Jurnal de bord – pe plaiuri buzoiene, la sfarsit de octombrie

Focul Viu. Meledic

Asa cum am desconspirat mai devreme, planuisem acest weekend cu mai bine de jumatate de luna in urma, nestiind ca vremea in final nu avea sa tina cu noi prea tare, asa cum ne cam pacalisera prognozele. Bine macar ca nu a plouat decat foarte putin, sus pe munte. In rest, nori, ceata, cate o raza foarte foarte timida, cand si cand, ce sa mai, o vreme autentica de toamna. Cu toate acestea, bucuria de a porni iarasi la drum si entuziasmul nostru de a descoperi locuri noi au inclinat balanta, iar culorile pastelate de pe dealurile si muntii Buzaului de nord-est au compensat lipsa soarelui.

Astfel, sambata pe la orele 8 dimineata am parasit Bucurestiul inca adormit (deh, norii cenusii te cam trageau la somn), cu directia est, nord–est, incadrandu-ne pe E85 pana la Buzau. De aici, am intrat pe centura orasului, ca mai apoi sa iesim spre stanga, spre Maracineni, in DJ 203K, trecand pret de vreo 54 km prin o gramada de sate buzoiene, insirate pe Valea Slanicului pana sus in Lopatari, comuna in care se afla si satul Terca, cunoscut pentru fenomenul interesant de pe dealurile de deasupra sa, Focul Viu.

 Itinerariul Buzau-Meledic-Focul Viu-Paclele Mari-Varlaam

In drumul nostru spre Terca (ruta marcata cu bleu) am facut o scurta escala la Platoul carstic de la Meledic, unde am putut admira blocurile imense de sare si pestera aflata la nici 100 m de sosea.

Am fost uimita de cate troite am putut vedea in aceasta zona a Buzaului, in special in comuna Lopatari. Erau cred din 10 in 10 case sau chiar mai dese, dand un farmec aparte acestor sate parca uitate de negura timpului si de nepasarea autoritatilor, din pacate. Sate simple, cu gospodarii modeste, pe care le puteam zari de dincolo de gardurile de lemn acoperite de colbul de pe drumul neasfaltat. De la capatul satului Lopatari si pana in ultimul sat, Terca, drumul este unul autentic de tara, doar vreo cativa metri pastrand o urma de asfalt vechi, fiind insa practicabil, cu putina rabdare si cu o masina cu garda mai inalta. Noi am fost cu un Ford Mondeo si numai soferul poate spune ce o fi fost pe alocuri in sufletul lui.

Drumul de la capatul satului Lopatari pana sus la Focul Viu, deasupra satului Terca, se poate face si per pedes, in mai putin de 2h. Noi am lasat masina chiar la iesire din Terca, in apropierea unui podet peste raul Slanic, dincolo de care se inaltau dealurile care ascundeau minunea naturii pentru care strabatusem si noi atata amar de drum. Aveam de gand sa vedem mai multe locuri in aceeasi zi si timpul trebuia dramuit.

Intelesesem ca ar fi un indicator imediat ce treci podetul. Noi insa am ales sa trecem raul undeva mai sus de el, facand putina echilibristica pe vreo 2-3 bolovani. Apoi am intrat pe un drum de tractor, care dupa vreo 30 minute ne-a scos la Focul Viu.

“Traseul” ar incepe de fapt undeva in dreapta acestui drum forestier, trecand printr-o padurice, apoi prin cateva livezi ale oamenilor.

Noi am urcat pe drumul forestier pana am zarit in dreapta o poteca ce parea sa duca la o cabanuta in constructie.

La un moment dat, poteca se bifurca, iar spre dreapta puteam zari bucata de pamant de cam 3 m² , unde cateva limbi de foc incalzeau atmosfera de jur imprejur.

Pe drum am gasit si cateva tufe de catina si le-am gustat curioasa de renumele lor de fructe tamaduitoare. Nu pot spune ca am fost foarte incantata, dar, daca sunt sanatoase, de ce nu?!

Iar sus, chiar langa Foc, o brandusa de toamna, prima vazuta pe anul acesta.

Cativa copaci din apropiere pareau si ei ca au luat foc.

La intoarcere am ales varianta “oficiala” a traseului, coborand prin livezile oamenilor, dand binete unui cioban care pazea cateva vite in zona si starnind curiozitatea catorva localnici care lucrau de zor.

Pe drum am mai facut o oprire scurta sa admiram Piatra Alba de la Manzalesti ("Grunji").

Aici am gasit o gramada de informatii utile despre imprejurimile buzoiene. Mai sunt o gramada de locuri de vizitat in Buzau, pe care inca nu am reusit sa le vedem, cum ar fi Lacul Mociaru, chiliile din satele de la poalele Ivanetului si multe altele.

 

Vulcanii Noroiosi sau Paclele Mari si Paclele Mici

Urmatorul nostru obiectiv erau Vulcanii Noroiosi, urmand sa alegem pe care dintre ei sa ii vedem, la fata locului. Pentru a ajunge cu masina intreaga si nevatamata de la Focul Viu la Vulcani, cuminte este sa te intorci pe acelasi drum pana la Sapoca si apoi sa iei drumul Vaii Buzaului, pe malul sau stang geografic, prin Plescoi pana la Berca, unde drumul spre Pacle (nu spre satul omonim, ci spre obiectivul turistic cu acelasi nume) se bifurca spre dreapta, dar abia dupa ce ai trecut de intersectia in care e scris pe un ecran electronic “Vulcanii Noroiosi” (marcat cu galben pe harta). Noi am gresit si am intrat initial pe drumul care continua in dreapta chiar din interesectie, urmand indicatorul pentru “Pacle”. De fapt, drumul spre Vulcani se bifurca putin mai sus de acea intersectie. Fusesem cu cativa ani in urma la Paclele Mici, insa venisem din directia opusa si oricum unele momente se sterg complet din memorie (motiv pentru care am si considerat ca ar fi util, nu doar placut, sa-mi notez undeva impresiile din drumetii...).

Astfel ca la vreo 1 h si ceva de la parasirea Tercai, aveam sa ajungem la o noua bifurcatie de drumuri, unul care ducea spre stanga, la Paclele Mici (la 2 km distanta) si un altul – pe care ne-am incadrat si noi – care ducea spre Paclele Mari (la doar 1 km distanta).

Am fost placut impresionata de cat de bine este intretinuta rezervatia si de pretul mai mult decat simbolic de la intrare: 2 lei parcarea, in acest pret intrand si folosirea toaletei amenajate in zona si intrarea propriu-zisa in rezervatie. Exista chiar si un magazinel-barulet “La Hangar” unde iti poti potoli setea/foamea cu un suc, un snack. Eu am preferat un Pepsi (2.5 lei cutia de 330 ml).

Poteca pavata cu dale de piatra iti poarta pasii pana sus pe deal, la Vulcani. De aici, daca privesti putin spre nord-vest, poti zari dealul pe care se afla Paclele Mici si acoperisul verde al unei pensiuni din zona.

Peisajul de la Paclele Mari e foarte asemanator cu cel de la Paclele Mici, avand un aer usor selenar, lipsit de culoare, dar atat de interesant prin conurile acelea de mini-vulcani si prin crapaturile din pamant. Totul pare ca o macheta la o scara mai mare a unor vulcani adevarati. Si majoritatea sunt “activi”, mai zarindu-se cate o dara de “lava” curgand usor la vale.

Fiind un mediu dificil, nu prea se intalneste nicio planta, cu exceptia uneia extremofile, asa-zisa planta de saratura, pitica si cu niste fructe micute si negre, care aduc putin cu cele de catina si care s-ar numi gardurarita (Nitraria schoberi).

Dupa ce ne-am incheiat periplul, am simtit cum stomacele noastre incepusera sa isi ceara drepturile. Seara se apropia si noi mai aveam cale lunga pana in Varlaam, in satul in care urma sa ne cazam. Citisem prin jurnale ca undeva in Magura ar fi un han numai bun de poposit si domolit foamea, avand mancare gustoasa si preturi decente. Nu stiu daca am nimerit la hanul cu pricina, insa complexul din apropierea drumului care duce spre Manastirea Ciolanu, la iesire din sat Magura, frumos asezat in varf de deal, a fost pentru noi alegerea perfecta. Am savurat in liniste bunataturile servite cu atata profesionalism, admirand Valea Buzaului care se intindea in departare, sub ochii nostri. Eu as recomanda pastrama de oaie cu mamaliguta si muraturi asortate, stinse cu un pahar de vin rosu, demisec.

Abia dupa orele 19, cand intunericul pusese deja stapanire pe Valea Bascai Rosiliei, am ajuns la destinatie, la pensiunea Varlaam, asezata exact in dreptul drumului care duce la Cantonul Cernatu, de unde aveam si noi a doua zi sa pornim in traseu, spre culmile mult visatului Penteleu.

Dupa ce ne-am cazat, am coborat in sala de mese sa servim un ceai, un lapte cald sau rece, dupa preferinte si niste clatite cu dulceata cu mure sau visine si sa incingem un septic pe perechi. Ne-am amuzat vreo ora si dupa ce unii din noi am luat bataie ca hotii de cai, ne-am retras spre camerele noastre, in acordurile lui Margineanu...

Pana la urma, renumele de Pelesul de la poalele Penteleului i se trage probabil de la arhitectura cladirii, nicidecum de la conditiile care au cam lasat de dorit pe ici pe colo. Sau mai nou la Peles se asculta Margineanu?

Vf Penteleu – pe BR

Dupa un mic dejun incropit cu ce ne adusesem fiecare de pe acasa si o cana mare de ceai / ness cald, gratie mini-fierbatorului carat dupa mine, am pornit din nou la drum.

Stiind o singura sursa sigura de apa, cea de sub Vf Penteleu, am preferat sa caram mai multa apa dupa noi, pentru a nu avea vreo surpriza pe drum. De fapt aveam sa descoperim ca mai tot drumul e intesat de paraiase, asa cum apareau si pe harta, unul din ele fiind chiar frumos captat la o rascruce de drumuri (unde din drumul nostru se desprinde spre dreapta un alt drum spre Vana Veche).

Cel de mai sus, de la Fantana lui Pamfil era, exact asa cum citisem, secat.

Din sat pana la Canton Cernatu sunt vreo 7-8 km care pot fi parcursi si cu masina, daca timpul e limitat, salvand astfel cam 1 1/2 h de mers pe jos.

De la Canton Cernatu, traseul BR incepe sa urce spre Varful Penteleu, cand pe drumul forestier Cernatu, cand scurtand pe potecile bine conturate de prin paduri. Indicatorul de pe stalpul din intersectia de la canton te induce putin in eroare, aratandu-ti ca directie de mers drumul forestier. Traseul marcat insa incepe de undeva de la vreo 100 m mai devreme de canton. Oricum, poteca ce urca prin padure, la inceput destul de sustinut, iese la un moment dat in acelasi drum forestier Cernatu. 

Pana la urma nu stiu totusi care varianta ar fi mai convenabila, ca timp si efort, avand in vedere ca drumul forestier ocoleste putin, iar poteca urca pieptis in prima portiune, ca mai apoi sa se domoleasca. Ambele variante sunt frumos de parcurs, drumul forestier continuand o portiune pe malul inalt al Bascai, dandu-ti posibilitatea sa te bucuri de susurul apei, iar poteca din padure dandu-ti senzatia ca te afli in inima salbaticiei, desi tu esti atat de aproape de drumul forestier. Posibil totusi sa se faca mult mai putin pe poteca din padure. Noi am facut pe forestier cam o ora pana in locul in care poteca din padure iese in acest drum. La coborare am ales, evident, poteca prin padure si am facut cam 15-20 minute.

Din pacate nici in aceasta zi vremea nu dadea semne sa se indrepte, iar ceata sus pe culmile Penteleului parea destul de densa. Se anuntau si niste ploi scurte, dar care nu ne speriau si nu ne puteau face sa dam tocmai acum inapoi. Pe alocuri, drumul devenea din ce in ce mai innamolit, amintindu-mi putin de forestierul din Maneciu, din prima mea tura cu carpatisti.

Insa culorile toamnei din copaci si verdele Bascai pe care o mai zaream cand si cand in vale ne sustineau moralul ridicat.

Traseul este foarte bine marcat, folosind harta doar putin la inceput, la intrarea pe drumul forestier Cernatu, cand nu mai eram siguri daca alesesem varianta buna sau nu, insa dupa denumire acesta trebuia sa fie. Drumul forestier Cernatu se continua in dreapta, lasand in fata un alt drum care insoteste cursul Bascai si care, dupa harta, pare sa ajunga la Gura Basculitei si la canton Tisa. In acel moment ne-am amintit de Siriu si de cum ne incurcasem la un moment dat, alegand drumul gresit. De data aceasta insa aveam sa fim pe drumul cel bun, marcajele avand sa ne confirme acest lucru in curand.

La un moment dat, in ceata care devenea din ce in ce mai deasa, dand peisajului un aspect atat de interesant, de mistic, am zarit 3 siluete care pana sa ne dumerim au si disparut in padure. Erau 3 ciute, mai speriate ca noi. Cand am ajuns in dreptul lor, le-am zarit pe dupa copaci, uitandu-se curioase spre noi pret de cateva secunde, dupa care iarasi au disparut in negura padurii.

Eram atat de incantata! Au fost insa singurele animale salbatice vazute in tot traseul, cu exceptia unei gainuse de munte pe care am vazut-o la intoarcere, printre copaci. Pe tot parcursul traseului am putut vedea urme de copitate, dar nici urma de urs, chit ca zona nu e frecventata de turisti. Noi nu ne-am intalnit cu absolut nimeni nici la dus nici la intors. Sper doar sa nu fi avut aceeasi soarta cu a acelor ursi care sunt mutati in alte masive, pentru "repopulare", ei fiind de fapt mutati din rezervatii ocrotite de lege pentru a putea fi vanati sub o perfecta acoperire in zone care nu sunt considerate rezervatii.

Dupa vreo 3 ore de mers cand pe drumul forestier, cand pe scurtaturile din padure, am iesit din zona cu padure in cea cu pasuni “grase”, in poiana cu Stana Cernatu, acum parasita si cufundata si ea in ceata. Nu ma prea pricep eu la stane, dar aceasta parea bine intretinuta.

Dupa un popas de vreo 15 minute in care am ciugulit ceva, am plecat mai departe. Drumul de la stana Cernatu pana sus in Saua cu acelasi nume urca sustinut, printre malurile de pamant inalte de un metru si ceva, pe care inca se mai puteau zari afine ratacite si buchetele de merisoare.

Citisem ca de la stana la statia meteo s-ar face vreo 40 minute. De fapt, in vreo jumatate de ora am ajuns in dreptul cladirii cabanei meteo care parea o adevarata naluca asa invaluita in ceata. Fusesem cat pe ce sa o ratam, atat de deasa putea fi ceata la acea ora.

Eram nerabdatoare sa vad faimoasa bancuta cu aer atat de idilic. In ciuda lipsei de vizibilitate, a frigului si ploii care incepuse sa picure usor, locul isi pastra un farmec aparte.

Dupa ce am dat ocol la cabana meteo, am gasit usa alba deschisa si stiind ca oamenii sunt de treaba, am intrat pentru a cere permisiunea sa ne adapostim nitel. Prima care ne-a intampinat a fost una din cele 2 pisicute, tovarase de nadejde ale domnului meteorolog de serviciu, care a iesit la un moment dat dintr-o incapere poftindu-ne sa luam loc si scuzandu-se ca el mai are si alte treburi, dar ca daca dorim un ceai, un mar, cu placere ne serveste. I-am multumit si am zis ca poate la intoarcere nu il vom refuza.

Am strans din dinti si am iesit iar in frig (pe alocuri se mai vedeau inca petece de zapada de la ultima ninsoare de acum cateva saptamani). Auzisem ca ar mai fi 20-30 minute pana in varf. Am fost tentata sa renunt stiind ca nu prea aveam ce face pe o astfel de vreme, neputand vedea nici macar pana in cea mai apropiata vale. Dar nu mi-as fi iertat-o daca as fi facut-o, la cat de mult visasem acest moment. Si iata ca manati de vant si frig si ceata am reusit sa ajungem la cei 1772 m din vf Penteleu in mai putin de 20 minute si in nici 5 minute, dupa poza clasica de grup, am si facut cale intoarsa, simtind frigul si umezeala cum patrunde pana la oase. Inca nu ne acomodasem cu o astfel de temperatura. Era prima in aceasta toamna si o resimteam destul de binisor. Visam la un ceai fierbinte si o bluza de corp uscata. M-am multumit doar cu bluza, ceaiul avand sa il beau mai tarziu, acasa.

In drum spre cabana meteo am trecut si pe langa Izvorul protejat de intemperii cu o usita din lemn. Dar nu am mai umplut bidoanele caci ne mai ramasese suficienta din cea carata de jos, din sat.

Am intrat pentru vreo 10 minute sa ne incalzim, sa rontaim un mar parfumat si sa schimbam cateva vorbe cu dl meteorolog (caci spre rusinea mea am si uitat cum il cheama – am o problema cu retinutul numelor atunci cand fac cunostinta cu cineva). Mi s-a parut de-a dreptul fascinant, desi sunt convinsa ca nu e tocmai asa cum pare a fi, modul lor de trai din varf de munte, izolati de lume, dar atat de departe de acea boala a vremurilor, stresul. La fiecare 2 saptamani de lucru continuu, 12 h / zi, inclusiv sambata si duminica, coboara in oras si stau alte 2 saptamani acasa. I-am povestit ca am vazut 3 ciute, dar atat. Ne-a spus si dansul ca de 5 ani de cand lucra in Penteleu nu vazuse decat urme de urs si doar cateva ciute si cerbi. Avea un calm si un ritm parca usor atemporal care nu facea decat sa iti inspire liniste. Ne-a indemnat sa mai venim si alta data, dar atunci cand cerul e senin sa putem sta peste noapte si vedea luminile din vale. Eu ma gandeam la cele de pe cer ca mi-ar placea sa le pot vedea vreodata de acolo, de sus...

Condusi de pisicute ne-am luat ramas bun si am purces din nou la drum, stiind ca in mai putin de 3h aveam sa ajungem la masina, multumiti ca nu ne dadusem batuti in fata vitregiei naturii. In nici mai mult nici mai putin de 2h am fost inapoi, incluzand inca vreo 2 popasuri scurte de admirat natura.

La intoarcere am trecut pe la pensiune sa ne luam bagajele si sa ne facem cate un dus, la care am renuntat imediat, apa calda lipsind cu desavarsire. Eh, ne-am multumit si cu cea rece pentru o minima igiena sau chiar si pentru un dus, pentru cei mai curajosi. Aveam sa iesim in lume, sa mancam iarasi la un han si codul bunelor maniere nu ne lasa sa plecam la drum oricum.

Ne-am luat ramas bun, cu un simplu "Au revoir" sau dupa altii "Adieu" si am plecat spre casele noastre, stiind ca ne asteapta un drum de vreo 4-5 ore, cu o oprire la vulcanizare pentru a mai umfla putin una din rotile masinii si o alta la un restaurant-pensiune din Nehoiasu pentru a lua cina. Ah ce as mai fi tras un pui de somn dupa aceea, doar ca nu prea pot dormi cand sunt pe drum, fie ca e masina, tren ori avion. Nu am incercat pe vapor...

Am ajuns acasa bucuroasa si linistita pentru o perioada nedeterminata de timp, pana cand dorul de duca nu imi va da pace din nou. Oare unde mi-ar placea sa merg in noiembrie? Hm...

Albumul foto complet poate fi gasit aici.

Parfum de toamna

Parfum de toamna -
plopi in vant si lemne-n foc,
frunze aramii.

Ca la fiecare jumatate de octombrie, un satuc de la poalele Plesei si ale munceilor Valcanului, praznuieste Sf Paraschiva, o ocazie poate unica peste an de a-i aduce mai aproape pe cei dragi, de a revedea locurile unde unele vise au capatat contur odinioara. Imi era dor sa simt toamna acolo unde i-am descoperit pentru prima oara farmecul, cu bune si rele, intr-un amalgam de senzatii si trairi. Sa simt frigul diminetilor care te face sa pui pe tine toate cojoacele groase, sa simt sub talpa bocancului frunzele fosnind, sa ma bucur de razele generoase ale soarelui tomnatec si de albastrul incredibil al cerului infinit, ca mai apoi sa ma cuibaresc langa soba, sa ascult lemnele trosnind in foc si vocea bunicii povestindu-mi exact ca pe vremuri...

Amintiri din vacanta de vara - Transalpina

In a doua saptamana din concediul estival, dupa plimbarea din Delta, mai exact intre 09-10 august, am modificat putin planul in sensul ca am taiat de pe lista cateva obiective, ramanand cu unul de mult visat: Transalpina. In plan era si Lacul Calcescu, insa vremea nu a prea tinut cu noi, dar nu e bai, pentru ca in tura lui Conrad am reusit sa il vedem si pe acesta si nu numai...

Am reusit totusi sa vedem 2 lacuri, Vidra si Oasa, care erau mai mult sau mai putin in drumul nostru. M-am gandit sa aduc acest album in special pentru cei care nu au fost inca pe Transalpina, chit ca unele imagini sunt usor desuete, avand in vedere ca lucrul la sosea continua, iar ultima oara cand am ajuns, cel putin sub pasul Urdele, lucrarile avansasera. Desi auzisem ca cea mai frumoasa parte e cea cuprinsa intre Ranca si Obarsia Lotrului, am vrut sa ma conving singura si sa o parcurc pe toata, adica din Novaci in Sugag (Sebes).

Va las sa decideti fiecare cat merita vazut. Enjoy the ride!

Raport de tura. Parang - Lacul Calcescu

Nu pot uita cuvintele bunicei mele, a carei replica la una din indaradniciile de a asculta, a fost ca toata viata avem cate ceva de invatat. Pe moment nu mi-am dat seama de intensitatea si adevarul lor, insa treptat mi le-am insusit involuntar, devenind unul din principiile mele de viata.

Acesta a fost, de altfel, si unul din motivele pentru care m-am inscris la a doua tura de initiere a lui Conrad, la care participam, organizata pe portalul carpati.org, de la care mereu ai ceva de invatat si pe care e o placere sa il asculti, avand un dar deosebit de a vorbi si povesti.

Dar acesta era doar un motiv, pe langa care mai aveam o gramada: traseele in sine, o tura in Parang fiind de mult timp visata, mai ales la Lacul Calcescu unde nu reusisem sa ajung in aceasta vara, asa cum imi propusesem, revederea unor oameni simpatici si cunoasterea altora noi, testatul cortului toamna si a noului sac de dormit si nu in ultimul rand, dorinta de a-mi petrece acea aniversare acolo sus, pe munte, unde mi-ar placea sa ma prinda si cea de aur!

Uneori simt nevoia de heirup-isme. Asa cum a fost si inscrierea la aceasta tura. Nu conta ca nu stiam cum pot ajunge la locul de campare, care avea sa fie undeva pe Transalpina, mai jos putin de pasul Urdele; important era ca imi doream mult acest lucru si stiam ca intr-un fel sau altul se va rezolva. Intr-un final, dupa tot felul de variante intoarse pe toate partile, am reusit sa dau de Rares care venea cu masina, Florin m-a anuntat ca poate veni si el, Conrad ne-a acceptat in tura si uite asa lucrurile aveau sa se aseze asa cum imi dorisem: aveam sa plecam vineri, dupa ora 17.30, noi 2 cu Cami si Rares, in inca o peripetie a vietii noastre. Poate suna putin pretios, dar de cate ori evadez in acest fel, fara prea multa organizare din timp, simt o imensa bucurie, simt ca acel copil din mine se trezeste iar la viata si imi spune ca acesta este cel mai frumos lucru pe lume: sa simti ca traiesti prin toti porii. Am uitat sa mentionez ca tot pe ultima suta de metri a reusit si Florin sa ia un sac de dormit cu un confort mult mai ridicat decat cel pe care il aveam deja, stiind ca in cel vechi tremurasem ultima oara cand dormisem la cort si ca acum aveau sa fie macar cu 5 grade mai putin.

Sa iesi vinerea din Bucuresti e un adevarat test de rabdare, mai ales dupa ora 17! Aveam sa iesim din Bucuresti efectiv la ora 19:30, dupa ce ne-am intalnit cu Rares si Cami si dupa ce am alimentat la una din benzinariile din Militari. Autostrada si apoi drumul pana la Valcea a fost plin cu masini mari si nu numai. Se anunta un weekend frumos si probabil majoritatea alesesera sa evadeze, ca si noi. Condusul pe intuneric e destul de obositor si necesita o atentie sporita. Dar Rares era obisnuit si se vedea ca are experienta in ale condusului, fiind prudent si avand destula rabdare. Pe drum am tinut legatura cu Conrad care ne sugerase pe unde sa intram spre Novaci, din drumul national, insa, fiind deja intuneric si stiind ca sunt vreo 2-3 astfel de intrari nu ne-am facut prea mult griji. Intr-un final am intrat de undeva din Polovragi, pe un drum spre care exista indicator doar in sens invers (pe care l-am si observat abia dupa ce trecusem de el, fiind nevoiti sa intoarcem la primul loc de popas de pe sensul nostru). Se pare ca varianta aleasa de noi era una secundara, caci pana in Novaci, din drumul national, nu am mai intalnit niciun fel de indicator . La un moment dat chiar credeam ca ne-am ratacit, oprindu-ne si incercand sa dibuim sensul corect dupa ... Steaua Polara sau pur si simplu dupa intuitie. Am reusit dupa o combinatie intre cele 2. La ora aceea, putin trecut de ora 23, nu mai era nici tipenie de om prin sate. Doar cate o pisicuta curioasa.

Imi inchipuiam eu ca anul acesta voi ajunge de 2 ori pe Transalpina, pe care o tot visam de 2 ani, una din dati fiind chiar in creierii noptii, rupta de oboseala, dupa o saptamana de lucru istovitoare?! Cu atat mai placut sentimentul de a evada in mijlocul naturii, de a ma detasa chiar si doar pentru un weekend de problemele vietii cotidiene.

Stiam ca undeva sub Pasul Urdele, in caldarea cu acelasi nume, aveam sa gasim inca vreo 6 masini parcate. Ne asteptam ca toata lumea sa sforaie la ora 1 la cat am ajuns, insa am avut placuta surpriza ca in bezna aceea totala sa fim intampinati de avariile uneia din masini, lasate intentionat pentru a ne fi "calauza" in noapte, de frontala lui MihaiB - care ne-a si oferit o palinca a casei pe post de incalzitor – desi afara era mai cald decat mai asteptam – sa nu mai amintesc de baietii veseli care ne asteptau stoici si care s-au tot oferit sa ne ajute cu montatul cortului. Printre corturi l-am zarit si pe Conrad care se hotarase  - cel putin in prima noapte – sa doarma in sacul de bivuac. Mi s-a parut putin inghetat, dar l-am admirat pentru idee si mai ales pentru curaj. In devinitiv, el avea sa fie cel mai castigat: cine nu si-ar dori sa poata dormi sub un cer puzdit de stele si sa poata numara stelele cazatoare adormind pe ritmul dansului lor... eu am vazut doar una si mi-am si pus repede o dorinta...

Noaptea a trecut ca vantul si ca gandul. Dimineata am pus alarma la ora 8, stiind ca la ora 10 se dadea startul in tura. Numai bine sa putem lua un mic dejun frugal, alcatuit din banane, biscuiti si un ness/ice tea, pastrand sandvisul pentru mai tarziu. Ba am avut timp chiar sa ma bucur de un rasarit atat de frumos. In aceasta tura am preferat sa-l iau pe Fuji, nu pe Oly, stiind ca oricum aveam sa car peste 10 kile in spate. Nu stiu cum de altii reusesc sa isi faca bagaje mai mici. Probabil ca la mine maruntisurile cantaresc cel mai mult.

Cu o mica intarziere din partea catorva colegi, care l-a determinat pe Conrad sa ne reaminteasca regulamentul turei si care la randul sau a provocat cateva glumite din partea baietilor veseli ai grupului, am intrat in traseu, tintind pentru moment Vf Iezer, unde urma sa aiba loc prima sedinta de initiere, referitoare la folosirea hartii si a busolei – pentru mine foarte folositoare, caci nu reusisem sa inteleg prea bine partea cu unghiul de directie. Stiu ca universul Google e nemasurat si ca pot gasi informatii cu duiumul referitoare la orientarea turistica. Insa e mult mai eficient atunci cand iti explica cineva face to face, putand interactiona si pune intrebari atunci cand un anumit aspect a ramas neclarificat. In plus, la o adica, poti avea chiar posibilitatea de a pune in practica teoria. La ceata de care am avut partea a doua zi, chiar dupa ce am iesit din Hornul Lacurilor, cred ca putina orientare nu ar fi stricat, daca nu eram insotiti de cunoscatori ai traseului.

Ajunsi pe Vf Iezer, am mancat sandvisul pastrat “pentru mai tarziu”, am aflat in sfarsit ce e cu acel misterior unghi de directie (de fapt cu rostul lui in toata povestea orientarii turistice) si nu in ultimul rand am admirat departarile care ma duceau cu gandul la Retezatul meu mult iubit. Imi plac la nebunie caldarile glaciare, iar de la distanta, sub acei norisori pufosi, capatasera in acea zi un aspect fermecator.

Transalpina se zarea atat de bine conturata de sus, de la Pasul Urdele. Cat de diferit e peisajul intre zi si noapte. Nu exista parapeti de o parte si de alta a soselei, insa daca esti prudent nu are ce sa se intample. Sincer, mie imi place mai mult decat Transfagarasanul. Poate si pentru ca e mai putin mediatizata. Desi, acum, dupa asfaltare, au si inceput sa trambiteze toate canalele de stiri...

Dupa Vf Iezer a mai urmat un nou urcus sustinut, pana pe Vf Mohoru, pe care il zarisem de la prima ora a diminetii, impunandu-se in zona.

Am continuat pe BR, pe creasta, pana sub Vf Plescoaia, unde am gasit un grohotis mare care iarasi imi amintea de Retezat. Traseul de creasta, cel putin in partea estica a Parangului, este unul domol, blandetea sa, smocurile de iarba care erau singurele denivelari din traseu si culoarea usor aurie amintindu-mi de Mtii Baiului.

Pe alocuri incepuse sa se intrevada coada Lacului Calcescu, in caldarile din dreapta noastra. In stanga, Vf Parangul Mare (Mandra cum era cunoscut pe vremuri) se lasa cu greu admirat, fiind cufundat complet in ceata si nori. Doar surata Carja se putea distinge. Chit ca e mai mica, are un aspect mult mai interesant, fiind urmat de o custura pronuntata. Iata o provocare pentru mai tarziu!

Pana in Saua Piatra Taiata, de unde drumul nostru incepea sa coboare pe TR in Caldarea Zanoaga Mare, traseul a continuat lin, mergand cu un ochi spre vaile care se deschideau de o parte si de alta, si cu o ureche la cele povestite de Conrad si de MihaiB.

Inainte de a cobora in Caldarea Zanoaga am mai facut un mic popas de regrupare, moment de care am profitat pentru a ma mai juca putin cu aparatul foto: ochisem niste clopotei tare dragalasi, de fapt erau printre putinele flori intalnite in traseu.

Intelesesem ca in aceasta tura aveam sa trecem pe langa cateva lacuri glaciare, ceea ce ma incanta nespus, caci de anul trecut nu mai vazusem niciunul. Eram tare curioasa sa vad Lacul Calcescu de aproape, de care auzisem ca este deosebit. Si chiar asa era: de un verde incredibil, in care se oglindeau jnepenii din jurul sau. Speram sa nu fie prea aglomerat, locurile de campare nefiind foarte multe, datorita denivelarilor. Am avut sansa sa fim intampinati doar de o trupa de 3 montaniarzi trecuti usor de varsta tineretii.

Am ales locul de cort si l-am pozitionat in directia in care speram noi sa bata in continuare vantul, am remarcat inca o data cat de usor e sa il montezi cu inca cineva, nu de una singura si sa si ai un teren propice, in care sa poti infige usor cuiele, am desfacut bagajul si apoi ne-am bucurat de cele cateva ore pana la lasarea serii. Am testat putin apa lacului, am stat la povesti incat am si uitat sa mancam. Ne-am adus aminte abia dupa ce se intunecase. Noroc ca am gasit un bolovan imens, pe care l-am folosit pe post de masa, langa care se incinsese un foc numai bun avand in vedere frigul care punea incet incet stapanire peste noi. M-am imbracat cu tot ce aveam mai gros si am mai putut rezista cateva ore. Chiar daca nu era foarte frig afara, oboseala era cea care intensifica senzatia. Conrad ne sfatuise ca inainte de a intra in cort e bine sa te incalzesti un pic (fie sa te speli cu apa rece – ceea ce si facusem, insa mult mai devreme – fie sa dai cateva ture in jurul cortului sau sa faci exercitii fizice). Ideea e sa nu intri inghetat in sac. Iar ca sa iti incalzesti picioarele, ar fi de preferat sa le invelesti intr-un polar, o bluzita ceva, nu sa pui o a doua pereche de sosete, pentru a nu avea prea imobilizate picioarele si pentru a putea respira (eu am preferat cea de-a doua pereche de soseste, una mai larga si mai comoda de altfel). Si ma pot declara pe deplin multumita, in special de noul sac de dormit, TRIMM Balance, in care am simtit ca boieresc! A fost prima tura la cort in care am dormit cu adevarat bine ! Nu reuseam sa inteleg ideea de a dormi bine in cort. Ok, dormi in cort pentru ca ai niste avantaje si ca nu ai alte variante, ca exista aspecte placute cum ar fi sa stai seara in natura, sub cerul instelat, sau sa iti bei cafeluta dimineata si sa asculti cum se trezeste natura, dar sa spui ca efectiv dormi bine in cort?? Ei bine, acum simteam si eu ce inseamna acest lucru, ce inseamna sa ai un minim de confort in cort! E atat de important un sac bun de dormit si o salteluta bine umflata. Intr-un final am preferat sa incerc varianta cu sacul pe post de patura, ceea ce imi doream de mult, preferand sa am libertatea totala la picioare si maini. Ideea era – asa cum ne povestise Conrad si cum eram bucuroasa sa aflu ca functiona si in cazul meu – sa pun sacul desfacut, peste mine si peste Florin, astfel incat el sa pastreze caldura noastra iar eu sa preiau din caldura degajata de Florin. Am simtit aproape instantaneu efectul! Si astfel am putut dormi neintoarsa pana dimineata, pe la ora 7, cand ramasese sa ne trezim, stiind ca de data asta plecarea avea sa fie la ora 9.

Traseul de intoarcere avea sa fie putin diferit de cel din ziua precedenta, urcand pe langa cateva lacuri, continuand prin Hornul Lacurilor, si ajungand apoi in creasta si reintrand in BR, spre Vf Plescioara, restul traseului urmand a fi identic cu cel anterior.

La primul lac, Pasarea, am facut nelipsita poza de grup, in stilul Mugurel, din cate aveam sa aflu.

Era o dimineata incetosata si destul de racoroasa. Nu prea stiam bine cum sa plec imbracata, asa ca mi-am lasat la indemana cateva haine de schimb, care s-au dovedit utile inca de la primul popas, cel de la Lacul Vidal.

Hornul Lacurilor prezinta un urcus sustinut, dar nici pe departe periculos. E plin de grohotis mai mic sau mai mare si e bine sa nu stai prea mult in acelasi loc. Un lucru bine de stiut este ca atunci cand te opresti, sa nu o faci direct in poteca ci putin lateral, sa lasi loc celor care te urmeaza, mai ales ca portiunea in care ei s-ar opri ar putea fi mai putin comoda pentru un eventual popas.

Pentru urcusul din horn am renuntat la betele de trekking, agatandu-le de rucsac si eliberandu-mi astfel mainile pentru a le putea folosi in caz de nevoie.

Pe ultima portiune de urcus am gasit o tufa ratacita de rododendron tomnatec. Chiar si asa, fara florile din primavara sau cerul de un albastru intens, toamna continua sa imi placa. Are culori pe care nu le mai intalnesti in alt anotimp. Chiar si ceata are farmecul ei – atunci cand esti in siguranta, bineinteles.

Odata ajunsi deasupra hornului si reintrati pe creasta, am fost putin debusolati de ceata care ne inconjura. O parte din noi am avut tendinta de a merge in stanga, desi traseul continua de fapt in dreapta, in stanga urmand sa mergem ceva mai tarziu. Iata un moment bun in care orientarea cu harta si busola ne-ar fi prins bine (daca nu eram prea transpirati si prea infrigurati). Am contracarat cu cateva bucatele de ciocolata, niste apa buna de Calcescu si un pachet de Belvita si ne-am continuat drumul in necunoscut...

Usor usor, pe masura ce ne apropiam de finalul traseului, undeva dincolo de Plescioara, ceata a inceput sa se ridice si odata cu ea si moralul nostru. Nimic nu se compara cu o vreme insorita. Simti ca ai libertate deplina.

Un ultim urcus, pe Vf Iezer, un ultim popas, inainte de a ajunge  la masini si a o lua fiecare pe drumul sau, pana la o urmatoare tura in comun.

Dar cum fiecare tura a lui Conrad are un inceput, cuprins si final, si aceasta trebuia sa se termine cu interesantele concluzii la care nu aveam cum sa lipsim nici noi. De data aceasta, locul ales a fost terasa Pensiunii Craiul Muntilor din Ranca, un loc unde se mananca divinisim si care poate fi un loc de popas pentru cei mai putin invatati cu dormitul la cort. Era, de altfel, acel 25 septembrie in care cu 12 ani in urma cineva mai presus de noi avea sa ne uneasca destinele in mod oficial, dupa vechea traditie si credinta ortodoxa.

P.S. Mai multe imagini din aceasta tura pot fi gasite aici.