10 minute aveam sa ajungem intr-un punct de belvedere, de unde am putut admira satul Cheia, cabana Muntele Rosu si culmile Grohotisului, crestele inca albe ale Bucegilor sau Tiglaile Ciucasului. Pe urmele noastre mai pornisera inca 2 persoane, pe care le vazusem ceva mai devreme, in poiana Zaganu si cu care aveam sa ne intalnim prin zona "La Rascruce", ei coborand probabil spre Muntele Rosu.

In alte 15 minute eram sus, in Saua Zaganu. Timpii pe care i-am specificat sunt aproximativi, caci ritmul nostru a fost unul lejer, bucurandu-ne de fiecare moment al acelui inceput de weekend.

Florile pe care le tot intalneam si care se diversificau pe masura ce castigam altitudine ma tot faceau sa ma opresc si sa fac poze, de aceea preferam sa merg in spate.  Era o tura in doi, mergeam in ritmul nostru, cu gandurile noastre, sau schimband din cand in cand impresii, mai departe sau mai aproape unul de altul, dar incercand sa ramanem unul in raza vizuala a celuilalt. Ne relaxam impreuna, dar totodata fiecare in stilul sau. Stiam ca aveam toata ziua inainte si nu aveam absolut niciun motiv de graba.

Ma bucuram atat de mult de tot ce ma inconjura, ca si cum nu as mai fi fost de foarte mult timp pe munte. Ma simteam foarte fericita si imi doream ca ziua sa nu se termine prea curand! Simteam ca tot muntele e doar al nostru, atat de multa liniste si calm era in jur.

Imi aminteam altfel zona stancoasa a Zaganului, Podul de Arama in special. Stanca pe care trebuie sa o urci pentru a cobori in poteca de dincolo de ea sau sa urci pe stanca unde e inregistrat Vf Zaganu ramasese in amintirea mea mult mai “spalata” ca acum, cand am urcat-o fara niciun fel de greutate, parand mult mai erodata si plina de trepte sapate in ea.

De aici ne-am cocotat si pe Vf Zaganu, in premiera, nu ca am fi avut de vazut mai mult decat vazusem pana acum (poate doar din alta perspectiva), ci pentru a ne satisface o curiozitate mai veche – sa vedem cum e si pe “bolovanul” acesta. Pe urcare e mai usor decat pe coborare, asa ca la intoarcere am folosit tehnica descatararii si, pe alocuri, cea a celor “1000 de fire de iarba” pe care le foloseam pentru a-mi tine echilibrul pe panta inclinata.

Poteca a continuat la fel de lin, pe curba de nivel, lasand in dreapta Turnul de Arama, imposibil de ratat, datorita “motzului” din varf, oprindu-se in zona “La Lanturi” – o portiune stancoasa usor expusa, asigurata cu o bucata de cablu, care am remarcat ca era in continuare in stare buna.

Ma gandesc ca trebuie sa fii foarte neatent ca sa ti se poata intampla, totusi, ceva in acea zona. Nu este pe atat de speriat pe cat pare poate din anumite fotografii. Recunosc ca la inceput am avut emotii, recunosc ca si acum am preferat sa tin cateva degete pe cablu pentru un maxim de confort psihic, insa nicidecum nu a existat vreun moment de panica, pentru ca nu e cazul – bucata respectiva de stanca are aderenta foarte buna si daca esti atent la pasi, poti la o adica sa mergi fara sa te tii de cablu (nu e totusi Brana sau grohotis cu care sa risti sa o iei la vale… ). Oricum, am observat ca pe masura ce castigi experienta, anumite temeri se estompeaza sau chiar dispar, facandu-te sa te bucuri mai mult de traseu si sa iti fie teama mai putin (sau macar ea sa devina o emotie pozitiva, care sa te faca sa fii in garda, atent, dar nicidecum sa te pierzi cu firea).

Dincolo de zona “La Lanturi”, poteca draguta continua pana sub valcelul scobit in munte, care te scoate, dupa vreo 15 minute de urcus sustinut, in culme, iar de aici, in scurt timp ajungi in cel mai inalt punct al culmii Zaganu-Gropsoare, Vf Gropsoarele (1883m).

Culmea Gropsoarele e impanzita de tufe de afin, asa ca e un deliciu sa petreci aici o zi de vara. Mi-am tot zis sa revin in luna august sa ma satur de afine. Poate se va intampla, eventual cu stat la cort, sus in culme ca sa ma bucur de inceputul si sfarsitul spectaculos al unei zile; eventual in perioada Pleiadelor.

Fiind deja trecut de ora pranzului, dupa cei aproximativ 1000 m diferenta de nivel, stomacul incepea sa isi ceara drepturile asa ca am gasit un loc de popas, mai jos de varf, unde am scos tot felul de bunataturi din rucsac, incheind pranzul cu un ceai la spirtiera.

Dupa aproape o ora de leneveala, cand soarele incepuse sa dogoreasca mult prea puternic si riscam sa adormim in iarba , printre gazele care ne invadasera, am strans randurile si am pornit usurel la drum, mai departe, spre “La Rascruce”. Se vedeau din ce in ce mai multi turisti, majoritatea venind dinspre Muntele Rosu. Pe varf mai erau 2 baieti care ne-au ajuns, la un moment dat, cand coboram spre saua Gropsoarele si cu care am intrat in vorba, fiindu-ne companioni pana la cabana Ciucas, ei continuand, mai departe, spre Muntele Rosu, prin Valea Berii.

Tot cautand cu privirea zona Izvorului Hotului (pe unde citisem ca se poate cobori in Vama Buzaului, ajungand la Urlatoare si apoi la Pescarie) am gasit un petec de zapada stingher, iar in jurul sau o multime de branduse.

Coborand pe Culmea Chirusca ne-am amintit de iarna lui 2012 cand ne-am ratacit atat de ciudat, coborand gresit pe Culmea Piatra Laptelui.

In mai putin de o ora de facut slalom printre braduti si jnepeni, traversand padurea de conifere care in continuare are un aer misterios pentru mine si care imi place mult de tot, am ajuns in poiana in care se afla si cabana Ciucas, unde excursia pe ziua de sambata se incheia, mai repede decat ne asteptam.

Dupa ce ne-am cazat si facut un dus , am coborat sa mancam o ciorba. Surpriza serii a fost gasca vesela si simpatica a Laurei cu care nu ne venea sa credem ca ne intalnim, o parte din ei fiind cazati in cabana, o parte stand la cort. Asa ca seara s-a incheiat tare frumos, la depanat de povesti.

A doua zi ne-am revazut la micul dejun cu o parte din ei, cei care fusesera mai harnicuti, urmand sa ne despartim, caci noi ne intorceam pe unde venisera ei, cu o zi inainte, prin Culmea Bratocea.

Pe la ora 10 am parasit cabana, tinand traseul CR pana in Saua Tiglailor (prin spatele Tiglailor Mari, din saua cu indicator, unde se desparte BG de CR, noi am facut stanga).

Indicatorul ne arata 1 ¼ h pana in Saua Tiglailor, insa noi am reusit sa facem doar ½ h, si tot cam atat din sa pana pe varful Ciucas (1954m).

Pe varf era liniste, o liniste de dinainte de furtuna, ma gandeam eu, zarind norii care se stransesera deasupra muntilor Buzaului si care veneau spre noi. Vantul batea ceva mai tare decat in ziua precedenta si desi plecasem in maieu cu gandul sa nu ma mai bronzez “tractoreste”, am pus dintr-o data pe mine si polarul si geaca pentru a ma incalzi.  Aveam in curand sa renunt la ele, cand am inceput sa coboram.

Dupa ce am salutat inca o data frumoasele Tiglai, masivul Penteleu din departari si am cuprins intr-o ultima imbratisare tot Ciucasul, am pornit la vale, in pas sprinten, pentru a-l ajunge pe Florin din urma. Asa ca mi-am mai doborat un record, reusind sa fac mai putin de 15 minute pana in sa.

De aici, traseul nostru devenea unul lin, pe curba de nivel a Culmii Bratocei, dandu-ne voie sa ne bucuram din mers de privelistea inconjuratoare.

Am intalnit o multime de lume care venea dinspre Pasul Bratocea, cam pe tot parcursul drumului. Asa ca, desi eram doar noi doi, nu ne-am simtit deloc singuri sau stingheri prin acele locuri. Ma bucuram ca in sfarsit ajungea si Florin pe aici. Eu mai fusesem in tura de acum doi ani , alaturi de o mana de carpatisti, intr-o zi capricioasa de iunie.

Pe partea nord-vestica a masivului inca se mai intalneau cateva petice de zapada si automat petice de poiana colorate de violetul branduselor. Din cand in cand, acolo unde mai rasarea cate o stanca, puteam vedea si gentiene sau Ciubotica Cucului.

In vreo 2 ore am ajuns in apropierea stanii de deasupra Pasului Bratocea, unde am facut popas de pranz, scotand ce ne mai ramasese prin rucsac, inclusiv bucatelele de carne pastrate de la masa de seara, de la cabana, cand nu putusem dovedi platoul.

Din Pasul Bratocea ne gandisem sa urmam BA+CA care aveau sa ne duca prin Cheile Cheitei, la hotel Zaganu. Apoi ne-am razgandit si am zis sa urmam doar BA si sa ne mai orientam la fata locului, amintindu-ne de un drum forestier care duce in sat. Dar cum planul de acasa nu prea se potriveste cu cel de pe munte, dupa prima portiune de BA, la vreo 10 minute de mers pe drumul national, am reiesit in drum, acolo unde incepe seria de serpentine stranse si de unde nu am mai reusit sa dam de continuarea traseului BA. Putin dezamagiti , am hotarat sa mai mergem putin pe drum , incercand sa mai cautam BA la urmatoarea curba. Insa nu a mai fost cazul, caci o masina a oprit intrebandu-ne daca vrem sa ne ia. Minunat! Au fost foarte draguti caci nu au vrut sa ne ia niciun ban si ne-au lasat acolo unde traseul BG iese in drumul national, dinspre hotel Zaganu, in dreptul drumului care urca spre Muntele Rosu. De aici, in mai putin de 10 minute aveam sa ajungem la masina, bucurandu-ne de ultima portiune de padure racoroasa.

Fusese un weekend nesperat de placut, cu vreme si voie buna, cu oameni draguti pe care ii revedeam sau cunosteam pentru prima oara, asa cum se intampla mereu pe munte.

Pana la o viitoare drumetie, voi visa frumos si voi evada din cand in cand prin muntii dragi, cu ajutorul jurnalelor de calatorie sau a amintirilor in imagini, ale mele, sau ale altor oameni pasionati de natura.

O vara plina de drumetii sa avem si sa ne intalnim, pe cat posibil, pe cararile muntilor!

Schi de tura in Ciucas

In weekendul care tocmai s-a incheiat am participat la o tura de neuitat in mereu fermecatorul Ciucas, in care am realizat inca o data ca iarna nu-i ca vara, ca zapada din povesti poate deveni atat de periculoasa si inselatoare. A fost o tura intensa, cea mai lunga la care am participat pana acum, in care am simtit ce inseamna sa iti depasesti limitele. Am avut ocazia sa testez rachete de zapada care mi s-au parut nemaipomenite, mai ales ca fata de schiurile de tura pot fi incaltate si peste bocanci normali de iarna (nu trebuie sa fie tehnici sau clapari). Dezavantajul ar fi la coborare, cand mult mai utile sunt schiurile. De asemenea, am aflat cateva notiuni de baza, foarte utile, privind riscul de avalansa si tehnici de salvare din avalansa (folosind PIEPS-uri, sonde si lopeti). Am petrecut o noapte in cabana Ciucas in care eram curioasa sa raman inca de cand se deschisese. Am mers sub clar de luna si m-am bucurat in momentele intense de dansul fulgilor de zapada in lumina frontalei. Si cel mai important, am revazut un bun prieten si am cunoscut un grup de oameni deosebiti.



Indiferent cat de greu ar fi fost, cate clipe de neliniste as fi experimentat, memoria a reusit sa pastreze doar lucrurile frumoase, cele mai putin placute fiind folosite pentru a invata din ele. Pana la un viitor jurnal, cateva amintiri in imagini, aici.

Amintiri dIn Ciucas: pe Culmea Bratocea si nu numai…

La inceputul lunii iulie, o luna care avea sa devina in scurt timp caniculara, am avut parte de o experienta foarte placuta si racoroasa, alaturi de o gasca simpatica, careia m-am alaturat in ultimul moment. Citisem de tura din Ciucas cu vreo trei zile in urma si ma batea gandul sa ma inscriu nu neaparat pentru rododendroni (pe care ii vazusem deja cu vreo 2 weekenduri in urma), ci pentru traseu si pentru ocazia de a face putina miscare pe munte: aveam sa intram in masiv prin Culmea Bratocea, pe care imi doream sa ajung de ceva timp. De fapt, imi doresc sa fac cat mai multe trasee in orice masiv in care ajung. Timp sa fie!

Singura problema era transportul (nici macar prognoza nu ma mai influenta acum: avea sa ploua putin, fara fulgere, o ploaie de vara care de obicei e insa calda). Nu prea mai erau locuri asa ca am asteptat pana in ultimul moment sa vad cum mi se vor decide sortii si iata ca a mai aparut o masina cu cateva locuri disponibile. Yupiiii! Vineri, cu putin inainte sa plec de la munca, cand aproape imi pierdusem speranta ca voi merge in weekend la munte, a aparut si sansa mea. Am uitat sa mentionez ca tura era duminica asa ca sambata aveam timp berechet sa imi pregatesc bagajul si sandvisurile si sa iau legatura cu Catisor (organizatoarea) si cu Daniel (cu masina caruia urma sa merg). Am stabilit sa ne intalnim undeva la Romana, duminica la prima ora, pentru a putea intra in traseu cat mai devreme.

Toata lumea a fost punctuala, dar putin sceptica din cauza ploii care se intetea din ce in ce mai tare pe masura ce ne apropiam de Pasul Bratocea, de unde aveam sa intram in traseu. Acolo am ajuns destul de devreme, insa am plecat dupa cam o ora, dupa ce ne-am strans cu totii (mai asteptam o parte din grup, care trebuiau sa vina de la Muntele Rosu). Eu am confirmat inca o data ca vreau sa merg indiferent daca intram toti sau doar o parte in traseu (m-as cam fi ofticat sa ne fi intors, odata ajunsi acolo!)

Am avut noroc ca ploaia sa se mai domoleasca, dar sa se si tina scai de noi vreo 2 ore de la intrarea in traseu. Era mai neplacut cand ne opream pentru ca transpirasem rau si atat tricoul, cat si geaca erau ude leoarca, iar ploaia calda nu mai era chiar atat de calda -erau undeva sub 8 grade cred (imi uitasem jucaria cu termometru si busola acasa, in geanta foto, pe care nu o mai carasem pt ca era prea voluminoasa, incropind un saculet impermeabil pentru aparatul foto). Mi-ar placea sa imi cumpar o husa de ploaie pentru el, insa am inteles ca nu sunt tocmai comode la fotografiatul in mers si din mana. Vazusem una la F64 care era cam cum mi-as fi dorit eu, insa nu si la fel de ieftina pe cat as fi vrut. Mai sondez terenul.

Culmea Bratocea, cu al ei Sfinx, Cuburi de Zahar (de care abia acum aflasem) si Tigaile Mici ceva mai sus, aproape de Varful Ciucas, m-a impresionat. Inca o data aveam sa ii dau dreptate lui Florin, ca Ciucasul iti ofera satisfactii mari cu eforturi relativ mici. In afara de urcusul de la Releul TV, chiar la intrarea in traseu si mai apoi la final, spre Varful Ciucas, se merge oarecum pe curba de nivel si urcusurile pe culme sunt fooooarte domoale. Ca un antrenament lejer. Ritmul a fost constant, nu s-a alergat, s-a mers relaxat, astfel ca am avut timp si de fotografiat.

Am inteles ca undeva mai sus de Releu si de Sfinx ar fi si capul de porumbel, care insa nu se poate vedea din partea aceasta a muntelui.

Dupa ce s-a oprit ploaia, norisorii si ceata care se ridicau erau de mare efect in tot acel peisaj incantator: vai, culmi domoale, cateva formatiuni stancoase ici si colo si renumitul drum care serpuieste de-a lungul Culmii Bratocei.

Am ajuns intr-o zona cu mult jnepenis, unde am mai facut un scurt popas pentru a admira departarile care deveneau tot mai clare, dandu-ne speranta ca soarele va aparea si pe muntele nostru.

Am identificat si varful Tesla care e foarte impadurit. E de tine, Florinake, pe acolo: stanca si material pentru maceta J! Mi-a placut mult poienita verrrrde verde de sub varful Tesla care se incadra perfect in peisaj.

Am dat si eu cateva telefoane pentru a anunta ca e totul ok dar si pentru a le impartasi incantarea celor de acasa. Eram asa de fericita ca venisem. Ne-am amuzat ca Mihai sustinuse sus si tare ca niciodata nu i s-a intamplat sa iasa soarele daca intrase in traseu pe ploaie. Eh, iaca si exceptia care confirma regula!

Aveai impresia ca muntele mustea, clocotea. Imi placeau mult si imi venea sa nu imi mai iau degetul de pe declansatorul aparatului foto in fata spectacolului naturii.

Se puteau zari tot mai clar, mai aproape, Tigaile Mari cu Caciula de Dac si Babele la Sfat, undeva mai jos de Varful Ciucas, precum si Cabana Ciucas cea care starnise atatea discutii in contradictoriu in urma cu vreo saptamana. Sunt niste orgolii, niste principii, dom’le, peste care unii oameni nu pot trece si basta. Asta este! Mie mi se pare firesc ca in viata sa reusesti sa fii un pic mai maleabil. Sa gandesti de doua ori inainte de a zice sau face ceva. Si ceea ce mi se pare cel mai ciudat, sa comentezi in vreun fel investitia unui om atata timp cat nu sunt banii tai, ci ai omului respectiv, mai ales daca vreodata vei avea nevoie in vreun fel de ajutorul acelui om. Dar, cati oameni, atatea pareri, vorba aceea.

Cateva tufe de rododendroni si alte floricele care isi primisera portia de apa cu varf si indesat ne-au atras privirile si ne-au facut sa ne oprim iarasi, pentru cateva momente, pentru a le admira.

A venit si urcusul sustinut de sub varful Ciucas. Ma mai opinteam din cand in cand pentru a-mi regla respiratia, ocazie in plus sa mai trag cate o privire in stanga si in dreapta. Brasovul ni se dezvaluia acum din ce in ce mai mult.

Ce diferenta, cata claritate in atmosfera, ce temperatura placuta pe varf, fata de ultima oara cand ajunsesem aici si cand ne cam zburatacise vantul. Batea si acum, dar il percepeam altfel. Poate chiar era mai slab. Mi se uscase si tricoul asa ca mi-am pus polarul ca sa ma incalzesc putin. Am baut si aspirina ( care in combinatie cu apa are un gust usor acidulat, de apa minerala cu gust de citrice).

A urmat coborarea clasica. Chit ca era deja a patra oara cand o faceam in decurs de un an de zile, mi se parea altfel si de data aceasta. Vazusem Ciucasul vara, sub un soare torid, il vazusem iarna, in plin viscol, sau la sfarsit de primavara si inceput de vara, in cautare de rododendron, aveam sa il vad si dupa o ploaie calda de vara. Ii cunoscusem deja toate fetele si tot nu ma plictisisem de el. Is this true love? J

Am salutat din mers Babutele care tot sporovaiau, Dacul care isi scotea caciula in fata noastra, ca de obicei.

Pe valcelul de deasupra Tigailor am platit si un tribut scurt pentru neatentia mea: m-am impiedicat si am facut cunostinta cu bolovanisul, in speranta ca nu nu s-a uitat si nu m-a vazut nimeni. Prea tarziu! Dar m-am ridicat repede razand. Era chiar de ras! Ce ma apucase tocmai acum?!

A mai urmat un scurt popas. Era pentru prima oara cand puteam vedea Cheia atat de clar! Se pare ca ploaia fusese totusi un atu pentru tura noastra pentru ca ne oferea acum privelisti minunate.

Inainte de a urca pe Chirusca, am trecut pe la Cabana Ciucas pentru a servi o ciorbita dreasa cu o gramada de minunatii si pentru a ne odihni putin. Era deja ora 15 dar ziua era lunga si timp mai era suficient pentru a ajunge La Rascruce si apoi la Muntele Rosu, si in sfarsit DN, de unde urmau sa ne culeaga baietii (soferii urmau sa mearga cu masina lasata la Muntele Rosu si sa recupereze masinile din Pasul Bratocea).

Ma gandeam ca dupa ciorba, urcusul pe Chirusca va fi mai anevoios, dar mi-am intrat rapid in ritm. In plus, urcusul e chiar lejer si faptul ca mai intai treci prin padurea de conifere, iti da o senzatie foarte placuta.

Sus in sa ne-am oprit si am facut regruparea, o scurta sedinta foto, cu mainile si picioarele in aeeer iar eu cu departarile buzoiene. Penteleul misterior pe care inca nu l-am descoperit indeaproape si dragutul Siriu. Cat de clar se puteau vedea acum. Ce tare!

Apoi am luat-o iar din loc, in urcus continuu, pana in renumitul loc “La Rascruce” , de unde am virat usor dreapta, in coborare continua, de data aceasta, pana jos, la complexul Muntele Rosu.

Spuneam, pe rand, “Pe curand”, Ciucasului, Tigailor, Chiruscai, Gropsoarelor (pe care acum le vazusem doar de la distanta), florilor roz pe care le tot vazusem in acea zi si care nu stiu cum se numesc. Alinutza a facut un buchet frumos, numai bun de pus pe o prispa de casa. Asa faceam si eu odinioara, la bunici, cand vara impanzea poienile cu tot felul de flori cu nume sau fara nume, dar atat de dragi toate. Acum m-am multumit sa le fac cate o poza. Stiam ca oricum s-ar fi ofilit pana acasa si parca le sta mai bine acolo, langa suratele lor.

Dupa un ultim popas de hidratare si de BelVita, am pornit pe “dumb hill”, de la statia seismica la cab Muntele Rosu. Catinel catinel, ca sa le dam si baietilor timp sa ajunga la masini si sa ne sincronizam cat de cat jos, in DN.

Pe drumul plin de gropi - pe care l-am mai fentat cu cate o scurtatura prin padure - am mai povestit una alta cu fetele, ca sa treaca timpul, cu Ina am schimbat impresii despre bocancii nostri Assolo, ne-am ales cu inca 2 tovarasi de drum, care se tot gudurau printre picioarele noastre, poate poate ne mai ramasese vreun rest de sandvis si pentru ei si am cules o punguta cu flori de soc pentru sucul pe care abia acum am reusit sa il fac. Tinute la frigider, am vazut ca florile de soc au rezistat lejer o saptamana. Nu vroiam sa le usuc, ci sa le pun cat mai crude la macerat. De abia astept sa ajung diseara acasa sa beau un pahar rece de socata!

Dupa clasicele poze de grup si cuvantul de incheiere al organizatoarei (careia ii multumesc ca m-a primit si ca a ramas pe pozitii si nu a dat inapoi in fata ploii) si boacana mea de a-l boteza pe Dan, Mihai (drept urmare am fost anuntata ca data viitoare voi merge cu “Mihai” cu masina J), am plecat fiecare spre casele noastre. Un drum agale, in acordurile muzicii anilor ’90 si pierzandu-ne in povestiri si amintiri cu Ina si Rodika (de fapt mai mult cu Ina, caci Rodika a capitulat la un moment dat, lasandu-se furata de-un pui de somn).

M-am simtit super alaturi de o trupa noua, de oameni pe care nu ii cunosteam inainte, dar pe care am impresia, dupa o zi pe munte, ca ii cunosc de multa vreme! Sunt nepretuite prieteniile legate acolo sus, prin ploi, soare si vant!

Jurnalul acesta nu are nimic tehnic. Au fost trasee care sunt convinsa ca sunt hiper cunoscute, pentru care se gasesc nenumarate descrieri. Un jurnal e in primul rand o poveste de viata, o insiruire de ganduri, trairi, emotii, impresii. E ceea ce ramane si ceea ce ne poate bucura inima ceva mai tarziu, cand picioarele noastre vor fi prea obosite sau poate alte conjuncturi nu ne vor lasa sa fim acolo, in inima muntilor.

Albumul foto complet, ca de obicei, la final J. Carari cu soare voua, tuturor! Sa avem cu totii o vara incendiara la figurat si racoroasa la propriu!